Judecând după prezenţa lui constantă la felurite work-shop-uri, ateliere, seminare pe tema şi pe subiectul literaturii dramatice, mă rog, dramaturgiei extrem contemporane, multe dintre ele găzduite  chiar de Teatrul Naţional din Târgu Mureş aş zice că nu.

Sunt însă cum nu se poate mai sigur că Tatăl meu, preotul este întâiul text care a trecut- şi aş zice că a făcut-o chiar cu notă bună, aproape de cea maximă- examenul scenei. Premierei absolute care a avut loc la Compania „Liviu Rebreanu” a Naţionalului din Târgu Mureş, în regia Letei Popescu, i-a urmat rapid şi firesc cea de la Apollo 111, în regia Elenei Morar.

Sigur, la o primă vedere s-ar putea spune că Tatăl meu, preotul se înscrie în ceea ce s-ar numi dramaturgia evenimentului. Tot la fel de bine s-ar putea adăuga că  piesa  este legată, că vine ca o replică fermă, bine articulată la dezbaterile mai mult sau mai puţin sterile legate de necesitatea salvgardării, punerii la adăpost, salvării familiei tradiţionale pusă în mare pericol de oengiştii şi sorosiştii care, luptând pentru drepturile minorităţilor sexuale, ar pune, de fapt,  în mare primejdie, în bătaia vântului, a sorţii fundamentele creştinismului, ortodoxismului , românismului (mă rog, rrromânismului), ş.a.m.d. Când Gabriel Sandu şi-a încheiat scrierea şi când Teatrul Naţional din Târgu Mureş a pregătit-o spre a o pune-o în scenă toată zbaterea cu pricina nu fusese încă samavolnic anexată politic de coaliţia guvernamentală care nu mai ştie cum să îşi legitimeze acţiunile. S-ar mai putea spune şi că avem de-a face cu o mostră de dramaturgie militantă pentru care rebelii, non-conformiştii, open minzii ar fi cei buni, în vreme ce tradiţionaliştii sunt lupi îmbrăcaţi în blană de oaie, în patrafire, în vorbe de duh, spovedanii, vorbe mieroase. Rebelii, progresiştii îşi văd de viaţa lor intimă puţin altfel în ....intimitate, în vreme ce tradiţionaliştii comit crime, abuzuri, aberaţii pe care uită să le declare la poliţie.

În realitate, lucrurile nu stau defel altfel. Gabriel Sandu are ştiinţa bemolurilor şi a diezilor. Avertizează că lucrurile nu sunt nicidecum perfecte nici de o parte, nici de alta, însă nu trage de mânecă. Observă, analizează, însă nu exagerează, nu scrie manifeste teatrale, ci piese cu problematică clară.

Sunt în bună parte convins că aşa a fost la premieră şi spectacolul de la Naţionalul din Târgu Mureş. Serios, echilibrat, modern, concentrat pe o idee, cu actorie de bună calitate. Aşa l-a gândit, cred, regizoarea Leta Popescu, aşa l-au interpretat actorii Dan Rădulescu, Monica Ristea, Vlad Bîrzanu, Alexandru-Andrei Chiran, Cristian Iorga.

Croiul iniţial bun s-a putut observa cu ochiul liber şi în reprezentaţia văzută de mine cu ocazia celei de-a şasea ediţii a Festivalului de Teatru Nou de la Arad (12-20 mai 2018). Numai că acasă, adică la Târgu Mureş, spectacolul se joacă în Sala Studio ceea ce permite un gen special de relaţii, de comunicare cu spectatorii, în vreme ce la Arad, la dorinţa expresă a producătorilor spectacolului care au ţinut morţiş să nu se piardă nimic din videomapping, reprezentaţia a avut loc în Sala Mare. Or,dacă relaţiile între personaje (actori), adică ceea ce se cheamă comunicarea internă a rămas în bună măsură intactă, cea cu spectatorii s-a deteriorat dramatic. Ceea ce au rostit unii actori în sotto voce nu s-a mai auzit aproape deloc. Cu consecinţe deloc de aplaudat. Din contră.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş Compania „Liviu Rebreanu”- TATĂL MEU, PREOTUL de Gabriel Sandu; Regia: Leta Popescu; Decorul şi costumele: Tiberiu Toitan; Asistent costume: Evelyn Iorga; Coregrafia, mişcarea scenică, muzica: Magor Bocsárdi; Cu: Vlad Bîrzanu ( Andrei), Dan Rădulescu (Tatăl), Monica Ristea (Mama), Alexandru-Andrei Chiran (Bostan), Cristian Iorga (Un individ la costum, Voluntar, Reporter, Poliţist); Data reprezentaţiei: 17 mai 2018