Răzvan Mazilu

ILUZII Regizor, actor, coregraf şi dansator, Răzvan Mazilu vorbeşte despre frumuseţea cabaretului şi despre revoltele lui într-o lume teatrală prea puţin dispusă să rişte.

O după-amiază cu Răzvan Mazilu seamă cu un fel de „1001 de poveşti” despre dans şi lumile lui fascinante. Un artist cu totul special, care a alternat de-a lungul carierei trasee interesante, abandonând în adolescenţă baletul clasic, în care se simţea încorsetat şi alegând libertatea dansului contemporan, în care se putea exprima, Răzvan Mazilu este astăzi extrem de activ în lumea teatrului, în care aduce un aer de boemie interbelică, perioada în care, de altfel i-ar fi plăcut să trăiască. Pentru că atunci spiritul libertăţii era mult mai puternic, pentru că atunci puteai să faci din propria viaţă un spectacol, crede Răzvan Mazilu, care pune acum în scenă la Teatrelli, „primul cabaret noir din Bucureşti”, care va avea premiera, pe 30 septembrie.

Cabaretul este foarte prezent în viaţa ta în ultimii ani. După spectacolul „Cabaret” de la Timişoara, acum eşti în pragul unei noi premiere, pe care ai anunţat-o drept „primul cabaret noir din Bucureşti”. De ce eşti atât de interesat de cabaret, în România anului 2015?

Întâlnirea cu cabaretul a fost atunci când am văzut pentru prima dată celebrul film „Cabaret” al lui Bob Fosse. Am fost atras întotdeauna, încă de când eram copil şi mă duceam la Operetă,  de ideea de spectacol, de show, de entertainment de foarte bună calitate. Cred că lumea este un cabaret, cred că planurile se întrepătrund şi uneori în cabaret îmi regăsesc bucăţi din destinul meu, din viaţa mea personală. Dacă aş fi trăit într-o altă epocă şi într-un alt timp şi spaţiu geografic, cred că mi-aş fi făcut din propria viaţă un spectacol.

Şi acum şi aici de ce nu faci din viaţa ta un spectacol?

Pentru că trăim în România... Şi pentru că trebuie să ai un minim confort financiar. Îţi trebuie un anumit tip de curaj ca să faci din tine însuţi un dandy care-şi transformă viaţa în spectacol şi în operă de artă, dar recunosc că asta mi-ar plăcea.

Spui că lumea e un cabaret. E mai degrabă un joc de cuvinte afirmaţia ta?

Nu chiar. Cabaretul este o oglindă foarte fidelă a realităţii. Din asta s-a şi născut, din dorinţa de a pune lumii o oglindă în faţă. Are o putere foarte pregnantă de satiră, de critică la adresa societăţii şi a lumii, în el există această atracţie a măştii şi a fardului, a burlescului, a exagerării trăsăturilor, şi caracterelor, şi faptelor, şi tipologiilor, care merge în profunzime.

Tu te ascunzi în spatele măştilor?

Tot timpul m-am ascuns în spatele măştilor şi cred că noi ca artişti asta facem. Dar caut în acelaşi timp să rămân eu, cel autentic. Sau, jucându-te cu atâtea măşti şi planuri, te descoperi şi te redescoperi pe tine însuţi. Asta face parte din paradoxul şi misterul scenei. Cabaretul îmi permite ca dincolo de strălucirea, de glamurul, de paietele, de fardul care-i sunt proprii să plonjez de fapt în mine însumi. Cabaretul nu înseamnă doar artificiu şi paiete. Este un gen foarte profund, de care avem nevoie.

Şi ce ascunzi despre tine?

Ascund şi, de fapt, nu ascund. Mă folosesc de mijloacele de expresie ale cabaretului ca să spun, de fapt, mai multe despre mine însumi. Consider că sinceritatea absolută este o condiţie a artistului.

Lumea noastră uniformizează personalităţile

Zona asta „noir” ce aduce nou în România?

