Introducere. Terorismul era - până la actualul război din Ucraina, care va schimba total arhitectura de securitate a zonei, dar probabil chiar şi cea globală - una dintre temele cel mai des întâlnite pe prima pagină a ziarelor, printre primele ştiri de la televizor sau printre primele rânduri ale aproape tuturor strategiilor de securitate naţională. Pe bună dreptate, dacă este să ne gândim la atentatele din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001 sau cele care zguduie Europa începând mai ales din 2004, cu atentatele din Spania.

Sursa: SPENCER PLATT / GETTY IMAGES NORTH AMERICA / Getty Images via AFP

Probleme definire terorism. Cu o astfel de atenţie concentrată asupra fenomenului, cineva ar putea crede că am avea deja cel puţin o definiţie universal acceptată a fenomenului şi o omogenitate în ceea ce priveşte tratarea acestuia şi a organizaţiilor aferente. Paradoxal, însă, nu este deloc cazul, iar mai jos prezentăm două dintre principalele cauze.

Una dintre aceste cauze care stă în spatele acestei fragmentări este în primul rând subiectivitatea intereselor diferiţilor actori statali implicaţi. Dacă, de exemplu, deşi recunoscută ca organizaţie teroristă, PKK nu ar reprezenta pentru SUA o ameninţare teroristă sau vreun interes în această privinţă de a o aborda ca atare, ba chiar poate dimpotrivă, lucrurile stau cu totul altfel pentru Turcia, care încearcă să înăbuşe orice iniţiativă de autonomie locală a kurzilor din Kurdistanul turcesc, sirian sau irakian (în privinţa kurzilor din Iran îngrijorările sunt poate mai puţine). Dacă, din nou, Hezbollahul din Liban nu înseamnă pentru oricine o organizaţie teroristă (nu discutăm acum despre statele direct implicate în susţinerea sa, ca Iranul), sau, cel puţin, nu aripa sa politică, pentru Israel este pe unul dintre primele locuri ca duşmani declaraţi. Sau, ca să dăm un exemplu foarte actual, dacă pentru aproape toată comunitatea internaţională uigurii din vestul Chinei nu reprezintă o comunitate sau un pericol terorist, China i-a definit altfel. Iată, pe scurt, doar câteva dintre exemplele de subiectivism în abordarea şi definirea terorismului în funcţie de interesele diferitelor state sau organisme internaţionale. Pentru că „jocul” şi interesele diferite se poartă inclusiv la nivelul organismelor internaţionale.

O a doua cauză extrem de importantă pentru modul subiectiv sau neomogen în care este tratat fenomenul este însăşi consistenţa sa, chiar graniţele difuze, care se întrepătrund uneori, între crimă organizată şi terorism, între luptătorii pentru libertate şi terorism, între mişcările de eliberare naţională şi acesta sau între insurgenţele armate şi terorism.

Concepţii teoretice terorism de stat. Acestea fiind spuse, ajungem la aspectul terorismului abordat în cuprinsul acestui articol, şi anume terorismul de stat, care este poate tratat chiar şi mai subiectiv decât aspectele de mai sus, inclusiv în cadrul comunităţii ştiinţifice care cercetează fenomenul. Astfel, avem două tabere principale - una care consideră terorismul incompatibil cu actorii statali atunci când vorbim despre cine face acte de terorism, susţinând că violenţa din partea statului este în mod formal automat legitimă, şi alţii care, dimpotrivă, invocând în principal atât istoria fenomenului, cât şi metodele şi scopul, susţin că terorismul nu se rezumă doar la actori non-statali, ci şi la state, atunci când acestea aplică violenţa şi teroarea asupra populaţiei pentru a atinge anumite scopuri politice, etnice sau religioase. Cu atât mai mult cu cât, de multe ori, aceste scopuri nu sunt ale unui segment reprezentativ al populaţiei, ci ale unei clici sau chiar ale unei singure persoane care au puterea, autoritatea de a duce astfel de politici şi de a educa societatea în acest sens. Ne amintim, în acest context, impactul hotărâtor al politicilor sultanului Abdul Hamid al II-lea în privinţa Genocidului Armean (chiar dacă nu el a fost direct răspunzător pentru crimele dintre 1916-1919, atât masacrele comise la instigarea sa de la sfârşitul secolului XIX, cât şi politicile sale prin care s-a educat în acest spirit o parte importantă a elitelor turceşti au pus baza a ceea ce a fost mişcarea Junilor Turci şi politicile lor care au dus la infamul Genocid Armean) sau al lui Stalin în privinţa genocidului bolşevic sau al lui Hitler în privinţa Holocaustului evreilor.

