Ungur ne-a venit pe cale slavă (sl. ongrinu), vorbim frecvent de unguri, dar, deşi nu are caracter peiorativ, căci aşa se regăseşte în multe limbi (numele ţării este Ungaria), conaţionalilor noştri nu le sună la fel de frumos, aşa cum neamţul preferă să îi zicem german. Când îi apucă mânia pe români, aceştia le mai zic bozgori, ceea ce este la fel de jignitor ca şi jidan în loc de evreu. Astea fiind spuse, cuviincioase şi de cuviinţă, se ne întoarcem la limbă.

Elementele maghiare nu depăşesc în română două sute de cuvinte în lexicul comun (alţii au socotit cam cinci sute). Dacă includem şi regionalismele, se poate ajunge la 2800 (cf. Lajos Tamás, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen, Budapesta, 1966). Ele au pătruns pe teritoriul lingvistic românesc prin Transilvania şi, ulterior, au ajuns dincolo de Carpaţi (în nord, în est şi în sud). Unii istorici ai limbii disting lexemele intrate prin filieră slavă, în Moldova, în Banat, dar şi prin filieră germanică (prin saşii, în special) în Bucovina precum şi în Muntenia (în zona Braşov, Câmpulung). Astfel, elementele maghiare au putut pătrunde pe tot teritoriul în mod direct, dar şi indirect.

Să vedem acum câţiva termenii curenţi, dar şi istorici, de care însă nu se putem lipsi, chiar dacă pentru unii am găsi sinonime: aldămaş (a bea/uda aldămaşul, dar pe care românii, în marea lor majoritate, îl pronunţă stâlcit: adălmaş), aprod, bâlci (etimon dublu, slavo-maghiar), belşug, căprar (în sens de caporal), cheltui, chin (etimon dublu, slavo-maghiar), chip (etimon dublu, slavo-maghiar), făgădui, gazdă (etimon dublu, slavo-maghiar; Vinereanu îl consideră de origine traco-dacică, de aici intrând în limbi slave şi în maghiară), gând (etimon dublu, slavo-maghiar; Vinereanu îl consideră de origine traco-dacică), haiduc (Vinereanu îl consideră gepid), heleşteu, hotar (Vinereanu îl consideră autohton), husar, iobag, îngădui (Vinereanu consideră că este vorba de un termen autohton, împrumutat ulterior de maghiară), meşter (etimon germanic la bază), pandur (etimon dublu, slavo-maghiar), pârcălab, puşcă (etimon dublu, slavo-maghiar), sicriu (etimon dublu, slavo-maghiar), tăgădui, tobă, uliu (Vinereanu consideră că este vorba de un termen autohton, împrumutat ulterior de maghiară), viclean (mai întâi, hiclean) şi vileag.

Să limpezim acum două cuvinte istorice, titluri şi demnităţi, al căror sens, de multe ori, ne scapă. Lecţia nu este doar lingvistică ci şi politică.

Pârcălab era în Transilvania şi, apoi, şi în Ţara Românească strângătorul de biruri. În Moldova, la 1488, era administratorul unei cetăţi sau cârmuitor al unui ţinut. La origine, este un termen german Burggraf, care devine în maghiară porkoláb. Este interesant că dintr-o persoană care aduna birurile, pârcălabul „urcă în funcţie” devenind, la noi, un boier de rang cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare. A mai însemnat staroste sau temnicer, ceea ce dovedeşte un semantism bogat. „Adevărul ce răsare din această întocmire de boierii este că titlurile de Logofăt mare, Postelnic mare, Vornic mare, Pârcălab, Spătar etc. nu au constituit niciodată titluri de nobleţe, ci au servit numai a desemna diversele funcţii din ţară.”, scrie Vasile Alecsandri în Din albumul unui bibliofil...

În Transilvania medievală, nobilii de rang inferior se numeau nemeşi (mag. nemes). În Moldova, nemeş era un om avut, cu mult pământ, dar fără titlu boieresc. Dacă ban, prin condiţionări geografice, a pătruns în Muntenia, nemeş este exclusiv transilvan şi moldovean.

