Silviu Purcărete, regizor: „Interviul îl faceţi cu mine, nu cu Dumnezeu!“

Silviu Purcărete, regizor: „Interviul îl faceţi cu mine, nu cu Dumnezeu!“

Silviu Purcărete (62 de ani) este unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru din România şi din lume Foto: Mediafax

PORTRET Piesele de puzzle din care e făcută acum viaţa lui Silviu Purcărete: România, Franţa, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea", „Artaserse", Palilula, autoironie, muncă. Textul de mai jos încearcă să potrivească toate aceste piese, în doar două pagini de ziar.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Silviu Purcărete (62 de ani) demontează uşor fiecare întrebare, regizându-şi abil ieşirea dintr-o situaţie care nu-i convine: nu-i place să dea interviuri. Nu i-a plăcut vreo jumătate de oră, timp în care a dat nişte titluri foarte bune de interviu: „Putem avea mândria de a fi la coada Europei", „Se ajunge mai uşor de la Paris la Bucureşti, decât de la Bucureşti la Iaşi", „Politicienii nu sunt mai demni de dispreţ decât noi", „«Reconstituirea» este capodopera filmului românesc", „Cultura română este o cultură minoră".

„Weekend Adevărul": Un personaj jucat de George Mihăiţă, din filmul „Undeva la Palilula", e alergat de lup prin pădure şi îşi ţine în piept înjurătura vreo doi kilometri, până ajunge în casă. Când se simte în siguranţă, pune zăvorul, apoi deschide uşa şi i-o spune lupului care nu mai poate să-l înhaţe. Metafora se dezvăluie imediat: înjurătura e o formă de revoltă împotriva sistemului. Dumneavoastră aţi înjurat de lup partidul comunist?

Silviu Purcărete: Nu ştiu ce să răspund la asta, pentru că e o metaforă care nu mi-a trecut niciodată prin cap.

Dar personajelor dumneavoastră le-a trecut. Pentru că pe uşă intră Troţki, interpretat de Constantin Chiriac, care întreabă: „De ce mă-njuri de lup, tovarăşu' Ilie? Iar Sorin Leoveanu completează: „Bine, mă, Ilie, dar ce faci, înjuri partidul de lup?".

Este o poveste absolut reală, o anecdotă a unui personaj la fel de real, pe care l-am citat, dar nu are nicio trimitere metaforică. E absurdă, de-a dreptul, şi are haz tocmai prin naivitatea şi prin tâmpenia ei inocentă. Dacă am înjurat pe vremuri? Sigur, toată lumea înjura regimul pe ascuns, după uşă, şi niciodată pe faţă. Aşa eram formataţi.

Există vreun dosar întocmit de Securitate, pe numele dumneavoastră? S-au dat note informative în care vă apare numele?

Habar n-am. Nu m-a interesat niciodată lucrul ăsta. Deocamdată, nu mi-a ajuns nimic la urechi.

Dar acum înjuraţi partidele care vin la putere prin rotaţie? Sau e inutil?

De un număr mare de ani, eu nu mai locuiesc în România. Sigur, vin destul de des şi nu sunt total deconectat de la situaţia de aici, dar sunt echilibrat hormonal în privinţa asta. Adică nu mă aflu în situaţia de a înjura şi de a exploda. Pentru că, din nefericire, peisajul politic românesc este deosebit de trist şi nu poate să provoace decât un dispreţ detaşat al tuturor celor din afară sau un dispreţ îndurerat al celor care sunt legaţi de această lume şi de această societate. Mă rog, acesta este destinul nostru.

Politicienii nu sunt mai demni de dispreţ decât noi, toţi ceilalţi cetăţeni. Societatea noastră nu s-a copt şi n-a reuşit niciodată să atingă un prag de civilizaţie cât de cât acceptabil. A trăit printr-un soi de mimetism infantil toate formulele şi filosofiile politice ale Europei. Într-adevăr, situaţia arată foarte urât şi din afară se vede mai urât ca oricând. Dar, în continuare, putem avea mândria de a fi, totuşi, la coada Europei. Adică nu suntem pe la mijloc. Suntem ultimii. Le-am luat-o înainte până şi bulgarilor.

„Undeva la Palilula" s-a zbătut între elogii şi cronici defavorabile. Cum s-a aşezat acest film în mintea şi în sufletul dumneavoastră, după ce a trecut exaltarea de după?

