Ada Hausvater: „Spectacolele noastre fac parte din ADN-ul spectatorului din Timişoara“

Ada Hausvater

Ada Hausvater este regizor şi, de aproape 15 ani, director al Teatrului Naţional din Timişoara. Oraş cosmopolit, situat între două graniţe, cu Serbia şi Ungaria, Timişoara are teatru în limba română, maghiară şi germană.

Publicul acestei frumoase urbe bănăţene care la anul va fi Capitală Europeană a Culturii este educat şi pretenţios. Despre această platformă culturală intitulată Teatrul Naţional din Timişoara am vorbit şi noi cu Ada Hausvater.

La Teatrul Naţional din Timişoara sunteţi foarte harnici. Cum aţi terminat 2019 şi cum aţi început 2020?

Să nu uităm că în decembrie 2019 s-au împlinit 30 de ani de la căderea comunismului şi că Revoluţia anticomunistă a început chiar aici, la Timişoara. Au fost 30 de ani încărcaţi de întrebări: „Suntem comunişti?“, „Nu suntem comunişti?“, „Ce e comunism?“ şi de afirmaţii de genul: „Tu eşti comunist!“ „Ba nu, nu sunt comunist!“, „Dar, totuşi, eşti comunist!“. Vrem să considerăm împlinirea a 30 de ani de la Revoluţie un punct zero, un nou început. Ca atare, am simţit nevoia ca Teatrul Naţional din Timişoara să deschidă un astfel de subiect – care, de altfel,   încă produce efecte – prin teatru, această foarte importantă platformă civică. Am optat încă o dată să ne asumăm o dezbatere onestă, sperând ca noţiunea de „comunism“ să rămână, pe cât se poate, doar un moment marcat în manualul de istorie, şi nu o justificare încă vie şi parcă valabilă a acţiunilor unor contemporani. Bine ar fi să nu mai folosim comunismul ca scuză, ca justificare pentru faptele noastre ci, dacă tot facem tâmpenii, să ni le asumăm şi să nu ne mai scuzăm prin trecut. Ca urmare, am deschis FEST-FDR 2019 cu premiera spectacolului „Sunt o babă comunistă“, în regia Antonellei Cornici, pornind de la romanul lui Dan Lungu, în dramatizarea lui Călin Ciubotari.

Deşi spectacolul, ca şi romanul, de altfel, se intitulează „Sunt o babă comunist“, actorii din rolurile principale sunt oameni tineri. De ce?

Da, ambii sunt actori emblematici ai Naţionalului timişorean. „Baba“ comunistă este interpretată de actriţa Claudia Ieremia, iar „moşul“ comunist – soţul ei – de actorul Ion Rizea. E important că amândoi sunt oameni încă tineri – problematica se referă la defectele „unei babe comuniste“, nicidecum la „o babă“ în sensul propriu al cuvântului. În fond, când se discută despre vârsta de pensionare cu începere de la 70 de ani, noţiunile de „moş“ şi „babă“ rămân fără obiect. (râde)

Mai este justificată după, iată, 30 de ani de la Revoluţie, această nostalgie a dictaturii? Şi cum se poate ea explica?

