1. Radu Afrim şi spiritul de trupă

De-a lungul multimilenarei lui istorii, teatrului i-a plăcut frecvent să mediteze la propria condiţie. A făcut-o în chip şi fel, „când mai vesel, când mai trist/c-aşa-i viaţa de artist”, adesea în metapiese care au îndemnat la exegeză.

S-a scris mult şi s-a scris chiar bine şi despre Improvizaţia de la Versailles a lui Molière, şi despre Improvizaţia de la Alma a lui Ionesco. Mai cu seamă fiindcă cea de-a doua avea printre personaje feluriţi critici de teatru pisălogi şi caraghioşi. Drept care teatrologii s-au străduit din răsputeri să demonstreze lumii întregi că nu sunt nici obtuzi, nici ranchiunoşi. S-a scris enorm despre metapiesele lui Pirandello şi nu s-a scris defel puţin nici despre Răzbunarea sufleurului a lui Victor Ion Popa, dar nici despre comediile de bulevard din ultima etapă a carierei lui Jean Anouilh, unele dintre ele, precum Egoistul, inspirate chiar din lumea teatrului.

Piesele acestea au cam luat în răspăr pe toată lumea. Pe dramaturgii care nu-şi găsesc personajele, dar şi personajele aflate în căutarea autorului. Pe actorii mici care se cred mari şi devin astfel mai cabotini decât sunt în realitate, dar şi pe regizorii ce îşi închipuie că ei şi numai ei ar fi inventat teatrul. Pe criticii suficienţi şi inculţi, dar netăgăduit „importanţi”. Nu, nu au fost uitaţi nici spectatorii. Numai că ei au beneficiat parcă de ceva mai multă blândeţe. Da, o ştim foarte bine, fără actori teatrul nu ar putea exista, dar nici actorii nu ar avea pentru cine şi de ce juca dacă nu e nimeni în sală ca să-i privească, aplaude, ovaţioneze. Explicabilă omeneşte, poate chiar şi artisticeşte, blândeţea, reţinerea despre care vorbeam mai sus. O blândeţe, repet, nu absolută, nu generalizată, dar, oricum, reală.

Iconoclastul Radu Afrim, socotit de mulţi a fi pe mai departe „copilul teribil al teatrului românesc”, în pofida faptului că respectivul copil s-a maturizat demult, rupe şi nu rupe cu tradiţia blândeţii în spectacolul Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa unor spectatori montat pe scena Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara. Şi bine face. Spectacol al cărui scenariu l-a scris el însuşi, regizorul făcând astfel încă un pas spre statutul de „om de teatru total”. La care l-am simţit că aspiră încă de acum mai mulţi ani când a stimulat naşterea şi „scrierea” Castingului dracului, text colectiv montat chiar de el la Secţia maghiară (Trupa „Tompa Miklós”) a Naţionalului târgumureşean.

Afrim are deja un număr destul de însemnat de ani şi de viaţă în teatru. Are nu doar multe premii, mulţi fani şi mulţi adversari, are şi o (deja) însemnată experienţă. A văzut multe şi i s-au întâmplat multe. Îşi cunoaşte nu doar propria profesie, nu numai actorii, ocazionali sau fetiş, nu doar calităţile şi metehnele proprii ori ale colegilor lui de profesie. Radu Afrim e printre regizorii, puţini la număr, care fac eforturi de a asista la propriile spectacole nu numai în seara premierei. Cred că numai Victor Ioan Frunză îl depăşeşte în această lăudabilă străduinţă. Când revede una dintre montările ce îi poartă semnătura, Radu Afrim, vrea nu vrea, mai aruncă câte o privire în sală şi vede şi ce fac, şi cum reacţionează spectatorii. Sunt atenţi ori nu sunt atenţi, se joacă cu telefoanele mobile ori nu, dau sms-uri sau nu dau, se emoţionează sau se plictisesc. Afrim nu e neatent nici la ceea ce fac criticii. Care şi ei sunt de mai multe feluri.

