Adică imaginea lumii şi a vieţii repusă în sensurile ei reale de un plan al evadării ficţionale de care sunt capabili poeţii şi în cazul piesei pe care o vom comenta copiii. Pentru că da, înainte de a fi o pagină, un text teatral despre familie, despre adolescenţi, Masa puterilor noastre (cea mai bună piesă a anului 2016 la Galele Uniter) e o invitaţie la a credita imaginarul, virtualitatea în pofida unei existenţe prozaice şi pragmatice, stupidă adesea şi nocivă pentru sufletul nostru. Si, dincolo de faptul că primii care trăiesc în această convenţie în chip firesc sunt dintotdeauna, ştim, copiii, avem aici încercarea de a-i „corupe“ pentru acest joc de-a irealitatea şi pe adulţi.

Doi oameni în toată firea, aflaţi la jumătatea vieţii, fără împlinirii, ba chiar cu mari dificultăţi de supravieţuire, doi intelectuali care au pus preţ în viaţa lor săracă doar pe carte, pe învăţătură ajung până la sfârşit să creadă în povestea cu ponei şi dragoni a fiicei lor de 12 ani, Măriuca, îndrăgostită iremediabil de menajeria ei cabalină. Nici insistenţele adesea contondente ale tatălui şomer, nici dojana mamei mereu istovită de muncă n-o pot face pe copilă să înţeleagă cât de importante sunt în viaţă ridicarea la putere sau fracţiile cu care ce-i drept copiii noştri îşi cam sparg capul pe la şcoală. Ea vrea să-i fie respectat programul de pe uşă, adică intimitatea în care încap doar internetul şi jocurile pe care doar întreruperea conexiunii wireless o poate face nefericită. Că vin de pe YouTube, că prind glas din colţul cu jucării, poneii care umplu viaţa fetiţei, altfel lipsită de afectivitate şi înţelegere, o vor împiedica să mai scrie testamente ameninţătoare, ducând-o cu ei într-o altă lume, mai frumoasă, mai dreaptă şi mai bună. Pentru părinţi, Măriuca e dată dispărută şi căutată de poliţie (sau miliţie cum se spune în piesă care amestecă voit timpii istorici). Cum ajung jucăriile să invadeze viaţa familiei în piesa lui Petre Barbu nu e uşor de înţeles din punct de vedere scenic? Fiindcă dacă pe hârtie lucrurile sunt mai uşor  de imaginat, pe scenă ele trebuie să capete materialitatea mijloacelor teatrului. În vremurile noastre supertehnologizate s-ar părea că situaţia e rezolvabilă evident când se adoptă această cale şi metafora stimulează găsirea unor soluţii în acest sens.

Spectacolul de la Teatrul de comedie în regia Silviei Roman care a câştigat cu acest proiect concursul Comedia tine la tineri, nu apelează nici la video, nici la camere de filmat şi nici la alte zise subterfugii pentru a reprezenta lumea din jocurile adolescentei. Preferă o translare într-un fel de teatru cu marionete, cărora le dau viaţă actorii, împrumutându-le chipul lor vizibil sub măştile de împrumut. Cum fetiţa din piesă e până în scena finală neidentificabilă în armata animăluţelor, piesa pe care o joacă tinerii deghizaţi în ponei devine paralelă şi de sine stătătoare, interferând forţat cu scenele din viaţa de cuplu a părinţilor. În plină lumină şi fără vreo intenţie de a proiecta aceste momente în fantasticul lor,  adică la umbra vreunor efecte care să potenţeze iluzia, poneii şi un dragon (măştile realizate de Andreea Alexandrescu sunt urâte şi înfricoşătoare) năvălesc în sufrageria familiei si-şi cer dreptul de stăpânire. Relaţia cu cei pe care-i invadează nu e clară, aceştia părând că acceptă repede convenţia, jocul la care sunt insistent invitaţi (mai degrabă din frică decât din înţelegere). Deşi cu jumătate de măsură soluţia regizoarei produce oarecare stupoare şi ne gândim că dacă adolescenţii vor zâmbi probabil îngăduitori la acest balet al poneilor (bine-ar fi fost să fie balet!) adulţii se vor lăsa şi ei greu convinşi că pozele cu animale înviate de pe YouTube ar fi o soluţie de viaţă pentru familia lor care se confruntă la data povestirii cu atâtea greutăţi. Deşi invitaţia la visare şi joc pare eşuată, ea provoacă în viaţa cuplului un moment al adevărului în care rolul mesei şi al matematicii începe să fie desluşit.

Cât despre morala sentenţioasă privind rostul scolii şi al învăţăturii e greu de spus că redată în acest fel bătălia cu poneii e câştigată de aceştia şi că ar contribui la refacerea vieţii în familia în care formulele matematice deveniseră inaplicabile. Pentru că, paradoxal, echipa de tineri invitată în spectacol de regizoare formată din Flavia Hojda, Costel Dobrescu, Olga Bela, Răzvan Rotaru, Andreea Alexandrescu, nu emană bucurie sprinţară. E stângace şi antipatică poate şi din cauza butaforiei excesive (capetele căluţilor sunt şi incomode pentru actori) şi a coregrafiei sărace, care fac ca aceşti extratereştri să fie mai degrabă nişte intruşi şi nicidecum soluţia pentru împăcarea dintre părinţi şi copii, dintre aceştia şi viaţă.

În schimb, ceva mai mult adevăr găsim în jocul adulţilor, Demeter Andras dovedindu-se o soluţie neaşteptată pentru rolul Tatălui. Are jovialitate şi ghiduşie, e deci apt pentru experimentul cu ponei, are şi umor şi un joc realist plin de adevăr. Îl secondează în rolul soţiei, respectiv mama fetiţei, Liliana Pană, care, în ciuda ţinutei şleampete, dezagreabile cu care o înzestrează costumiera (chiar şi modestia pe scenă trebuie să fie artistică, nu?), are câteva momente bune, de reală frământare şi empatie cu cauza.

Cu precizarea că e bine ca autorii dramatici să aibă cât mai des ocazia confruntării cu scândura scenei şi că în consecinţă e de apreciat mâna întinsă de Teatrul de comedie unor asemenea proiecte, sugerăm în cazul de faţă iniţierea unor spectacole-dezbatere cu cei implicaţi pe marginea spectacolului, mai ales că tema adolescenţei este printre cele mai actuale în teatru la ora actuală.

Rămân o admiratoare a scrierilor lui Petre Barbu, care de la romanul/piesă Dumnezeu binecuvântează America - primul lui succes notoriu - şi-a menţinut interesul pentru actualitatea imediată şi condiţia ei adeseori absurdă respinsă de autor cu ajutorul unor viziuni suprarealiste pline de poezie şi de ce nu, umor. Încă mai aştept înscenările pe care le merită.