Mie, cuvântul „nostalgie“ îmi este antipatic. Noi trăim astăzi şi acum. Mi se pare că noţiunea asta, nostalgia, implică o duplicitate periculoasă: eşti aici şi totuşi nu eşti aici, eşti şi prezent, şi absent, în acelaşi timp. E o trăire de-a dreptul orwelliană. Adică poţi fi oriunde, dar nu aici, nu acum, nu în pielea ta. Cred, în schimb, în amintiri frumoase. Eram adolescentă la Revoluţie şi, deşi mulţi spun că a fost doar o lovitură de stat, pentru mine acel moment a fost fantastic. Faptul că am primit libertatea de a călători, faptul că am putut să spun sincer, deschis, tot ceea ce cred, să îmi afirm convingerile şi părerile fără frică, mi se par dovezi clare ale unei schimbări sociale radicale, ale Revoluţiei. Eu pur şi simplu nu înţeleg această depresie a nostalgicului. Psihologii vor explica, probabil, că individul se ancorează într-un trecut în care îi era bine. Dar nu ştim sigur, presupunem că e aşa. Aceşti indivizi sunt, de fapt, rupţi de realitatea oricărui timp. Ceea ce e trist e că cei mai mulţi dintre ei, activi încă, nu îşi pot asuma prezentul. Sunt captivi într-un trecut pe care îl idealizează. Şi aici intrăm într-o zonă care ne afectează în mod direct pe toţi. Acest gen de neasumare a prezentului, a locului şi a rolului pe care îl au aceşti oameni în lume este – sau, cel puţin, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru societate. De exemplu, poate că ar fi necesară o regândire a codului muncii astfel încât angajarea pe perioadă nedeterminată să nu însemne doar un colac de salvare pentru cei care petrec zeci de ani într-un post în aşteptarea pensiei, ci angajarea să fie garantată de performanţă, nu doar de vechime. Astfel, oamenii ar fi ancoraţi în prezent, nu în trecut şi ar fi stimulaţi să muncească pentru ziua de azi. Probabil că atunci nostalgia ar fi mult mai puţin prezentă. Dar adevărul este că societatea noastră actuală are încă prea multe puncte de sprijin în trecut. Nu e nimic metaforic aici: de pildă, încă mai sunt în vigoare legi din anii ´60.

Este o replică în spectacol care pe mine mă îngrozeşte: „Noi aveam ce mânca. Nu ne lipsea nimic.“ Singurul lucru la care se raportează nostalgicul este burta plină. Lipsa libertăţii pare să nu fi contat. „Şi ce făceai cu libertatea?“ spune „baba“ comunistă.

Libertatea nu este ceva teoretic. Libertatea este individuală, dar participativă. Dictatura – nu. Pentru nostalgici, faptul că partidul gândea în locul lor, pare să fi fost ok. Nostalgicii au făcut din comunism o legendă şi din ei înşişi – nişte statui. Statuile sunt, prin excelenţă, mute. Dar ei au tăcut pentru că, nu-i aşa, aveau ce mânca. Deşi nici acest lucru nu este întrutotul adevărat. Existenţa cozilor nesfârşite la mâncare şi a alimentelor date pe raţie, nu poate fi negată. După spectacol, în dialogul cu publicul, am discutat despre comunism. Dacă în Bucureşti, unde trăiam eu, nu găseai de mâncare în magazine ca cetăţean normal, se pare că în Timişoara, oraş apropiat de graniţa cu Serbia şi Ungaria şi unde trăiau mulţi oameni care aveau rude emigrate în Germania, lucrurile stăteau oarecum mai bine. De exemplu, apropo de „Baba comunistă“, foarte puţine familii, când nu aveau ce mânca la micul dejun, ar fi făcut cartofi prăjiţi. Aveai dreptul la un litru de ulei pe lună, pe raţie, aşa că nu puteai face cartofi prăjiţi pentru că nu aveai ulei. Nu asta era „mâncarea săracului“, cum s-ar presupune din context. Lipsa de hrană a fost o realitate greu de imaginat astăzi, dar cât se poate de reală. În Timişoara exista Comtim, de unde cumva se putea cumpăra carne de porc, dar nu şi în alte oraşe. De asemenea, înţeleg că se dezvoltase un mic negoţ din om în om, cu vecinii sârbi, cu vecinii unguri. O întoarcere la străvechiul troc, un comerţ paralel, de supravieţuire, care a funcţionat în toată România, în diferite moduri. Dar, bineînţeles, era vorba de mult mai mult decât de hrană. În Bucureşti, era foarte vizibil Ceauşescu: dădea un pic din mână, mai dărâma un cartier vechi şi construia “Victoria socialismului“… Cu alte cuvinte, fiecare om se raporta şi, iată, încă se raportează la comunism în mod diferit. Întrebarea pe care trebuie să şi-o pună fiecare în faţa propriei conştiinţe este de ce, dacă şi cum, într-un sistem politic opresiv, a ales să fie o rotiţă dintr-un angrenaj uriaş, menit să distrugă. Fără milioanele de rotiţe mici care fac pactul din frică sau pentru privilegii, roata mare nu ar funcţiona. Tăvălugul istoriei nu lucrează fără oamenii simpli care, prin colaborare sau prin tăcere, îl pun în funcţiune. Cum au fost posibile în istorie atâtea orori? Responsabil să fie doar un conducător? Doar un om? Sau nu cumva toţi care au aplicat principiul sunt vinovaţi? Mie mi se pare cumplită uşurinţa cu care oamenii au făcut compromisuri în comunism. Şi da, cred că asta a dus la uşurinţa cu care fac compromisuri şi azi. Dacă fiecare dintre noi şi-ar asuma rolul lui, mic sau mare, în societate, cu demnitate, cu coloană vertebrală, lucrurile ar căpăta o formă mai frumoasă şi din ce în ce mai corectă. Până la un punct, poate că minciuna şi duplicitatea păreau scuzabile în dictatură. Dar acum, ce rost mai au? Cum se justifică? Doar din reflex?