Spectacolul se numeşte „Mon Cabaret Noir” şi este viziunea mea asupra cabaretului negru. Am pornit de la o figură care, din păcate, este prea puţin sau deloc cunoscută în România. E vorba despre o figură a cărei viaţă este atât de interesantă, încât pare ficţiune, o artistă care a fost şi dansatoare, şi actriţă, şi scriitoare... Anita Berber. Toate astea într-un destin foarte condensat, pentru că a murit la 29 de ani. În timpul unui turneu în Orient, la Damasc, a luat tuberculoză... Povestea ei e într-o zonă dark, o zonă care fascinează, pentru că ea a făcut din viaţa ei un spectacol. A fost una dintre primele artiste care a dansat nud. Pentru acest spectacol m-am inspirat din viaţa ei. Sigur că la ea măştile şi planurile se întrepătrundeau, iar ceea ce făcea pe scenă se întindea în viaţa de toate zilele. Îşi punea în scenă viaţa. O viaţă ofertantă prin teatralitatea ei. Cu amănunte care merită aduse pe scenă, cum ar fi faptul că umbla goală, într-o haină de blană, cu o broşă de argint la piept, în care-şi ţinea cocaina, şi cu o maimuţă vie pe umăr. Un personaj absolut excentric. Aşa înţelegeau ei să-şi trăiască viaţa, într-un curaj al libertăţii absolute. E ceva ce noi pierdem pentru că ne conformăm unor norme.

Tu faci din viaţa ta un spectacol?

Poate fără să vreau... Dar la noi nu prea se poate asta, pentru că nu te lasă ceilalţi. Sistemul, lumea în care trăieşti şi care înaintează pe repede înainte, care gândeşte global, care uniformizează personalităţile, care nu pune preţ pe creativitate, ci pe pragmatism, te împiedică. Asta vine împotriva unui fel de a fi şi a unui fel de viaţă pe care poate mi l-aş dori, dar nu mi-l permit.

De ce crezi că povestea asta e interesantă în acest moment, în România anului 2015? În teatrul din Bucureştiul anului 2015?

Tocmai pentru că lumea e pe repede înainte. Şi mai ales pentru că în teatrul românesc există acum un curent intens al teatrului social. E bine că există, dar simt nevoia să-i opun ceva. Pentru că simt că publicul are nevoie de asta. Făcând balet din copilărie şi crescând în operă, în operetă, am crescut, de fapt, cu muzică, o am cumva în sânge şi sunt tentat să creez în direcţia asta. Cred că lumea are nevoie de acest gen de convenţie teatrală, de teatrul musical. Sigur, în esenţă, publicul are nevoie de spectacole bune, fie că sunt sociale, muzicale sau teatru contemporan, teatru-dans sau Shakespeare. Dar cred că publicul trebuie smuls din tot cotidianul care uneori devine infernal şi cabaretul are această putere a iluziei. Cred că avem nevoie de iluzie.

Avem obsesia capodoperei

Şi totuşi, genul musical se izbeşte de multe probleme acum, în România. Nu există mijloace suficiente pentru a-l face la nivelul la care trebuie făcut, spun multe voci...

Eu cred că e mai degrabă vorba de o prejudecată. Suntem absolut plini de prejudecăţi şi ne place să ni le şi inventăm. Pe de altă parte, într-adevăr, n-aveam şcoală de musical şi n-avem tradiţie. Dar uneori procesul creează genul. De-asta mie îmi place să risc.

Deci e o formă de risc...

Sigur. Şi e şi o asumare a faptului că s-ar putea să nu-ţi iasă. Dar asta nu înseamnă că e mai bine să nu faci. Noi avem tot timpul obsesia capodoperei în care nu trebuie să existe fisuri. Or, dacă la un spectacol mă duc şi măcar zece minute sunt emoţionat şi am găsit un moment bun, cred că e bine.

Aşadar, emoţia e elementul numărul unu?