Experienţa aceasta de privitor la spectacolul sălii e valorificată de regizorul- scenarist în spectacolul de acum. Spun regizor-scenarist şi nu regizor-dramaturg, cu toate că nici această a doua formulare nu ar fi tocmai nepotrivită. Nu, nu în sensul că Afrim ar visa să îşi pună în cui înzestrările şi abilităţile mai mult decât considerabile de director de scenă şi ar vrea să se facă scriitor de literatură dramatică. Nici vorbă. În cazul spectacolului ce face obiectul acestor însemnări, Radu Afrim a acţionat ca dramaturg, în sensul german al conceptului, tăind şi cenzurând ceea ce putea fi în plus. Deşi, un plus a mai rămas. Şi aceasta se simte.

Ce ne propune de fapt regizorul-scenarist? Să ne închipuim că suntem nu nişte spectatori oarecare, din aceia aşezaţi comod în fotoliile noastre din sala cu roşu şi aur. Ci nişte privitori cu totul speciali. Privitorul unicat. Cel ce a rămas ca din întâmplare în spatele scenei. Loc de unde îi vede şi pe cei aflaţi pe scenă, cu toate bunele şi relele lor, cu capriciile, vedetismele, dar şi suferinţele specifice, dar şi pe cei aflaţi în sală. Adică pe noi înşine („hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère”, vorba poetului). Dar şi pe plasatoarele ajunse şi ele „oameni de teatru”. Din locul acela cu totul special, acel spectator unicat asistă la o paradă de întâmplări vesele şi triste. Condimentate cu topoi sau „locuri de memorie” specifice poeticii regizorale afrimiene. Cabaretul, bestiarul, bătrâneii matusalemici gata- gata să dea în primire şi parcă reîntorşi din lumea de dincolo se află şi în această montare la loc de cinste.

Stăm faţă în faţă cu actorii ce ne interpretează pe noi, spectatorii. Chiar şi pe noi, criticii. Aceia care facem parte din felurite jurii. Cu metehnele şi superficialităţile noastre. Noi, spectatorii reali, dispunem de scaune moderne, spectatorii de pe scenă de scaune clasice, pluşate, roşii. Plasatoarele convenţionale, unele caraghioase, altele simpatice, o a treia categorie dictatoriale de-a dreptul îi veghează pe şi supraveghează pe omologii noştri de pe scenă. Care, mai puţin generoşi decât noi, spectatorii adevăraţi, mai şi ricanează, ba chiar nu aplaudă necondiţionat în picioare, protestează de-a dreptul când sunt înşelaţi, până când sunt puşi la punct. De gardieni ai teatrului. Că sunt şi de aceia.

Râdem, ne amuzăm la spectacolul lui Radu Afrim, uneori ne mai şi plictisim câte un pic. Ne plimbăm pe scenă, prin culise, prin cabina pompierului (reprezentantul atotputernicului ISU), pompier îndrăgostit sau categoric. Dar ne şi emoţionăm la scena finală care sper din toată inima să nu fie socotită drept una melodramatică.

Spectacolul timişorean e bun, în unele module chiar foarte bun. Şi aceasta fiindcă regizorul şi-a ales bine nu doar scenografa- pe Ioana Moscu- ci şi locul unde să monteze scenariul numit Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa unor spectatori. Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” are la ora actuală o trupă performantă, cu multe vârfuri. Cu actori care se simt în largul lor nu numai atunci când joacă genurile clasice, adică dramă, tragedie sau comedie. Ci şi atunci când sunt distribuiţi în spectacole de musical ori de improvizaţie. Actori care râd, cântă şi dansează foarte bine. O fac şi acum omogen, într-un remarcabil spirit de echipă. Adică de trupă. 

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara

DETALII NAIVE, TOTAL LIPSITE DE PROFUNZIME DIN VIAŢA UNOR SPECTATORI

Scenariul şi regia: Radu Afrim

Scenografia: Irina Moscu

 Coregrafia: Baczó Tünde

Univers sonor: Radu Afrim

Aranjamente muzicale: Kiss Attila;

Instrumentişti: Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Tokai Andrea, Eder Enikö, Baczó Tünde; Video: Electronic Resistance; Lumini: Gidó Zoltan; Sunet: Manuel Mireanu; Cu: Aszalos Csaba, Baczó Tünde, Balász Attila, Bandi András Zsolt; Borbély Emilia, Csata Zsolt, Eder Enikö, Fall Ilona, Magyari Etelka, Mátray László, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Simó Emese; Szász Enikö, Szilagyi Olga, Tar Mónika, Tokai Andrea, Vass Richárd, ş.a.