E un lucru pe care l-am făcut şi la care ţin foarte mult. Dar acum mă ocup de alte lucruri, iar filmul are viaţa lui. Avantajul faţă de un spectacol de teatru este că el există undeva, fixat pe un material, şi când am chef mă pot întoarce la el şi mă pot uita. Un spectacol de teatru filmat e cu totul altceva, deşi e mai bine decât nimic.

Spuneaţi că după fiecare creaţie nouă vă apucă o stare de nemulţumire. Tot ce s-a întâmplat după debutul cinematografic vă dă curaj să mai faceţi un film?

Te cuprinde, mai degrabă, un soi de melancolie şi de plictis, o stare de detaşare imediată, cum e la anumite lehuze. Se produce o reacţie viscerală bizară, de desprindere. Apropo de faptul că Palilula a fost primită atât de rău...

...şi de bine...

Mă rog... În general, am văzut că filmul a fost respins cu agresivitate. Nu m-a mirat, pentru că foarte multe dintre acele reacţii le cunoşteam chiar înainte de a fi făcut filmul. Ştiam că o anumită parte a lor va avea un anume ton. Altfel, orice produs pe care îl faci şi care este public trebuie să stârnească reacţii. Fiecare este liber să spună ce vrea, iar eu niciodată nu comentez, pentru că nu mi se pare normal să răspund la ele. Şi asta nu e o problemă de eleganţă, ci de eficienţă.

Dacă eu vând un kilogram de brânză care mie îmi place, iar cumpărătorul o scuipă, pentru că lui nu-i place, n-o să mă apuc să i-o bag cu forţa pe gât. Mi se pare stupid să reacţionez la luări de poziţie, fie ele profesioniste sau nu. Să mai fac sau nu film? Deocamdată nu am niciun fel de proiect. În orice caz, situaţia de după „Palilula" nu mă împinge la niciun fel de decizie, nici pro, nici contra. Dacă o să găsesc o idee să fac un film, în mod sigur îl voi face, dacă nu, nu!

Sunteţi un mare iubitor de cinema. Vă place în mod special vreun regizor român din noul val? E şi Purcărete fanul cuiva?

Nu pot să spun că sunt fan al cuiva. Mărturisesc că îmi plac regizorii mai bătrâni, de prin alte locuri, şi am admiraţii şi fanatisme cristalizate în tinereţe. Pentru că atunci devii fan. Atunci când îmbătrâneşti, devii mai sceptic şi mai analitic. Fără îndoială, există o generaţie de artişti tineri, foarte dotaţi şi care au reuşit să se impună.

Sunt nişte oameni care au produs lucruri valoroase într-un moment prielnic şi care şi-au gestionat bine energia şi capacităţile creatoare. Nu ştiu dacă e vorba de o şcoală, iar Noul Cinema e o doar formulă. Mi-a plăcut foarte mult, într-adevăr, „Moartea domnului Lăzărescu", de Cristi Puiu. Am văzut şi fragmente din „Aurora", dar încă nu-l pot judeca. Mi-au mai plăcut „A fost sau n-a fost?", al lui Corneliu Porumboiu, un film plin de haz, şi „California dreamin'", al lui Cristian Nemescu, filmul lui neterminat.

Există vreo scenă puternică dintr-un film românesc, pe care v-ar fi plăcut să v-o imaginaţi dumneavoastră?

Nu ştiu dacă există o scenă anume, dar acum doi-trei ani am cumpărat DVD-ul şi am revăzut „Reconstituirea" lui Lucian Pintilie. Am avut inima destul de strânsă, pentru că, în 90% din cazuri, atunci când revezi capodoperele trecutului, îţi dai seama că nu mai rezistă. Eram nehotărât, „să-l văd, să nu-l văd", pentru că a fost un film care mi-a marcat tinereţea. Ei, vreau să spun că am constatat, chiar cu mai multă luciditate, că e o capodoperă. Nu că a trecut testul timpului, ci că l-a învins. Atunci, am văzut filmul şi l-am receptat cu un entuziasm de 100% şi cu fanatismul tinereţii. Mie mi se pare că este capodopera filmului românesc.

Spuneaţi despre cultura română că este o cultură minoră...

Nu eu spuneam!... Am citat chestia asta care se tot repetă. Este un loc comun că există culturi majore şi culturi minore. Sigur, este o generalizare nu foarte potrivită, pentru că generalizările nu sunt potrivite. Dar, asta este! Cultura română este o cultură minoră.