Ce alte premiere aţi mai adus în faţa publicului?

Sabin Popescu a montat un text important din marea literatură a lumii: „Mătuşa Julia şi condeierul“ după Mario Vargas Llosa. Eu cred că regizorul este şi el, la rândul lui, un povestitor. Iar modul în care Sabin Popescu povesteşte pentru public acest mare text atinge inefabilul lui Llosa. Trăim într-o lume în care oamenii supravieţuiesc cu „pastile“, fie ele fizice sau virtuale. Dar ca umanitatea să evolueze este important să nu îşi uite reperele morale, spirituale, artistice. Pledez pentru mersul la teatru pentru că teatrul este un loc în care se creează un flux emoţional unic. În sală fiind, ajungi să te simţi legat sufleteşte de cel de lângă tine. Râdeţi împreună, plângeţi împreună, lucru care în viaţa reală nu se întâmplă. Pe stradă, oamenilor nu le pasă unora de ceilalţi. Dar teatrul îi conectează printr-un fir de emoţie comună. Acest „îmi pasă“ e marele câştig al teatrului. Or, noi exact acest „îmi pasă“ îl cultivăm şi încercăm să îi determinăm pe spectatori să îl trăiască cât mai mult. E o busolă care arată nordul, şi exact pentru această busolă îi invităm pe oameni la teatru.

Apropo de tineri, ai montat „Casa de pe graniţă“, faimosul text al lui Sławomir Mrožek. Cum se vede teatrul din barca celor tineri?

Actorii tineri intră în această profesie ştiind că doar foarte puţini dintre ei vor reuşi. Dacă acum 10-15 ani mai era un cât de mic optimism în rândul celor care terminau facultatea, astăzi speranţa este foarte scăzută. Pentru că sunt foarte puţine teatre în ţară şi foarte multe şcoli de teatru. Practic, sub 20 la sută din cei care termină anual Actorie la nivel naţional, ajung să facă teatru. Acesta este adevărul.

Tema spectacolului este omul în faţa istoriei.

Da, omul pe care istoria îl face una cu pământul. Realizezi, citind acest text, că omul nu contează. Istoria vine peste tine, îţi intră cu bocancii până şi în pat şi face ce vrea ea. Ba chiar, perfidă cum e, te face să te simţi mândru că eşti cel „ales“ să-i fii victimă.

Zilele acestea scoateţi o nouă premieră. Despre ce este vorba?