genocidul armenilor jpg jpeg

Peste 1 milion de armeni se estimează că au murit în urma deportărilor organizate, foametei şi masacrelor. Sursa foto: historia.ro

Exemple terorism de stat. Ca să dăm câteva exemple mai actuale de terorism de stat, îl putem cita pe Steve Hewitt în acest articol, unde ni se enumeră unele episoade recente din ceea ce el consideră terorism de stat, ca cele în care a fost implicat regimul de la Moscova, cel saudit sau chiar cel francez, sau, iată, şi Uniunea Europeană operează cu această noţiune, după cum se vede aici şi aici, în cazul Iranului, câţiva oficiali ai acestuia fiind condamnaţi pentru o tentativă de atac terorist împotriva unui protest al opoziţiei iraniene din Franţa din 2018. Bineînţeles, la rândul său, Iranul operează şi el cu acest discurs, acuzând de terorism în special SUA şi Israel, care a asasinat, printre alţii, un important cercetător iranian implicat în programul nuclear al Iranului, Mohsen Fakhrizadeh. În acest context,  Ministrul de Externe iranian Mohammad Javad Zarif a cerut comunităţii internaţionale „să condamne acest act de terorism de stat”.

Definiţie terorism de stat. De altfel, revenind la Steve Hewitt, menţionat mai sus, definiţia sa despre terorismul de stat mi se pare una dintre cele mai pertinente, concise şi clare pe subiect: „Ce este terorismul de stat? Este similar cu terorismul non-statal pentru că implică acte de violenţă de inspiraţie politică, ideologică ori religioasă împotriva unor indivizi sau grupuri în afara unui conflict armat. Diferenţa-cheie este că cei care întreprind actele de violenţă sunt agenţi ai statului.” Nu multe completări se pot aduce acestei definiţii, poate doar faptul că de cele mai multe ori se urmăreşte prin aceste acte de violenţă terorizarea unei populaţii, înspăimântarea unor grupuri sau indivizi astfel încât teroriştii să îşi poată atinge mai uşor scopurile politice, ideologice sau religioase menţionate mai sus.

Acestea fiind spuse, la cei care acceptă faptul că există un fenomen denumit „terorism de stat” apare încă o diferenţiere în acest sens - terorismul de stat aplicat pe plan intern, unui segment al populaţiei, şi susţinerea unor grupări teroriste care acţionează pe plan extern, în alte state, ambele forme de manifestare putând coexista fără probleme raportat la o entitate statală, după cum a fost şi URSS, după cum se va vedea. Astfel, apare noţiunea de state-sponsor ale terorismului.

Iată, pe scurt, câteva dintre preocupările cercetătorilor fenomenului terorist, câteva dintre disputele teoretice actuale raportate la acesta şi câteva dintre cauzele pentru care este un fenomen greu de tratat sau tratat de multe ori cu maximă subiectivitate.

Scurt istoric. Intrând în tema principală a acestui articol, nu se poate să nu observăm cum, la nivel istoric, cel puţin din cunoştinţele de până acum, terorismul aşa cum îl înţelegem astăzi şi-a început existenţa ca o armă a statului. Putem aduce aici nenumărate exemple, de la formele de teroare din Mesopotamia, la cele ale aztecilor din America Centrală sau la cele ale mongolilor aplicate în Asia, Asia Mică, chiar Nordul Africii şi Europa. De asemenea, în zorii erei moderne, respectiv la Revoluţia Franceză, avem şi naşterea definiţiei moderne a acestui fenomen, de la care derivă conceptualizarea modernă a acestuia, tot în legătura cu acţiunile generatoare de teroare exercitate de stat asupra populaţiei. Din 1793 s-a proclamat că „teroarea este pe ordinea zilei”, iar Maximilien Robespierre, unul dintre liderii Revoluţiei Franceze, în 1794 spunea că teroarea nu este decât justiţia, promptă, severă, inflexibilă, iar agenţii acestei epoci, denumită „La terreur”, erau numiţi la rândul lor „terorişti”. Tot atunci se naşte în Anglia şi prima definiţie a terorismului, în mod interesant, nemijlocit legată de Revoluţia Franceză şi acţiunile teroriste ale statului: 1. Guvernarea prin intimidare, ca formă de acţiune în timpul Revoluţiei Franceze, şi 2. Politică menită a genera teroare în rândul celora împotriva cărora a fost adoptată.