De ce să negăm? Aşa este!

E o naţiune care există de mai puţin de 200 de ani, care nu s-a alfabetizat niciodată complet, care a creat, e drept, neaşteptat de multe valori pentru un timp atât de scurt, dar care rămâne o cultură minoră, orice am face!

E vreo speranţă să ne ridicăm, cumva, deasupra acestei condiţii? Ce am putea face?

Staţi puţin, că interviul îl faceţi cu mine, nu cu Dumnezeu! De unde vreţi să ştiu eu ce trebuie făcut?! În primul rând ar trebui să nu ne mai tot preocupe ce ar trebui să facem! Obsesia noastră este să ne consumăm energia gândindu-ne ce să facem ca să avem o imagine bună. Eu cred că efortul ar trebui folosit către îmbunătăţirea României şi nu a imaginii României! Pentru că noi consumăm foarte multă energie şi foarte multă pasiune pentru lucruri de suprafaţă. M-aş bucura să avem o ţară minunată, cu o imagine foarte proastă decât un hârdău cu gunoi, cu o imagine strălucitoare. Chestia asta chiar nu contează. Astea sunt complexele culturii mici: ce ar fi să facem ca să fim o cultură mare! Dar nu ne obligă nimeni, fraţilor!

Cum credeţi că s-a schimbat strategia Institutului Cultural Român, de la Patapievici la Marga?

Habar n-am! N-am trăit aici, n-am urmărit... Pot să spun un singur lucru. În ultimii ani, având legătură cu diverse centre ale ICR-ului, am fost absolut încântat şi minunat de calitatea nemaipomenită a activităţilor. Era foarte bine! Nu ştiu ce s-a întâmplat apoi şi cum s-au schimbat lucrurile. Nu cunosc bârfele şi sforile. Cine ştie, poate ăştia care vin acum sunt şi mai deştepţi! Oricum, nu ştiu de ce au fost ceilalţi schimbaţi. Desigur, noua politică şi noua conducere sper să poată să fie măcar la nivelul celei de dinainte. Eu nu-i cunosc. Rămâne de văzut ce fac, îi priveşte. Doar că există un precedent, un nivel foarte ridicat la care a fost dus ICR-ul de către conducerea anterioară, iar cei de acum trebuie să ajungă măcar până acolo!

Într-o filmare de la making of-ul filmului „Undeva la Palilula", apăreţi în cadru mergând pe jos, fumând o ţigară, cărând un scaun de plastic şi citind absorbit ultima pagină din ziarul „Libertatea". E o imagine amuzantă. Voluptatea lecturii presei tabloide vă dă soluţii pentru anumite scene din spectacole, vă ajută să alipiţi unor personaje un anumit tip de cultură?

Ei, nimerisem şi eu un ziar... Cine ştie ce poze erau pe copertă? Sigur că există un soi de perversitate scatofilă a omului, că altfel nu pot numi impulsul de a citi aşa ceva. Uneori sunt distractive, două-trei secunde. Nu era lectura mea permanentă şi nu în ele încerc să-mi găsesc sursele de inspiraţie.

Aţi fost ocupat, în ultima perioadă, să montaţi, la Nancy, spectacolul „Artaserse", opera barocă a lui Leonardo Vinci, la Opéra national de Lorraine. Cum arată produsul final?

Spectacolul a fost făcut pentru a se juca de cinci ori. S-a jucat, deci s-a încheiat. Ultimul spectacol a fost transmis de canalul TV Mezzo, care s-ar putea să-l dea şi în reluare. Este o operă barocă, scrisă la începutul secolului al XVIII-lea, în Italia, într-un anumit stil, de acest compozitor celebru al epocii, Leonardo Vinci. Persoană care, bineînţeles, nu are nicio legătură cu Leonardo da Vinci.

Leonardo Vinci era un star al epocii şi a murit foarte tânăr, imediat după premiera acestei opere, într-o perioadă în care Opera, în Italia, în Roma şi în Napoli era dominată de castraţi. Prin interdicţie papală, femeile n-aveau voie să apară pe scenă. Iar producţia actuală a avut ca scop să refacă un pic acea atmosferă. Aşa că toate rolurile sunt jucate de bărbaţi, de cinci contratenori şi un tenor, mari vedete ale momentului. Sigur, asta a însemnat o atracţie uriaşă pentru iubitorii operei, pentru că a fost un lucru foarte special. Ei au făcut şi un CD înainte. Din păcate, s-a jucat doar de cinci ori, pentru că aşa e în Occident, sunt proiecte desfăşurate în perioade fixe de timp.