Cuvântul aprod mi s-a fixat în minte când am citit Aprodul Purice al lui Costache Negruzzi, apărut la 1837. Şi Bolintineanu a scris despre el („S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran./ Când s-abate calul marelui Ştefan,/ Purice-i oferă calul său îndată./ Domnul nu ajunge scara ridicată.”), în ale sale mitografii istorice. Bănuiesc că nici dvs. nu vă amintiţi de un alt aprod mai faimos. Sensul cuvântului am să-l transcriu după Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu:

apród (aprózi), s. m. – 1. Fecior de boier care slujea la curtea domnească. – 2. Slujbaş care păzea sălile şi introducea publicul în unele instituţii. Mag. apród „paj” de la apró „mic” (Cihac, II, 476). Apare pentru prima oară într-un document slavo-român din 1443.

Ideea de slujbaş fie la curte, fie la judecătorie este limpede. Mai târziu, aprodul devine dregător, şi acesta este primul sens pe care i-l dă DEX-ul. Să citim acum povestea aprodului moldovean, pentru a vedea cum ridicările şi coborârile în rang au fost, în ţările noastre, mereu la cheremul domnului. Aidoma, şi sensurile acestor maghiarisme.

„Matei Corvin se hotărî, dar, a pedepsi pe Ştefan al nostru de nesupunerea şi mai ales de ridicarea armelor în contra lui. El însărcină pe Hroiot, general vestit din Transilvania, ca să intre în Moldavia, în capul unei armii numeroase. Domnul, înştiinţat de năvălirea duşmanilor în ţară, porunci a se buciuma de război şi, în curând, strângându-şi slujitorii şi gloata, întâlni pe maghiari, zic unii la Caşin, iar alţii la Şcheea, pe Siret. În vremea bătăliei, Ştefan alerga unde primejdia era mai mare, încât, în minutul cel mai aprins, calul său lovit căzu mort sub dânsul. Ungurii, socotindu-l ucis, şi începuseră a suna de biruinţă, adunându-se pe lângă dânsul; dar vitejii săi aprozi, făcându-i un zid cu trupurile lor, îi dădură vreme ca să se ridice. Atunce un aprod, numit Purice, descălecând, dădu calul său domnului; Ştefan, fiind însă om mic şi neputând a se arunca pe şa: «Doamne, îi zise aprodul, eu m-oi face o moviliţă, şi vino de te suie pe mine şi încalecă». Voievodul, aşa ajutat de slujitorul pus în brânci, încălecă şi, dând pinteni: «Sărace Purice, îi răspunse, de vom scăpa, eu şi tu, îţi voi schimba numele şi, din Purice, te voi face Movilă». Ştefan, dar, călare, îmbărbătă iarăşi pe ostaşii săi, speriaţi de vestea morţii sale. Faţa bătăliei se schimbă; Hroiot, rănit, căzu în mâinile unui oştean, care, tăindu-i capul, îl puse într-o suliţă, purtându-l în semn de izbândă. Această privelişte isprăvi de a arunca spaima între duşmani şi puse capăt luptei. Ungurii fură deplin împrăştiaţi şi luară drumul ţării lor, mai cu grăbire decât veniseră. Ştefan biruitor nu uită pe aprodul Purice; după ce mulţumi Dumnezeului armiilor pentru norocitul sfârşit al războiului, el făcu pe Purice armaş mare şi-i schimbă numele în Movilă; noul boier merită într-atât bunătăţile domnitorului, încât ajunse la cele întâi ranguri a ţării şi fu trupina familiei Movileşti, care în urmă a dat Moldovei şi Poloniei atâţia principi, şi astăzi o vedem iarăşi căzută în ticăloasa stare a răzeşilor.” (M. Kogălniceanu, Ştefan cel Mare în târgul Băiei)