Data difuzării online: 16 mai 2020

2. Bulevardieră cu muzică

E greu de crezut că piesa lui Labiche „Crima din strada Lourcine” („L’affaire de la rue Lourcine”), o capodoperă a formulei dramaturgice cunoscută sub numele de piesă bine făcută („la pièce bien faite”), nu ar fi fost cunoscută în România înainte de anul 1999.

Atunci când textul şi-a câştigat o celebritate cu totul aparte graţie a două montări succesive. Prima la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cea de-a doua la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Ambele marcate de geniul regizoral al lui Vlad Mugur. Care ştia foarte bine că una e să-l pui în scenă pe Shakespeare şi pe Pirandello, alta pe Goldoni şi cu totul altceva să te opreşti asupra scrierilor unui industrios creator de comedii de bulevard, aşa cum a fost Eugène Labiche. Al cărui talent în domeniu e incontestabil.

Vlad Mugur socotea deopotrivă că nu e defel dezonorant a încerca să îi oferi publicului două ore, două ore şi ceva de bună dispoziţie, chiar dacă respectiva stare e procurată prin înscenarea unui text pe care criticii şi istoricii teatrali îl socotesc ca aparţinând „genului minor”. Numai că şi minorul are drept de existenţă scenică. Desigur, cu condiţia de a fi tratat cu maximă seriozitate profesională şi nicidecum în limitele unui spectacol socotit din start a fi unul „de serviciu”.

Există, fără doar şi poate, mari diferenţe între Aşa este (dacă vi se pare) şi Crima din strada Lourcine. Numai că şi una, şi alta sunt comedii. E drept, de factură diferită. Drept care şi la una, si la cealaltă trebuie să se râdă, Iar „important într-o comedie- spunea Meşterul- e să n-o dai pe alături”. Or, pentru asta, preciza acelaşi Vlad Mugur, trebuie să nimereşti cu precizie „nuanţa şi tonul exact”.

Există pe piaţă două traduceri ale piesei lui Eugène Labiche, una semnată de Violeta Popa, cealaltă de Alice Georgescu, au existat, fireşte, montări ulterioare celor create de Vlad Mugur. Ca, de exemplu, cea semnată de Felix Alexa la Naţionalul timişorean, o alta a aceluiaşi Felix Alexa de la Naţionalul bucureştean, ori cea regizată de actorul Dan Tudor la Teatrul Evreiesc de Stat.

Ce se întâmplă, de fapt, în Crima din strada Lourcine? La început au fost prezenţa necunoscută şi neautorizată de soţie a domnului Lenglumé la banchetul menit să sărbătorească împlinirea a zece ani de la terminarea liceului şi întâlnirea cu domnul Mistingue, şeful de promoţie al cărui parcurs profesional a fost puţin altfel decât era de aşteptat. A urmat ceea ce se cheamă „un chef pe cinste”. De pe urma căruia celor doi „li s-a rupt filmul”. La trezire, nici unul, nici celălalt nu îşi mai amintesc foarte bine cum s-a făcut de Mistingue a ajuns acasă la Lenglumé. Şi nu doar acasă, ci chiar în acelaşi pat. Mai neclar e de ce mâinile amândurora sunt mânjite de cărbune care nu se spală şi pace, de ce prin buzunarele celor doi se găsesc în cel mai inexplicabil chip cu putinţă tot felul de seminţe, în care circumstanţe anume domnul Lenglumé şi-a pierdut umbrela al cărei mâner are în capăt un chip de maimuţă. Lectura întâmplătoare, superficială şi total „neinspirată” a unui ziar în ale cărui pagini se găseşte o relatare despre o oribilă crimă comisă în strada Lourcine, lectură făcută fără ca cei doi să bage de seamă data de pe manşeta publicaţiei, prezenţa prin casă a altor câtorva obiecte ce seamănă a „corpuri delicte” îi determină pe cei doi să creadă că ei ar fi criminalii. Alte câteva coincidenţe plus o seamă de istorioare complementare ce se aglomerează în aceeaşi zi, istorioare ale căror protagonişti par acum în ochii celor doi „criminali” şantajişti în lege, un valet cam prostuţ pe nume Justin, cicălitoarea doamnă Lenglumé complică lucrurile. Care, desigur, se lămuresc în final. Şi nu oricum, ci cu o repeziciune maximă. Conform reţetei genului.