Execuţie cu ghilotina în timpul Revoluţiei Franceze. Sursă foto: medium.com

Terorismul de stat în U.R.S.S. Este greu, dintre toate formele de teroare aplicate de stat asupra unor populaţii, de-a lungul istoriei, să alegem vreuna ca fiind mai dură sau mai puţin crudă decât altele, dar, cu siguranţă, în orice clasificare am face din aceste puncte de vedere, diferitele forme pe care terorismul le-a îmbrăcat în Uniunea Sovietică ar ocupa un loc aparte, atât ca rafinare a tehnicilor, metodelor, cât şi ca anvergură sau scopuri. De asemenea, aceste practici teroriste nu s-au limitat în niciun moment al existenţei sale la propriul teritoriu, la propria populaţie, ci, conform chiar preceptelor comunismului, marxismului, „revoluţia” trebuia exportată prin orice mijloace şi exact asta au încercat, susţinând direct sau indirect, creând chiar în mod direct uneori organizaţii şi activităţi teroriste oriunde s-a avut un interes sau au putut. Terorismul, îmbrăcat teoretic sub haina „revoluţiei marxiste” sau „muncitoreşti” pe plan extern, iar pe plan intern sub haina „apărării revoluţiei de duşmanii ei”, a constituit un mijloc de expresie neîntrerupt al Uniunii Sovietice, încă din primele zile ale „Revoluţiei bolşevice”. De altfel, încă din 1905 Vladimir Lenin încuraja suporterii bolşevismului să ucidă „spioni”, poliţişti, jandarmi, cazaci, membri ai Sotniilor Negre, să le arunce în aer sediile şi secţiile de poliţie, să arunce apă clocotită peste soldaţi sau acid peste poliţişti. Greu s-ar putea socoti un astfel de mesaj altfel decât incitare explicită la terorism. Cu toate acestea, aceste mesaje ale lui Lenin nu au venit de nicăieri în spaţiul rusesc, Rusia având unele dintre cele mai puternice şi bine organizate organizaţii teroriste ale secolului al XIX-lea din lume, prin nihiliştii şi anarhiştii de acolo.

Lenin, vorbind „poporului”. Sursa: spartacus-educational.com

Din nou o observaţie interesantă, două dintre revoluţiile cu cel mai mare impact asupra civilizaţiei moderne, respectiv Revoluţia Franceză şi cea bolşevică, s-au asociat sau, poate mai bine spus, au sfârşit prin a se transforma într-un fenomen terorist. Sub umbrela nobilă a cuvântului „revoluţie”, sub umbrela nobilă a unor teorii sociale, umane, extrem de generoase au fost folosite unele dintre cele mai groaznice metode de exterminare a omului şi de terorizare a întregii populaţii. În numele binelui general al omului s-au aplicat teroarea şi crima generalizate.

Acestea fiind spuse, cele două direcţii ale terorismului de stat exercitat de URSS pe care le vom detalia sunt folosirea unor tehnici şi acţiuni teroriste împotriva propriei populaţii şi sponsorizarea, susţinerea şi crearea unor organizaţii teroriste care activează pe teritoriul unor terţe state (cu accent şi pe manifestările teroriste susţinute de URSS pe teritoriul României).

1. Folosirea unor tehnici şi acţiuni teroriste în scopuri ideologice, politice şi religioase (anti-religioase în acest caz) pe propriul teritoriu al URSS.

După cum am menţionat mai sus, folosirea terorismului în revoluţia şi practicile bolşevice a fost încurajată şi aplicată devreme, chiar de Lenin. Desigur, la acel moment, acest tip de terorism nu era încă terorism de stat, dar a trebuit menţionat pentru a arăta care a fost originea acestor practici care au fost folosite mai târziu pe larg şi după ce bolşevismul a preluat puterea de stat.

