Rugul Aprins, gruparea ortodoxă care a pus pe jar Securitatea. Interviu cu preotul Nicolae Bordaşiu, supravieţuitor al mişcării

Rugul Aprins, gruparea ortodoxă care a pus pe jar Securitatea. Interviu cu preotul Nicolae Bordaşiu, supravieţuitor al mişcării

Cernăuţi, anul 1943. Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, organizează o săptămână de discuţii despre mistica creştină. Printre participanţi se numără Sandu Tudor (al patrulea din stânga) şi Alexandru Mironescu (al cincilea din stânga), doi dintre iniţiatorii mişcării Rugul Aprins FOTO Arhivă Personală Marius Vasileanu

În februarie 1958, Securitatea declanşează, cu furie, o amplă acţiune de eliminare a unui grup de călugări şi intelectuali membri ai mişcării Rugul Aprins. Primul reţinut avea să fie părintele Alexandru Făgeţeanu, acuzat de apartenenţă la mişcarea legionară.

Ştiri pe aceeaşi temă

Supus torturilor, acesta a fost obligat să declare că iniţiatorul mişcării Rugul Aprins, Sandu Tudor, la acea vreme părintele Daniil de la Rarău, avea trecut legionar şi că gruparea din care făcea parte era una „subversivă şi Contrarevoluţionară“. Mai mult, conform acuzaţiilor oficiale din dosarul lotului „Alexandru Teodorescu şi alţii“ (Alexandru Teodorescu era numele din buletin al lui Sandu Tudor), ministrul de Interne Alexandru Drăghici susţinea că există în cadrul Bisericii Ortodoxe Române o conspiraţie legionară care trebuia eradicată imediat. În doar câteva luni, s-au făcut zeci de arestări, iar procesul care a urmat a dus la condamnări grele pentru membrii organizaţiei Rugul Aprins.

 
În urmă cu 70 de ani, Mănăstirea Antim din Bucureşti devenea centrul spiritualităţii ortodoxe, locul unde un grup de călugări şi intelectuali îşi propuneau să trăiască în spiritul „Rugăciunii lui Iisus“. Devenită populară, gruparea avea să fie desfiinţată brutal de comunişti.
 
O simplă enumerare numai a unei părţi din lista personalităţilor care au căzut victime prigoanei comuniste în dosarul „Alexandru Teodorescu şi alţii“ este edificatoare pentru a înţelege impactul teribil al arestărilor operate în rândul intelectualilor creştini: Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Antonie Plămădeală, Alexandru Mirornescu, Şerban Mironescu, Gheorghe Dabija, Vasile Voiculescu. 
 
Săptămâna de rugăciune de la Cernăuţi
 
Toţi cei enumeraţi mai sus au făcut parte sau au avut legături cu mişcarea „Rugul Aprins al Maicii Domnului“, o organizaţie religioasă ce a funcţionat legal, între 1946 şi 1948, în cadrul Mănăstirii Antim din Bucureşti. De fapt, ideea apariţiei unui astfel de grup, care să-şi dedice viaţa în spiritul „Rugăciunii lui Iisus“, a apărut mai înainte, unul din momentele importante având loc în august 1943, la Cernăuţi. 
 
„Nu cred că ideea Rugului Aprins a apărut la un moment anume, ci pe parcurs. Indubitabil, animatorul a fost poetul şi jurnalistul Sandu Tudor – personalitate pe nedrept neglijată a interbelicului românesc. Cercul său de prieteni s-a structurat încet-încet, preponderent în jurul căutării de ordin spiritual. Bucureştiul interbelic era precum un sat mai mare: marile figuri intelectuale şi spirituale se cunoşteau, aveau relaţii personale civilizate, chiar dacă uneori polemizau în presă. Un prim pas concret a fost făcut în anul 1943, atunci când, la invitaţia Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea – la rândul său o importantă figură a Bisericii, om de o rafinată cultură – au ajuns la Cernăuţi câteva personalităţi care urmau să conferenţieze, să mediteze împreună timp de o săptămână pe tema misticii creştine. Aceştia erau preotul (pr.) Nicolae M. Popescu, pr. Benedict Ghiuş, Anton Dumitriu, Constantin Noica, Petru Manoliu, Paul Sterian, H. H. Stahl şi Sandu Tudor“, spune Marius Vasileanu, profesor de istorie a religiilor, unul dintre cei mai cunoscuşi cercetători ai istoriei mişcării Rugul Aprins.
 
Un preot rus,  îndrumător spiritual
 
După momentul Cernăuţi, polul de greutate al acestei mişcări, aflate încă în faza de început, se mută în cadrul Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde Sandu Tudor aduce o icoană veche de la Muntele Athos dedicată Rugului Aprins, în jurul căreia se va dezvolta tema viitoarei mişcări. În acea perioadă, prin activitatea neobosită a stareţului Vasile Vasilachi, aşezământul din centrul Capitalei intrase într-un amplu program de restaurare. 
 
Locaşul găzduia peste 40 de călugări, mulţi dintre ei studenţi la Teologie sau lucrători în atelierele de obiecte bisericeşti. Sandu Tudor decide să se implice în proiectul de refacere a aşezământului. „Începând chiar din ianuarie 1945, Sandu Tudor intră în comitetul care îşi propusese restaurarea Mănăstirii Antim. Tot în 1945, Sandu Tudor decide să se retragă ca frate la Mănăstirea Antim, unde va locui în clopotniţă. Aici îşi va aduce legendara sa bibliotecă. Prietenii săi de suflet îl vizitau adesea, astfel încât, urmare a altor întâlniri de ordin cultural care se desfăşurau acolo, ideea conferinţelor săptămânale pe tema misticii creştine apare firesc. Marea lor şansă este că în Duminica Rusaliilor din anul 1945 îl descoperă la Mănăstirea Cernica, prin intermediul pr. Nicodim Bujor, pe pr. Ioan Kulîghin (numit şi Ioan cel Străin), aflat deja în România din decembrie 1943, fiind adăpostit aici, împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, de furia bolşevismului rusesc de pe urma căruia deja pătimiseră. De la acest părinte rus, trăitor cândva la celebra Mănăstire Optina, aveau să afle multe din tainele rugăciunii neîncetate şi ale isihasmului“, spune profesorul Vasileanu.
 