Da, cred că e nevoie în primul rând de emoţie. Ştiu că există o luptă împotriva emoţiei în teatrul de acum. Dar eu cred în emoţie şi cred în lacrimă, cred că teatrul trebuie să-ţi ofere senzaţii. Tocmai de-asta, în „Mon Cabaret Noir” nu recreez o perioadă istorică, ci vreau să aduc în scenă un anumit spirit. Acel spirit liber care acum e aproape inexistent. E şi o formă de revoltă în acest peisaj teatral.

Cum te simţi tu în acest peisaj teatral?

Mă revoltă lipsa diversificării. Se încearcă prea timid. Mă aşteptam la o explozie de forme diverse. Or, noi ne luăm unii după alţii, uitând să fim noi înşine şi să ne exprimăm cu tot curajul. Eu însumi am avut multe autocenzuri de-a lungul drumului meu artistic, încercând să mă conformez ori unui trend, ori a ceea ce credeam eu că ar merge în acel momentul ori pentru public, ori pentru lumea teatrală. Acum, cred că trebuie pur şi simplu să crezi foarte mult în ceea ce te reprezintă pe tine şi să o afirmi. Asta încerc eu să fac, chiar dacă, poate, sunt puţin împotriva curentului.

Musicalul e un gen pentru care e nevoie de bani... Se poate face musical de calitate, dacă nu ai bani?

Destul de greu... Dar mai mult decât la partea financiară eu cred că noi suntem descoperiţi la partea tehnică. Şi la pregătirea actorilor din şcoală. E nevoie de un exerciţiu permanent. De fapt asta ne lipseşte.

Ştiu că există o luptă împotriva emoţiei în teatrul de acum. Dar eu cred în emoţie şi cred în lacrimă, cred că teatrul trebuie să-ţi ofere senzaţii.

„Într-o societate banalizată ca a noastră nici măcar actele de revoltă nu mai au haz”

De ce ai rămas în România să te lupţi cu toate problemele astea?

Cred că în străinătate este un sistem bine pus la punct şi am avut mereu un fel de cenzură a celui care vine din afară, care întotdeauna încearcă să ajungă undeva şi stă în faţa uşii ştiind că dincolo e fericirea... Da, m-a tentat uneori să plec din ţară, dar, pe de altă parte, am avut mereu turnee şi, deci, am avut contact cu scena internaţională. Cred că n-a fost să fie. Din păcate, aici ai senzaţia că trebuie s-o iei tot timpul de la capăt. Şi că trebuie să te lupţi tot timpul cu sistemul, cu inerţii, cu lipsa de disponibilitate.

Această luptă a început din copilărie?

Da, tot timpul am avut senzaţia că trebuie să confirm, să reconfirm, pentru că eu vreau să fac dans contemporan şi nu balet clasic, tot timpul să dovedesc ceva...

Când ţi-ai dat seama că nu vrei să faci balet clasic? Şi de ce?

În adolescenţă. Revoluţia din 1989 a coincis cu adolescenţa mea. Anii de şcoală nu au fost deloc atât de roz. Au fost, dimpotrivă, un amestec de speranţă şi de chin fantastic. Condiţiile erau extrem de precare în şcoala de coregrafie – aşa sunt şi acum, dar asta e altă poveste. Eram înregimentaţi în spectacole omagiale, duşi obligatoriu la festivităţi comuniste, care erau un calvar. Era o lipsă de condiţii îngrozitoare. N-aveam căldură, n-aveam lumină, n-aveam mâncare. Copilăria n-a fost foarte luminoasă din punctul ăsta de vedere, dar familia mea a făcut-o să fie... M-am născut undeva pe Şoseaua Giurgiului, aveam un apartament în blocul turn, la ultimul etaj. Primele amintiri de acolo sunt. Aşadar, în perioada adolescenţei eram plin de revolte, întrebări, căutări, contorsiuni, nemulţumiri şi în 1990 parcă mi s-au deschis ochii asupra dansului contemporan şi am ştiut că aia e ceea ce trebuie să fac. Dansul contemporan nu era oficializat, fiind considerat decadent şi subversiv, ca toată arta contemporană, pentru că putea submina cultura oficială.