Raportat la anihilarea elementelor „contrarevoluţionare”, deşi afirmaţia este raportată la România şi Basarabia, este interesant de observat cum iese în evidenţă scopul acţiunilor teroriste de stat împotriva populaţiei acestui stat: „Dacă în România inamicii regimului comunist erau identificaţi, de regulă, din rândurile „claselor exploatatoare”, în Uniunea Sovietică, mai ales în republicile naţionale preponderent rurale, duşmanul de clasă coincidea adesea cu o anumită comunitate etnică.” (I. Caşu, apud Pavel Moraru, „Urmaşii lui Felix Dzerjinski: organele Securităţii Statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească 1940-1991”). De altfel, această dualitate a scopurilor teroriste sovietice, politic şi etnic, care reies limpede din cele de mai sus, utilizate în funcţie de conjunctură, chiar triadă, dacă includem şi latura ideologică şi anti-religioasă, este emblematică pentru manifestările terorismului de stat al URSS îndreptat împotriva propriilor populaţii şi se încadrează perfect în orice definiţie a terorismului.

Comemorare la faţa locului a masacrului de la Fântâna Albă, 1 aprilie 1941, când sovieticii au masacrat 3000 de români care voiau să treacă graniţa din Bucovina în România, în urma unor dezinformări răspândite chiar de către sovietici. Sursa foto:  basilica.ro

Continuând cu un exemplu de terorism de stat îndreptat împotriva unei populaţii de pe un teritoriu controlat de URSS, respectiv Basarabia între 1940-1941, putem cita acest paragraf în privinţa amploarei acestor practici în decursul a numai unui an: „După o statistică sumară, alcătuită de autorităţile româneşti (după 1941), între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, în spaţiul dintre Prut şi Nistru au fost asasinate sau moarte sub tortură circa 300.000 de persoane. După arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 de români în 1940-1941, reprezentând 12,33% din populaţie, în 1944 procentul victimelor avea să urce la peste o treime din totalul populaţiei.”, conform aceleiaşi lucrări a lui Pavel Moraru menţionată mai sus, pag. 31.

Monumentul victimelor deportărilor staliniste, Chişinău. Sursa foto: stiriactuale.ro

Este lesne de înţeles că aceste aspecte, aceste manifestări ale terorismului de stat sovietic nu s-au rezumat la Basarabia, ci au fost comune tuturor zonelor intrate sub control sovietic, un alt cunoscut exemplu al unei astfel de terori fiind Holodomorul. Pe 14 iulie 1933, pe fondul unei secete ce a afectat Ucraina între 1932-1933, Stalin a dat un ordin să se împuşte „ţăranii înfometaţi care au furat chiar şi măcar pleavă de grâu”, în condiţiile în care grâul era rechiziţionat pentru a se îndeplini un plan cincinal. Agenţii statului sovietic au jefuit gospodăriile ţărăneşti de hrană şi orice au găsit de valoare, bani sau chiar batiste, evacuând din case ţăranii. Se estimează aici (pag. 83) că între 1930-1933 au murit între 4 şi 10 milioane de oameni din cauza primului plan cincinal şi a foametei organizate.

Una dintre categoriile sociale enunţate expres pentru exterminare au fost „culacii”. Încă din 1928, lichidarea „culacilor” a devenit o politică oficială (pag. 83). În ianuarie 1930, Molotov a împărţit culacii în trei categorii: primii trebuiau eliminaţi imediat, a doua categorie trebuiau internaţi în lagăre, a treia categorie deportaţi. Doar în 1930, NKVD şi poliţia au deportat peste 550.000 de „culaci” din casele lor.

Marea Teroare, organizată de Stalin cu ajutorul lui Nikolai Ezhov, comisar al afacerilor interne, între anii 1936-1938, a avut drept pretext, în mod absolut ironic, „acţiuni şi comploturi teroriste” ale unor „culaci” sau rivali politici. Acesta stabilise şi cote de 177.500 exilaţi şi 72.950 executaţi, cote care au fost şi depăşite.

Nikolai Yezhov: A Portrait of the “Bloody Dwarf”. Part 1: Stalin's  Favourite | Communist Crimes

Foto: Stalin şi Nikolai Ezhov. Sursa foto aici.

2. Sponsorizarea, susţinerea şi crearea de către URSS şi regimul bolşevic a unor organizaţii teroriste care activează pe teritoriul unor terţe state.