Un clişeu care nu-i dă pace lui Silviu Purcărete

Mâncarea este o parte importantă a spectacolelor dumneavoastră, de la „Cumnata lui Pantagruel", un adevărat festin de butaforie gastronomică, continuând cu „D'ale carnavalului", în care se fac mici la grătar, şi până la „Călătoriile lui Gulliver". De unde vine această fascinaţie pentru mâncare?

Asta întrebaţi-i pe critici! Mie nu mi se pare că este atât de evidentă. În „Pantagruel" nu este vorba despre asta, iar în „Gulliver" scena în care este gătit bebeluşul apare în textul lui Swift. Era vorba de „O propunere modestă" („A Modest Proposal"), în care autorul arăta cât de interesant ar fi să se gătească copiii mici, din mediul sărac, în restaurantele Irlandei. Ideea nu era culinară, ci mai degrabă socială.

Cred că aceste observaţii legate de excesul culinar în piesele mele reprezintă un fel de clişeu repetat în general de acei oameni care, cunoscându-mă, şi văzând că sunt foarte gras, obligatoriu fac această legătură. Mie nu mi se pare că este chiar aşa. Mici pe scenă s-au mai văzut în vreo 500 de spectacole, mai ales la Caragiale. De la vestita „Scrisoare pierdută" a lui Ciulei, în care se mâncau mici pe scenă. În „Cumnata lui Pantagruel" mă refeream la cu totul altceva, la corpul omenesc şi la funcţiile lui, printre care se numără şi cea a hrănirii. Singurele spectacole pe care le-am făcut, în care este expusă tema mâncării, au fost cele inspirate din „1001 de nopţi", în care, într-adevăr, erau scene declarate, închinate festinului.

Sunteţi mare bucătar, aşa cum spune prietenul dumneavoastră, scenograful Dragoş Buhagiar?

Buhagiar găteşte mult mai bine decât mine şi cu mult mai multă plăcere, dar el, fiind mult mai slab, nu e privit în niciun fel. Cât despre mine, văzându-mă mai gras, lumea spune că gătesc şi că mănânc toată ziua.

Nu cred!

Sigur că aşa este! Chiar ăsta e adevărul! Nu e nicio supărare în chestia asta. Uneori îmi face plăcere să gătesc pentru prieteni, mai ales atunci când lucrăm. Dar, de aici, până la a vorbi de o pasiune pentru gătit, e mult!

Societatea noastră nu s-a copt şi n-a reuşit niciodată să atingă un prag de civilizaţie cât de cât acceptabil.

M-aş bucura să avem o ţară minunată, cu o imagine foarte proastă decât un hârdău cu gunoi, cu o imagine strălucitoare.

Cred că aceste observaţii legate de excesul culinar în piesele mele reprezintă un fel de clişeu.

„Mă voi abţine să mai lucrez în Bucureşti"

L-am întrebat pe Silviu Purcărete cum a ajuns să monteze „Conul Leonida faţă cu reacţiunea", la Teatrul Naţional din Bucureşti, un spectacol care îi are în rolurile principale pe Mariana Mihuţ şi pe Victor Rebengiuc. Regizorul a mărturisit că a mai lucrat cu cei doi actori, iar spectacolul i-a fost propus de Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional. „Mie nu-mi face niciun fel de plăcere să lucrez în Bucureşti, dar am acceptat să montez aici doar datorită stimei pentru Caramitru. Nu voiam să-l refuz, şi a mai fost şi vorba de Mariana Mihuţ şi de Victor Rebengiuc. Dar, în continuare, cred că mă voi abţine să mai lucrez vreodată în Bucureşti", a spus regizorul.

Numele: Silviu Purcărete
Data şi locul naşterii: 5 aprilie 1950, la Bucureşti
Studiile: a absolvit secţia de regie a IATC-ului în 1974
Spectacole-reper: „Romeo şi Julieta", „Miles Gloriosus", „Piticul din grădina de vară", „Ubu Rex cu scene din Macbeth", „Titus Andronicus",„Phaedra", „Danaidele", „Orestia", „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului", „Măsură pentru măsură"
Locuieşte în: Franţa

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: