În 1983, Melina Mercouri, actriţă şi om politic din Grecia (deţinătoare a funcţiei de Ministru al Culturii, creatoare a Programului ”Capitala Culturală Europeană”, începând din 1985) a demarat campania de restituire a pieselor luate de către Ambsadorul Elgin.

În acest articol, nu voi insista asupra istoricului acestei afaceri diplomatice rămase nesoluţionate. S-a scris mult în ultimele zile şi nu este cazul să plictisesc cititorii. Totuşi, citind ceea ce se scrie până acum, remarc faptul că se merge pe două căi separate: unii aleg să motiveze disputa eleno-britanică din punct de vedere istoric, alţii, din punct de vedere al dreptului internaţonal. Evident, o asemena chestiune precum ”Afacerea Elgin” nu poate fi rezolvată decât printr-o dublă abordare, istorică şi de drept internaţional.

            În momentul scoaterii acestor piese arheologice de către diplomatul Elgin, în 1803-1806, teritoriul de azi al Greciei era sub jurisdicţie otomană, Grecia devenind independentă după Convenţia de la Londra din 1828, Tratatul de la Constantinopol din 1832 şi Protocolul de la Londra din 1832.

            Există o scrisoare datată Atena, 21 august 1801, în care Philip Hunt, omul de încredere al Ambasadorului Elgin mărturisea că pentru a avea acces pe Acropole (implicit pentru a efectua lucrările de scoatere a pieselor de la Parthenon), a trebuit să îl mituiască pe Caimacamul Atenei, Sejid Abdullah. Ambsadorul Elgin scosese acele piese în virtutea unui Firman (autorizaţie), al cărei text original în limba turcă nu s-a găsit în Arhivele Otomane, fiind cunoscut astăzi dintr-o traducere în limba italiană, ulterioară. Din textul italian se desprinde ideea că Elgin a avut autorizaţia să îndepărteaze unele piese (inclusiv pietre inscripţionate) arheologice, pentru a le cerceta, dar de aici şi până a le muta pe vapor în Marea Britanie este cale lungă. Nu se ştie dacă există un document oficial în care, până în 1832, Imperiul Otoman să fi recunoscut că nu are niciun litigiu cu Imperiul Britanic, Grecia, aflându-se sub stăpânire otomană.

În 1802, aşa cum putem citi din articolul istoricului Florian Olteanu, A modern ”Odyssey” - The ”Elgin Marbles”, Analele Universităţii din Craiova. Istorie, Anul XX, Nr. 2(28)/2015, p.29-32,  Ambasadorul Elgin a încărcat toate piesele arheologice în cala vasului ”Mentor”, aflat în proprietatea sa. Vasul, în timp ce naviga în dreptul coastelor Peninsulei Pelopones (plecase din Pireu spre Insula Malta), la Cerigo (lângă Insula Kythera), s-a scufundat, piesele fiind aduse la suprafaţă, abia în 1805 şi 1806, când au ajuns în Anglia. În 1816, piesele au foast vândute celebrului British Museum.

Istoria Greciei a cunoscut numeroase momente în care s-a aflat alături de Marea Britanie, contra Turciei şi apoi contra Germaniei Naziste şi chiar a tentativei de instaurare a unui regim comunist, după 1944.

            Astfel, în conflictul greco-turc, întreţinut de Marea Britanie care ajutase Grecia să obţină Vestul Anatoliei şi Constantinopolul, conflict terminat prost pentru greci prin distrugerea Smyrnei (Catastrofa de la Smyrna din septembrie 1922), grecii şi britanicii au pierdut în faţa forţelor naţionaliste conduse de Kemal Ataturk.

            Britanicii au susţinut Grecia ocupată de trupele germane în Al Doilea Război Mondial, iar după eliberare, au susţinut guvernul grec în lupta contra comuniştilor greci (Războiul Civil din perioada 1946-1949).

            Aşadar, există numeroase acte de dept internaţional care ar trebui studiate de specialişti pentru a se vedea în ce măsură, eventualele litigii dintre Marea Britanie şi Grecia ar fi fost anulate de jure, prin acte bilaterale. Să nu uităm că Grecia a aderat la UE, la 8 ani după Marea Britanie (Marea Britanie a aderat în 1973, iar Grecia în 1981). La numai doi ani după ce a intrat în UE, Grecia a iniţiat disputa cu Marea Britanie, prin acţiunea Melinei Merkouri, Ministrul Culturii din Grecia, la acea dată.

Prevederile internaţionale par să ofere o şansă de rezolvare a acestui tip de litigii. De exemplu, Capitolul II Restituirea bunurilor culturale furate, Articolul 3 al Convenţiei UNIDROIT semnate la Roma, la 24 iunie 1995, prevede:

 (4) Totodată, o acţiune de restituire a unui bun cultural care face parte integrantă dintr-un monument sau dintr-un sit arheologic identificat sau care face parte dintr-o colecţie publică nu este supusă nici unui termen de prescripţie în afară de termenul de 3 ani din momentul în care solicitantul a aflat locul în care se găseşte bunul cultural şi identitatea posesorului.

(5) Prin derogare de la dispoziţiile paragrafului precedent, orice stat contractant poate declara că o acţiune se prescrie într-un termen de 75 de ani sau într-un termen mai mare, prevăzut de legislaţia sa. O acţiune, intentată într-un alt stat contractant, de restituire a unui bun cultural deplasat dintr-un monument, dintr-un sit arheologic sau dintr-o colecţie publică, situat într-un stat contractant care face o astfel de declaraţie, se prescrie, de asemenea, în acelaşi termen”.

            Aşadar, după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, chestiunea poate intra într-o nouă etapă. Istoria dă dreptate Greciei, iar dreptul internaţional pare să favorizeze Grecia. Nu s-a găsit Firmanul oficial despre care se afirmă că l-ar fi folosit Ambasadorul Elgin. Nu s-au găsit nici în arhivele greceşti, britanice sau otomane, niciun fel de acte din care să poată fi dovedit faptul că Grecia, Imperiul Otoman (până în 1832 a înglobat Grecia) să fi declarat că nu are niciun fel de litigiu cu Marea Britanie. În schimb, există mărturia lui Philip Hunt care vorbeşte de mita oferită de el Caimacamului Atenei. Otomanii sperau ca Imperiul Britanic să-i ajute contra francezilor împăratului Napoleon (care şi-ar fi dorit şi el antichităţi greceşti pentru a fi duse la Muzeul Luvru), iar piesele din Parthenon au fost folosite oneros de turci pentru a-l mitui pe Ambasadorul Elgin, care să se folosească de funcţia sa, în favorizarea Imperiului Otoman în faţa Imperiului Britanic.

În 1983, Melina Mercouri a iniţiat campania de solicitare a returnării acestor piese luate de Elgin, Convenţia Unidroit oferind un termen de 75 de ani în care litigiile de acest tip să se stingă.

Rămâne să vedem ce se va petrece în viitor, care va fi reacţia britanicilor faţă de solicitările venite din partea Greciei.