În acest sens, pentru vechimea, pregătirea şi amploarea unor astfel de activităţi, mi se pare deosebit de relevantă această citare a unui paragraf al lui Larry Watts din cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, pag. 92: „În 1933, detaşamente ale forţelor speciale – însumând „în total 9.000 de bărbaţi şi femei” vorbitori ai limbii locale şi cu expertiză tehnică – fuseseră formate pentru operaţiuni în România, Polonia, Finlanda şi statele baltice. Conducătorii acestora erau instruiţi de cadre care fuseseră „implicate” în „revoluţiile” din Germania, Bulgaria, Estonia şi China. Între timp, unităţile teroriste de partizani fuseseră, de asemenea, reorganizate „într-un număr semnificativ de detaşamente şi grupuri de sabotaj mai mici şi mai uşor de manevrat”. Sarcinile acestor unităţi, după cum au fost descrise în Regulamentul Armatei Roşii a Muncitorilor şi Ţăranilor, din 1936, includeau „sabotaje, asasinate, propagandă şi promovarea luptei de clasă”. Moştenirea lăsată de aceste operaţiuni a fost de necrezut. Ca parte a campaniei din 1917 de „teroare în masă”, din statele baltice, Lenin a ordonat să se dea recompense pentru executarea fiecărui „culac, preot sau moşier”. Totuşi, execuţiile trebuiau să pară ca fiind opera „celorlalte părţi”, astfel încât, conform celor spuse de conducătorul bolşevic, „după aceea să dăm vina pe ei”.

Revenind la perioade mai apropiate de noi, putem enumera câteva organizaţii teroriste susţinute în mod direct de către URSS care au activat în Europa: Brigăzile Roşii din Italia, Facţiunea Armata Roşie din Germania, dar şi în alte părţi ale lumii: Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (URSS fiind în spatele inventării deturnării de avioane în scopuri teroriste), Hezbollah, o multitudine de organizaţii teroriste de extremă stânga din America Latină, ca de exemplu FARC (Forţele Armate Revoluţionare din Columbia), aprovizionând cu arme chiar şi IRA în unele momente. Tot URSS este recunoscut pentru legăturile pe care le-a avut cu Carlos Şacalul, cel mai cunoscut terorist din istorie, de serviciile teroriste ale căruia a beneficiat de multe ori, care a fost chiar şi găzduit de multe ori în ţări aflate sub controlul URSS.

2.1. România. Acţiunile teroriste exercitate nemijlocit de către URSS împotriva Statului Român interbelic trebuie privite atât prin prisma definiţiei terorismului agreată de Societatea Naţiunilor la acea vreme (asupra căreia insistase şi România), cât şi prin prisma unor definiţii actuale.

Ţinând cont de presiunile exercitate de fenomenul terorist susţinut de URSS asupra României, nu este de mirare că Statul Român a încercat şi susţinut la acea vreme un astfel de demers. Din acea definiţie adoptată în 1937, dar rămasă neimplementată, actele teroriste se pot cita la Articolul 1 ca fiind: „acte criminale îndreptate împotriva unui stat şi destinate sau calculate pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor persoane sau a unui grup de persoane sau a publicului larg.” La Articolul 2 sunt considerate drept acte teroriste, dacă au fost îndreptate împotriva unui alt stat şi dacă au constituit acte de terorism în sensul definiţiei cuprinse în articolul 1, următoarele: 1. Orice fapt intenţionat care cauzează moartea sau vătămarea corporală gravă sau pierderea libertăţii pentru: a) Şefii de stat, persoanele care exercită prerogativele şefului statului, succesorii lor ereditari sau desemnaţi; b) Soţiile sau soţii persoanelor menţionate mai sus; c) Persoanele însărcinate cu funcţii publice sau care deţin funcţii publice atunci când fapta este îndreptată împotriva lor în calitatea lor publică. 2. Distrugerea intenţionată sau deteriorarea proprietăţii publice sau a bunurilor dedicate unui scop public aparţinând sau supus autorităţii altei Înalte Părţi Contractante. 3. Orice act intenţionat calculat pentru a pune în pericol viaţa membrilor publicului. 4. Orice încercare de a comite o infracţiune care se încadrează în prevederile anterioare ale prezentului articol. 5. Fabricarea, obţinerea, deţinerea sau furnizarea de arme, muniţii , explozivi sau substanţe dăunătoare în vederea comiterii în orice ţară, indiferent de infracţiunea care intră sub incidenţa prezentului articol.” Din acestea se poate lesne observa cum, atât elemente menţionate mai sus, cât şi elemente, activităţi susţinute de URSS enumerate mai jos se încadrau perfect în această primă încercare modernă de definire internaţională a terorismului.

Acţiunile teroriste sovietice împotriva României au început încă din 1917, prin constituirea unor comitete şi grupări menite să preia controlul unităţilor ruseşti de pe frontul din Moldova şi să execute acţiuni teroriste împotriva României, pe fondul ideilor oferite sovieticilor de generalul Max Hoffman, după cum spune Larry L. Watts în aceeaşi carte a sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, pag. 69: „Când tovarăşul Troţki a declarat că consiliul nu putea exercita în nici un fel vreo influenţă asupra Statului-Major român, generalul Max Hoffman (şeful delegaţiei Puterilor Centrale la negocierile de la Brest–Litovsk) a subliniat necesitatea şi posibilitatea trimiterii unor agenţi de încredere în armata română, de arestare a misiunii româneşti de la Petrograd şi de a întreprinde paşi pentru a scăpa de regele României şi de posturile de comandă ale armatei române.”. Aceste acţiuni teroriste împotriva României au continuat în 1918, după cum se spune în aceeaşi carte, pag. 76: „La o săptămână după unire, Rakovski a fost numit de Lenin principalul consilier şi responsabil pentru toate operaţiunile privitoare la Basarabia. Din acel moment, operaţiunile împotriva României au fost direcţionate mai mult spre acţiuni paramilitare, de spionaj, sabotaj şi terorism. Prin aprilie 1918, regiunea Chişinău era împânzită de forţe teroriste de partizani cu aproximativ 2.000 de gherile relativ bine înarmate. Misiunile lor includeau atacuri surpriză împotriva administraţiei româneşti şi a obiectivelor militare, asasinarea ofiţerilor superiori şi confiscarea proviziilor alimentare şi a muniţiilor.” Din aceste momente se poate vorbi deja despre primele manifestări ale terorismului de stat sovietic îndreptat împotriva României, pentru că bolşevicii aveau deja un guvern. De altfel, tot în 1918, în lumina pregătirii unor unităţi pentru atentate teroriste împotriva unor persoane importante din România, a fost plănuit de bolşevici, se pare chiar la ordinul lui Lenin, inclusiv un atentat la viaţa Regelui Ferdinand, încercând concretizarea încă unei idei oferite sovieticilor de generalul Max Hoffman. În 1920, o bombă explodează în Senatul României, ucigând câţiva oameni, în urma unui complot coordonat de Max Goldstein, organizat de Moscova.

Aceasta este de altfel nota în care se va desfăşura întreaga perioadă interbelică pentru România, URSS infiltrând, finanţând şi susţinând prin orice mijloace manifestările teroriste şi teroriştii împotriva României în special în zona Basarabiei. Continuăm să cităm din lucrarea menţionată mai sus a lui Larry Watts, pag. 91, raportat la coagularea şi înfiinţarea acestor reţele teroriste ce aveau să înspăimânte populaţia locală şi Statul Român şi să le pună probleme serioase acestora: „Efortul a prins practic aripi la sfârşitul lui 1925, începutul lui 1926, când unităţile de securitate, tehnice şi inginereşti din Informaţiile militare sovietice (RU: Razvedupr) şi Cheka au fost direct subordonate secţiilor de spionaj ale districtului militar ucrainean (reamintind deci de fosta centralizare a operaţiunilor de spionaj şi militare prin Comitetul pentru Frontul Românesc, Marea Neagră şi Districtul militar Odessa – Rumcherod, între 1917–1918). Scopul acestora era să se pregătească pentru „operaţiuni active de partizani în spatele liniilor unei armate invadatoare”, incluzând recrutarea şi antrenarea personalului din satele locale şi depozitarea clandestină a armelor, muniţiei şi proviziilor.” Continuăm citarea aceleiaşi lucrări, pag. 92, cu un exemplu al unei astfel de reţele teroriste şi cu cantităţile respective de arme, cu scopul de a obţine o imagine relevantă asupra situaţiei de atunci: „Barajul de atacuri săptămânale, chiar zilnice, din perioada 1920–1924, uneori cu efecte spectaculoase, a deschis drum efortului de construire a infrastructurii partizano-teroriste, spre sfârşitul lui 1925. În octombrie 1925, spre exemplu, militarii români împreună cu Siguranţa au descoperit o reţea de depozite de armament în cinci oraşe, între Bălţi şi Hotin, care ascundeau arme automate, grenade, bombe, „dinamită şi o abundenţă de alte explozive şi muniţie”, iar ciocnirile cu contrabandiştii de arme au continuat pe tot parcursul anului 1926. Conform unei oficialităţi, în unele cazuri, în această regiune erau depozitate mai multe arme decât aveau să primească reţelele de partizani „practic, pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial. ”  Un alt exemplu este dat de Larry Watts la aceeaşi pagină, într-o notă de subsol: „De exemplu, la mijlocul lui decembrie 1921, un atac asupra unui sediu al Jandarmeriei române a ucis 100 de ofiţeri şi personal civil. The New York Times, 14 decembrie 1921.”