În baletul clasic mă simţeam închis

Şi de ce voiai să evadezi din baletul clasic?

Pentru că mă simţeam închis... Simţeam că pot face lucruri care să mă exprime pe mine. De exemplu, ţin minte că mă fascina „Micul Prinţ” şi am făcut cu colegii din clasă, de la balet, mici spectacole după povestea asta. Şi simţeam nevoia să fac mişcările aşa cum le simţeam eu, libere.

Acum, dansezi parcă ceva mai puţin, în schimb, faci regie...

E o formă în care mă exprim mai bine acum. Simt că am lucruri de spus altfel decât ca interpret. Simt că pot să creez universuri. Dar nu mă sperie atât de tare timpul şi vârsta, pentru că sunt convins că în dans şi în arta perfiormativă există de mult longevitate artistică. În „Mon Cabaret Noir” voi fi pe scenă. Cred că îmi place această dublă perspectivă şi e o provocare să nu aluneci în plasa propriei admiraţii, pentru că asta e o mare capcană.

Te simţi vedetă?

Nu! Şi chiar caut asta din ce în ce mai puţin. Chiar dacă unii nu mă vor crede. La noi în România e atât de frecat şi de tocit termenul, încât prefer să fiu nu o vedetă, ci un artist luat în seamă.

Ai fi preferat să te naşti şi să trăieşti într-un alt timp?

Da, în perioada interbelică. La Berlin sau la Paris. Mi se pare mult mai interesantă perioada aia decât ce trăim azi. Cred că atunci aş fi ştiut să-mi trăiesc viaţa mai bine decât acum. Mai liber şi neîncosetat.

Şi acum ce-ţi răpeşte din libertate?

Mi se pare că într-o astfel de societate banalizată ca a noastră nici măcar actele de revoltă nu mai au haz. E ca şi cum m-aş îmbrăca într-o haină superbă de Christian Dior şi aş coborî în gară la Caracal... Într-o societate atât de lipsită de haz, care gândeşte în mic, meschin, repede, pragmatic, fără să mai ştie să viseze, mi se pare că totul devine inutil.

Spui că de timp nu te temi? De ce ţi-e frică, totuşi?

Mi-ar părea rău să mor înainte să spun tot ce am de spus artistic. Pentru mine viaţa artistică contează mai mult decât cea personală. Şi într-un anume fel mi-e teamă de timp şi de trecerea lui. Am avut şi perioade pline de panici că n-am să mai pot urca pe scenă, dar am descoperit că secretul de a trece peste ele e tot în noi.

Aş fi vrut să trăiesc în perioada interbelică. Cred că atunci aş fi ştiut să-mi trăiesc viaţa mai bine decât acum. Mai liber şi neîncosetat.

CV

Pionierul teatrului-dans în România

Nume: Răzvan Mazilu

Data şi locul naşterii: 21 iunie 1974

Studii:

În 1992, absolvă Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti, iar în 1996, Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, secţia Coregrafie.

Experienţă profesională:

Începând din anul 2001, coordonează programul de promovare a dansului contemporan românesc „Dans la Odeon”, în calitate de coregraf şi consultant artistic al Teatrului Odeon din Bucureşti.

Este primul dansator român protagonist într-un one-man-show („Jocul de-a Shakespeare”, 1997, Teatrul Naţional din Bucureşti), precum şi primul realizator al unui spectacol de teatru-dans în România („Dama cu camelii”, Teatrul Naţional Bucureşti, 1995).

A colaborat cu mari şi regizori, printre care coregrafii Amir Kolben, Gigi Căciuleanu, Florin Fieroiu, Miriam Răducanu, Alexandru Dabija, Dragos Galgoţiu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu.

Printre cele mai cunoscute spectacole se numără: „Portretul lui Dorian Gray”, „Îngerul albastru”, „M... Butterfly”, „Când Isadora dansa”, „Cabaret”.