Recunosc că nu sunt prea priceput în chestiuni de argou, în zilele de azi mai proaspăt ca niciodată, dar simt că trebuie să reflectăm totuşi la tipologiile contemporane şi la resursele lingvistice, dacă vrem să fim şi noi în pas cu lumea.

Generaţia mea a „folosit” un argou dominant ţigănesc, despre care vom mai vorbi, şi ale cărui perle erau „baftă”, „mişto”, „barosan” sau „şucar”, şi, mai ales, „gagiu” şi „gagică”. Să ne oprim asupra ultimului exemplu.

 

gagiu, gagică

Să vedem înainte de toate ce spunea dicţionarul lui Augustin Scriban (1939):

gagíŭ, -íĭcă saŭ -ícă s. Pop. Şef (în argot). S. f. Amantă. Porumbeĭ gagiĭ pe năutiŭ, un fel de porumbeĭ cu pene auriĭ cu chenare închise la aripĭ şi la coadă.

Fără referiri etimologice, observăm că doar femininul căpătase deja conotaţii de alcov. Mateiu Caragiale scria limpede: „Odată numit, avea să meargă la sigur, şi se vedea «barosan», «gagiu», cu cotoare, palat de casă în Bucureşti, vie pe rod la Valea Mieilor, moşie nu mai ştiu unde, zestre nu glumă, bez un singur cumnat cu un singur plămân.” (Craii de Curtea-veche).

Dicţionarul etimologic (1958-1966), al lui Al. Ciorănescu, precizează originea împrumutului.

gagíu (gagíi), s. m. – 1. (Arg.) Stăpân, domn. – 2. (Arg.) Iubit. Ţig. gağo, gaği „român” (Bogrea, Dacor., II, 441; Graur 152; Juilland 164). – Der. gagică, s. f. (Arg., iubită, amantă).

Pentru ţigani, „gagiu” are într-adevăr sensul 1 din DER, iar „gagică” este o femeie care nu este ţigancă, dar nu în sens peiorativ.

Termenul este însă destul de răspândit, de vreme ce se întâlneşte în spaniolă şi portugheza europeană (sp. „gachó, gachí”; ptg.„gajo, gaja”), cu sensul argotic actual ca şi în limba română. Voi mai adăuga că astăzi sensurile sunt mult mai extinse, aşa cum putem observa în DEX (1998):

GAGÍU, gagii, s. m. (Arg.) 1. Om, persoană, tip, individ. 2. Iubit, amant. – Gag[ic] + suf. -iu.

Fireşte, mai ales în cazul femininului, conotaţiile erotice sunt, cel mai adesea, evidente. Derivarea însă din „gag, gaguri”, un anglicism intrat pe filieră franceză, cum spune DEX-ul, este, în opinia mea, eronată, cu neputinţă de a explica termenii iberici pentru care etimologiştii spanioli şi portughezi arată clar originea ţigănească. Cred că în materie de limbă, pudibonderia şi idiosincraziile trebuie lăsate la o parte.

 

piţipoancă

Mărturisesc că Internetul mi-a fost de mare ajutor fiindcă am găsit o încercare, cam alambicată ce e drept, dar deosebit de utilă, de definiţie. Dicţionarul de argou menţionează doar sensul general: „tânără uşuratică”. Iată însă ce ne spun pricepuţii:

piţipoancă: 1. Persoană de sex feminin; se poate spune, într-o accepţiune generală, că este „femela cocalarului”. 2. Fiinţă inferioară, extrem de socială, care se caracterizează prin gândire inferioară, inteligenţă foarte scăzută şi limbaj special, iar din punct de vedere al structurii corpului, mâinile libere pline de brăţări, ceasuri, accesorii strălucitoare şi apte de a efectua mişcări fine pentru a impresiona auditoriul. 3. Persoană duplicitară, care întruneşte calităţi morale „deosebite” în acest sens, care se remarcă prin preţuire faţă de propria persoană şi posedă un creier deosebit de involuat. 4. Se deosebeşte de ceilalţi prin prezenţă sa, prin însăşi aspectul fizic (foarte bronzată, buze cu gloss, fard) limbaj aparţinând unui dialect special conceput şi vestimentaţie remarcabilă (D&G, Armani, Versace, Nike, Puma etc.). 5. Are şi ea duşmani şi se simte foarte „cool” când primeşte „comm” la „pozicile” cele noi de pe hi5 sau când un cocalar cu BMW o claxonează…

Nu voi mai lua în discuţie alţi termeni circulanţi că: baragladină (iniţial „ţigancă”, azi cu sens mai extins), „pupăză”, „paţachină”, „rapandulă”, „farfuză” sau „fufă”, pe care îl regăsim în portugheză, cu sensul clar de „lesbiană”.

 

„cocalar”

De pe aceeaşi pagină, iată şi definiţia masculului, nu înainte de a vedea şi sensul dat de Dicţionarul de argou:

cocalar, cocalari s. m. 1. ţigan bişniţar. 2. şmecheraş de cartier. 3. (peior. – între rromi) ţigan de cea mai joasă speţă.