Nu vrem să exagerăm cu enumerarea unor acte de terorism de stat al URSS îndreptate împotriva României, astfel că vom încheia cu o hartă din aceeaşi carte a lui Larry Watts, de la pagina 93, arătând atacuri teroriste sovietice în Basarabia doar între 1920-1926.

Concluzii. Nu se poate să nu observăm cum, chiar şi numai din cele de mai sus, reiese că Uniunea Sovietică a fost încă de la începuturi nu doar un stat sponsor al terorismului, nu doar un stat care a folosit teroarea şi terorismul de stat împotriva propriei populaţii, nu doar un stat care a legitimat din punct de vedere ideologic teroarea şi terorismul şi le-a utilizat la scară largă deopotrivă pe plan intern, dar şi extern, dar a fost poate şi principalul dezvoltator modern de noi tehnologii, noi mecanisme şi noi tehnici teroriste (inclusiv deturnarea de avioane, care, dezvoltată mai departe de teroriştii fundamentalişti islamici, a realizat atentatele din SUA de pe 11 septembrie 2001, cel mai cunoscut atentat terorist modern), pe care încă nici nu le cunoaştem în totalitate, dar ale căror efecte umanitatea le va resimţi probabil pentru tot restul istoriei.

După cum ne-o arată şi prezentul, tacticile şi tehnicile care se situează foarte aproape de graniţa obscură dintre terorismul de stat şi alte forme de violenţă întreprinse de reprezentanţi ai statului sunt încă deosebit de actuale în Federaţia Rusă şi fostul spaţiu al U.R.S.S. De la asasinarea Annei Politkovskaia chiar de ziua preşedintelui rus Vladimir Putin, până la grupări cecene aflate la putere care terorizează o întreagă republică (dar şi diaspora ei) din Federaţia Rusă cu asentimentul puterii centrale de la Moscova, aceste graniţe difuze sunt încă forţate în fiecare zi. Dar, după cum am arătat-o şi mai sus, şi la nivel internaţional aceste graniţe dintre terorism de stat şi alte forme de violenţă similare sunt puse la grea încercare de către cei mai diferiţi actori statali, de la state arabe, din Orientul Mijlociu sau din Asia, până la unele occidentale sau din America Latină.

Pentru că, aşa cum ne-au învăţat istoria şi experienţa, tehnicile de manipulare, de terorizare a unor populaţii, de convingere forţată a unor populaţii de a face ceea ce vor unii sau alţii vor fi mereu la mare căutare.

Deopotrivă de dramatic, de asemenea, mereu se vor naşte ideologii care vor construi un edificiu teoretic pentru a legitima aceste tehnici teroriste şi utilizarea terorii în scopuri ideologice, etnice, naţionale sau anti-naţionale, rasiale, religioase sau politice, după cum a făcut şi U.R.S.S. Din aceste puncte de vedere, Uniunea Sovietică reprezintă un manual de practici şi metode teroriste pentru mulţi care urmăresc aceste lucruri (nu doar din Federaţia Rusă) şi, după cum am mai spus-o mai sus, o va reprezenta probabil pentru tot restul istoriei, oarecum la fel ca Revoluţia Franceză. Aceasta va fi de departe cea mai pregnantă moştenire a Uniunii Sovietice, al cărei simplu nume, indiferent de ce crede sau vrea Moscova, încă este echivalent cu teroarea pentru cel puţin jumătate din Europa.

   ***

Articol de Matei Blănaru, cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.