Acestea plus încă multe, foarte multe detalii reprezintă subiectul piesei pe care a montat-o în anul 2015 şi a prezenta-o în 2016, sub forma unui spectacol cu muzică, regizorul Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Spectacol cu muzică şi nu musical fiindcă ariile compuse de Alexandru Suciu sunt totuşi destul de puţine, cu sonorităţi cam repetitive şi nu din cale afară de uşor de cântat de actori. Care nu au de partea lor nici prea multă calificare într-ale cântatului, nici foarte multă experienţă în domeniu, nici o colaborare tocmai impecabilă cu orchestra plasată în fosă. Dar nici o sonorizare din cale afară de bună. Unde mai pui că există diferenţe vizibile între înzestrarea pentru comedia bulevardieră între jucăuşul Alex Mărgineanu (Mistingue) care tare bine a făcut că s-a întors la teatru şi în Teatru şi extrem de seriosul Ştefan Statnic (Lenglumé). Lui Ştefan Statnic uneori îi reuşeşte, alteori nu pusul în cui al „seriozităţii” sale esenţiale. Cecilia Lucanu-Donat (Norine) şi Ioan Peter (Potard) sunt exact ceea ce trebuie în vreme ce Marian Parfeni (Justin) mai sare uneori calul. Din vina lui dar şi din cea a regizorului. Ambii mai având de lucru atunci când vine vorba despre nimerirea nuanţei şi a tonului exact.

Nu era în 2015-2016 pentru prima oară când Alexandru Mâzgăreanu montează comedie de bulevard. Spectacolul său cu Crima din strada Lourcine seamănă destul de bine cu cel cu Fazanul de Georges Feydeau de la Teatrul „Nottara”. În sensul că şi de data aceasta regizorul nu vrea să se menţină strict în cadre încă şi mai strict realiste. De unde preferinţa pentru decorul oarecum „eliptic”. Mobilierul e minimal, uşile prin care se intră şi se iese, mai cu seamă atunci când nici intrările, nici ieşirile nu sunt chiar foarte convenabile protagoniştilor, sunt mai degrabă „marcate” prin ceea ce au mai semnificativ. Elipticul acesta e completat de semnatarul decorului, Romulus Boicu, prin recursul la simbolic. Adică prin aducerea în scenă a unei imense umbrele cu cap de maimuţă. Umbrelă a cărei prezenţă nu mi se pare a fi fost suficient „jucată” şi speculată. Costumele create de Alexandra Mâzgăreanu sunt şi nu sunt din epocă, iar uneori sunt completate cu accesorii vestimentare niţeluş ciudate şi nu tocmai în ton cu celelalte din aceeaşi categorie. Aşa cum cred că e, de pildă, pălăria lui Potard.

Spectacolul de la Arad nu a fost nicidecum unul rău. Chiar dacă, după cum se vede, câteodată autorii lui au mai dat-o şi „pe alături”. Dacă datul cu pricina ar fi fost compensat prin ceva mai mult umor, printr-un plus de nebunie şi puţin mai mult ritm ar fi fost chiar foarte bine.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad

CRIMA DIN STRADA LOURCINE de Eugène Labiche

Traducerea: Violeta Popa

Regia: Alexandru Mâzgăreanu;

Decorul: Romulus Boicu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

Muzica: Alexandru Suciu;

Cu: Ştefan Statnic, Cecilia Lucanu-Donat; Alex Mărgineanu, Marian Parfeni, Ioan Peter

Data difuzării online: 22 mai 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor şi irespirabililor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, zâna-măseluţă.