Am invitat un mare creator, pe regizorul Gábor Tompa, să monteze un mare text al dramaturgiei universale: „Rinocerii“ de Eugène Ionesco. Alături de el, Helmut Stürmer semnează scenografia unui spaţiu absolut matematic. O echipă minunată. În rolurile principale sunt Romeo Ioan şi Ion Rizea.

În cele mai multe teatre din ţară, spectacolele au o viaţă scurtă. La voi cum e?

„Boala Familiei M“ e pe afiş din 2008. „Povestea de iarnă“, „Revizorul“, „Aeroport“ – din 2009. Lista continuă. Am dorit şi am reuşit să avem în repertoriu spectacole care să  construiască în profilul Teatrului Naţional o tradiţie. Sunt multe spectacole care se joacă de ani de zile şi pe care publicul le iubeşte. Acum vorbim deja despre o nouă generaţie de spectatori; e impresionant să vezi în sală spectatori care ştiu replicile, care vin a doua, a treia, a cincea oară să regăsească poveşti şi personaje care înseamnă ceva pentru ei, care schimbă ceva în ei de fiecare dată. Şi e bine că e aşa. Până la urmă, Teatrul Naţional face parte din identitatea Timişoarei, a României. Cultura este paşaportul nostru spiritual. Spectacolele noastre fac parte, vrând-nevrând, din ADN-ul spectatorului din Timişoara.

Eşti director al Teatrului Naţional din Timişoara din 1 octombrie 2005. Te-ai gândit când ai început că vei conduce Teatrul atât de mult timp?

Nici vorbă. La fiecare final de mandat m-am gândit că poate acolo se termină munca mea în Timişoara. În noiembrie 2021 se va încheia mandatul actual. Se împlinesc 15 ani de când conduc Teatrul Naţional. Cincisprezece ani au trecut parcă în trei secunde. Oarecum ca în regie, ca director am construit o lume şi m-a prins această vrajă. Voi vedea dacă voi continua sau nu.

În 2021 Timişoara va fi Capitală Culturală Europeană.  Ce plănuieşte Teatrul Naţional pentru acest moment?

Capitala Europeană a Culturii este un vis extrem de ambiţios pe care Teatrul Naţional  l-a dorit pentru Timişoara şi l-a făcut  posibil, coagulând energiile oraşului. Am muncit pentru acest ţel foarte mult din 2011 până în prezent. Sperăm ca spectacolele noastre să pună în valoare Timişoara şi România. Teatrul Naţional este foarte conştient de importanţa uriaşă a acestui moment pentru viitorul României, aşadar, are o abordare extrem de responsabilă: vrem să dovedim că prin cultură, prin teatru, prin artele spectacolului, România se poate reconstrui. Teatrul Naţional se confruntă cu piedici financiare uriaşe, care îi riscă aproape zilnic capacitatea de funcţionare. Un  management inovator şi în permanenţă activ a dat posibilitatea să profesionalizeze o serie de oameni în meseriile specifice de teatru, să găsească soluţii şi să se reconfigureze astfel încât să creeze în continuare spectacole importante, de calitate, implicate. Programul nostru pentru anul viitor este foarte ambiţios şi de o anvergură extraordinară. Am încredere în destinul bun  al Teatrului Naţional din Timişoara, am încredere că viitorul îl va aşeza acolo unde merită cu adevărat.

Capitala Europeană a Culturii, la final, va deconta moral tot ce s-a întâmplat sau nu, independent de circumstanţele financiare sau de management de la toate nivelele. Scuzele vor mai putea fi  oferite de generaţiile următoare, de copiii noştri care vor pierde şanse şi oportunităţi esenţiale pentru evoluţie, pentru civilizaţie, pentru o societate a viitorului datorită inerţiei şi dezinteresului generaţiei părinţilor lor care, astăzi, ar putea face lucrurile să înflorească, dar n-o fac.