 

cocalar: 1. Persoană de sex masculin întâlnită pe frumoasele noastre meleaguri. 2. Fiinţă inferioară, extrem de socială, care se caracterizează prin gândire inferioară, inteligenţă foarte scăzută şi limbaj special, iar din punct de vedere al structurii corpului, mâinile pline de brăţări, ceasuri, accesorii strălucitoare şi apte de a efectua mişcări fine pentru a impresiona auditoriul. 3. Persoana duplicitară, care întruneşte calităţi morale deosebite în acest sens, care se remarcă prin preţuire faţă de propria persoană şi posedă un creier deosebit de involuat. 4. Mascul feroce înzestrat cu puteri incontrolabile. 5. Se deosebeşte de ceilalţi prin prezenţă sa, prin însăşi aspectul fizic, limbaj aparţinând unui dialect special conceput şi o vestimentaţie remarcabilă (D&G, Armani, Versace, Nike, Puma etc.) 6. Persoană înzestrată cu talent şi noroc care, de regulă, este invidiată de duşmani adevăraţi sau imaginari…

Acestea fiind zise, lingvistic vorbind, „cocalarul” şi „piţipoanca” sunt genurile aceleiaşi specii, aşa cum sunt „cocoşul” şi „găina”, „berbecul” şi „oaia”sau „taurul” şi „vaca”, deşi, în acest ultim exemplu, ca şi la perechea umanoidă a „cocalarului”, mai intră şi „boul”…

 

„ADEVĂRUL” GREŞELILOR

„Ador pe cineva şi nu ştiu când voi fii în vre-o dispoziţie să îi spun, v-a mai dura până când se merită să mă risc cu asemenea declaraţie care dacă o fac rămâne făcută, iar eu nu-mi iau cuvântul înapoi” (text ironic, in Adevărul, 19.09.2013)

Autoarea textului introduce în naraţiune un personaj care scrie aşa cum vedeţi. Oare câte greşeli descoperă cititorul atent? Presupun că pe toate. Iată, totuşi, şi soluţia.

Mai întâi, greşelile de ortografie: „voi fi”, în loc de „voi fii”, „vreo” în loc de „vre-o”, „va mai dura”, în loc de „v-a mai dura”. Pentru scrierea cu doi -ii a verbului „a fi”, vom da o regulă simplă: la imperativ, scriem: „fii cuminte!” (dar, la forma negativă, „nu fi rău!”), la conjunctiv „să fii cuminte” („să nu fii cuminte”), în timp ce la viitor şi condiţional, scriem cu un singur -i: „vei fi contactat”, „aş fi interesat”.

În privinţa punctuaţiei, lipsesc virgule care trebuie să despartă neapărat propoziţia condiţională. Corect: „asemenea declaraţie [pe] care [,] dacă o fac [,] rămâne făcută”.

Din punct de vedere lexico-semantic, nu este acceptabilă construcţia „să mă risc”, pentru că verbul „a risca” nu este reflexiv. Mai mult, „a risca” cere aici complementul direct, deci „ a risca ceva”, nu „cu ceva”. Nici verbul „a merita” nu are de ce să ia forma impersonală: „se merită”. Aşadar: „va mai dura până când ar merita să risc o asemenea declaraţie”. În sfârşit, o altă exprimare greşită: „nu ştiu când voi fi în vreo dispoziţie să îi spun” trebuie rescrisă: „nu ştiu când voi avea dispoziţia/voi avea chef/voi fi în stare să îi spun”.

Din perspectiva comunicării, a logicii şi stilului, fraza alunecă în exprimarea ceţoasă a personajelor comice caragialiene. Corectând ceea ce este de corectat, iată cum ar suna, în cele din urmă, textul: „Ador pe cineva şi nu ştiu când voi fi în stare să îi spun, va mai dura până când ar merita să risc o asemenea declaraţie pe care, dacă o fac, rămâne făcută, iar eu nu-mi iau cuvântul înapoi”. Să convenim că, deşi e mai bine, ceea ce a fost croit strâmb nu poate fi cu desăvârşire îndreptat. Aceasta este limba „piţipoancelor şi cocalarilor”.

 

POVESTEA VORBEI

„a freca menta”

Expresia înseamnă astăzi „a nu face nimic”, „a pierde timpul”, dar, după cum povesteşte cineva, pe un blog („Misterele Dunării”), sensul originar era cu totul altul.

„De fapt, încă din Grecia Antică, exista obiceiul ca masa pe care se servea mâncarea să fie frecată cu frunze de mentă pentru a-i da un miros plăcut şi, probabil, pentru a respecta niscaiva ritualuri precreştine. Răspândirea grecilor în Balcani, mai ales în perioada secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, a dus acest obicei şi în alte regiuni, inclusiv în Bucureşti şi chiar în Tulcea, unde au existat în permanenţă comunităţi puternice ale acestei etnii. Familiile înstărite de români, în permanenţă amatoare de rafinamente şi etichete de comportament în societate, au adoptat cu iuţeală acest obicei de a freca masa cu frunze de mentă, care să dea un miros plăcut încăperii şi senzaţia de răcoare pe timpul caniculei verii.

Din acest moment, începe modificarea înţelesului expresiei prin faptul că mulţi slujitori de casă preferau frecatul meselor cu mentă, ore în şir, în locul muncilor grele precum tăiatul lemnelor, căratul apei etc. De aici şi nemulţumirea stăpânilor gospodăriilor vizavi de slujitorii care se fofilau de la muncile adevărate, preferând să frece mesele cu mentă cât era ziulica de mare. De aici şi până la transformarea unei activităţi domestice oneste într-una depreciativă, distanţa a fost extrem de mică.

(…) Exprimarea „a freca menta„ a persistat însă sub forma ei colorată, specific balcanică, cu înţelesul de a trage chiulul de la muncă, dar, odată cu scurgerea anilor, prea puţini îşi mai aduci aminte sau mai ştiu adevăratul sens al acestor cuvinte.”