Se întâmplă într-o piesă de Iosif Naghiu, în zilele mineriadei, mai exact în 14 iunie 1990 când cei doi se întâlnesc într-un bar unde Stelică, un poet blazat dar autentic, cu privirile triste şi obosite îi spune această snoavă transfugului oportunist sosit la ţanc (credea el) să facă o afacere, plasându-i peste hotare opera interzisă în cea mai revoluţionară ţară ex-comunistă. Febrilitatea cu care-i propune târgul e jucată de Dan Condurache în cheie aproape caricaturală, cu treceri rapide de la mirare naturală la grimase atunci când fostul prieten îi toarnă gogoşi poetice despre peştişorii din acvarii şi covoarele scoase la aerisit în turneul său evident imaginar dar semnificativ când vine vorba de metafora din piesa lui Iosif Naghiu (Scoate la iveală lucruri ascunse).

Mircea Diaconu fabulând cu vervă şi haz reţinut, admirabil jucat de cunoscutul actor, produce la râdu-i ilaritate. Ambii par a fi dintr-un film politist mai ales că spectacolul TV realizat ca regizor şi co-scenarist de Silviu Jicman cultivă metodic această atmosferă de suspans. Cei prezenţi în barul cu pricina, sosiţi pe rând din agitaţia străzii, în diferitele faze ale întâmplării, se pândesc reciproc, neştiindu-se până la un punct cine e adevăratul duşman/spion. Deşi acesta se demască de la început prin gesturi şi mai ales priviri (Viorel Comănici compune un portret inconfundabil) suspiciunea e bine întreţinută până când securistul cu pricina, trimis să supravegheze şi să acţioneze se dă în stambă intrând în acţiune ca îndrumător al minerilor în momentul când aceştia năvălesc în bar. Personajul fără vorbe cu o prezenţă exclusiv vizuală introdus în piesa lui Naghiu manipulează din umbră de conivenţă cu barmanul, un codoş cu apucături grobiene interpretat convingător de Ion Chelaru. El intră primul şi focusează masa celor doi foşti prieteni pe care conform obiceiului, probabil îi şi ascultă. Ţine situaţia sub control.

Din colţul lui consacrat fotografiază din priviri încăperea refuzând răspuns la orice întrebări, unele nevinovate pe care i le adresează de exemplu un tânăr refugiat cu iubita la o cafea, din calea furiei bâtelor. Preludiată de o pană de curent (bun artificiu regizoral) intrarea ortacilor sau a celor deghizaţi în mineri răspândeşte frică, mai ales că între timp de la ferestrele localului cei prezenţi au putut urmări evoluţia evenimentelor din Piaţa Universităţii, acele atrocităţi care au îngrozit lumea, făptuite de cei chemaţi să restabilească ordinea. Odată identificată masa omului cu aerisirea, acesta e înconjurat de bâte şi supus unui interogatoriu zeflemisto- contondent care are un singur leitmotiv: Nu mai aerisiţi.

Dramaturgul mai introduce dibaci printre personaje şi un cuplu de victime nevinovate, respectiv o tânăra care vine în vizită la prietenul ei (un simpatic şi luminos picolo din care Adrian Titieni face un personaj de prim plan) şi dă nas în nas cu vecinul costumat în minier (Ion Haiduc). Înfuriat că a fost recunoscut acesta împarte pumni mai ales în figura cinstitului chelner. În toată hărmălaia în care regizorul a mai introdus un fotograf clandestin (Dan Tudor) şi o chelneriţă cu misiuni ascunse, nu doar sexuale, acţiunea se concentrează pe interogarea poetului de către minieri -minunaţi în rol actorii Petre Nicolae şi Şerban Ionescu care împreună cu naivul căptuşit de o revoltă dârză (Mircea Diaconu) susţin unul dintre cele mai puternice momente ale spectacolului. Excentricul parizian care mai e şi laş dispare în toaleta sordidă a localului unde e filmat de sus cum invocă mila divină. E un personaj aparent nerezolvat după cum fără soluţie pare a fi şi în realitate.

Excelenta producţie semnată de Silviu Jicman reuşeşte să îmbine subtil efectele poetice ale metaforei găsită de poetul Iosif Naghiu pentru a sugera nevoia de purificare a societăţii româneşti post-decembriste - aerisirea - cu realităţile terifiante ale momentului istoric aduse în scenariu de cadrele documentare la care apelează. Folosite echilibrat şi oportun, acestea umplu cu conţinut, cu concretul vieţii imaginea poetică prin care dramaturgul-poet Iosif Naghiu impune ideile sale generoase. Scrisă şi realizată în 1997 piesa- spectacol reprezintă şi un act de curaj, un document de conştiinţă civică având în vedere că despre Piaţa Universităţii nu se spunea şi ştia atunci nici cât se vorbeşte şi ştie azi.

Reluarea la Teatru TV ne readuce în acelaşi timp în memorie opera unuia dintre cei mai interesanţi dramaturgi rar şi inadecvat jucat - Iosif Naghiu. Silviu Jicman l-a înţeles se pare pe poet găsindu-i un echivalent artistic spectacular pe măsură. Din echipă au mai făcut parte Ion Olaru (scenografie) Călin Gabor (imaginea) şi un foarte bun grup de profesionişti tv.