Primesc binecuvântarea Patriarhului
 
Întâlnirile de la Mănăstirea Antim încep să aibă loc în mod regulat, în fiecare joi, în biblioteca sau în pridvorul locaşului, iar din februarie 1946, membrii ei îi dau şi o formă organizată. Astfel, un grup format din Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Gheorghe Dabija, Anton Dumitriu, Paul Sterian, ajutaţi de stareţul Mănăstirii, pr. Vasile Vasilachi, transmite o cerere către Patriarhul Nicodim în care solicită binecuvântarea acestuia pentru funcţionarea grupului „Rugul Aprins al Maicii Domnului“. 
 
„Scopul acestor întâlniri era strict spiritual – nu poate fi asimilat unui cenaclu! – şi apoi cultural, nicidecum politic. Factorul coagulant a fost căutarea mistică ortodoxă. Putem conveni însă că un om cu o intensă viaţă spirituală, conştient asumată, ajunge în timp la o anume luciditate – ceea ce atrage şi implicaţii politice. Astfel de oameni nu pot fi manipulaţi cu uşurinţă, au capacitatea de a sesiza minciuna unui sistem politic precum cel comunist“, spune Marius Vasileanu. 
 
În opinia lui, faptul că la conferinţele Rugului Aprins participau şi luau cuvântul importante personalităţi ale culturii laice laolaltă cu clerici de un ridicat nivel intelectual  îi conferă acestui grup un caracter de unicat în ortodoxie. Iată câteva nume ale celor care participau în mod curent la întâlnirile de la Antim: Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Olga Greceanu, Ştefan Todiraşcu, Alexandru Duţu, Gheorghe Dabija, Virgil Stancovici ori Paul Sterian, dar şi clerici, precum pr. Vasile Vasilachi, pr. Benedict Ghiuş, pr. Sofian Boghiu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Dumitru Stăniloae. 
 
Ce este „Rugăciunea lui Iisus“ sau „Rugăciunea inimii“
 
L-am întrebat pe părintele Nicolae Bordaşiu (foto), unul dintre puţinii supravieţuitori ai grupării Rugul Aprins, ce este „Rugăciunea inimii sau „Rugăciunea lui Iisus“. L-am rugat să încerce să ne explice însemnătatea acestei rugi, cât mai simplu, pentru oamenii mai puţin avizaţi în dogma creştin ortodoxă. Părintele a zâmbit şi a spus: „Dar lucrurile sunt uşor de înţeles, nu e nimic complicat. Tocmai acesta e miracolul cu această rugăciune. «Rugăciunea inimii» este un mod de a practica rugăciunea lui Iisus spunând cuvintele pe care vameşul din pilda Mântuitorului le-a rostit: Doamne, milostiv fii mie, păcătosul! Acum, devenind creştini, rostim:  
Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Aceasta este o rugăciune pe care părinţii filocalici, părinţii pustiei, au început să o rostească neîncetat până când întreaga minte este golită de patimi şi inundată de bucuria rugăciunii lui Iisus sau a inimii. Toată lumea, toţi cei care aud despre ea, au impresia că este cine ştie ce ritual complicat, or părinţii isihaşti (n.r. – curent teologic ce are la bază «Rugăciunea lui Iisus») ne-au arătat şi învăţat să urmăm învăţăturile Mântuitorului, care spune că atunci când ne rugăm să nu bolborosim cuvinte multe ca făţarnicii, ci rugăciunea să fie simplă. Din practica părinţilor pustiei şi filocalici s-a văzut cât este de binefăcătoare această formă de rugăciune şi de aceea a pătruns şi în lumea laică, a credincioşilor mireni, şi o poate rosti oricine, oricând dar nu fără îndrumarea unui duhovnic, deoarece poate aduce şi oboseală sufletească“, a explicat părintele profesor Nicolae Bordaşiu.
 

Ioan Kulîghin, condamnat în URSS la 10 ani de muncă silnică


Activitatea grupului de la Antim avea să intre în atenţia noii puteri bolşevice care se instaura în România. Prima lovitură dată mişcării Rugul Aprins este arestarea, în toamna anului 1946, a preotului Ioan Kulîghin (foto), cel care devenise îndrumătorul spiritual al celor care participau la întâlnirile de la Antim. Monahul, în vârstă de 61 de ani, va fi trimis în URSS în primăvara anului 1947, unde va fi condamnat la 10 ani de muncă silnică. Activitatea Rugului Aprins avea să mai continue o vreme, până la jumătatea anului 1948, când, în urma unui ordin venit din partea Patriarhului Justinian Marina, încetează oficial. 
 
Acuzaţi de legionarism
 
„După interzicerea organizaţiilor cu activitate religioasă petrecută în anul 1948, întâlnirile de la Mănăstirea Antim încetează. Dar vor continua aleatoriu şi mai discret la Mănăstirea Plumbuita şi în casele câtorva participanţi: Alexandru Mironescu, Olga Greceanu, Constantin Joja etc. ori prin mănăstirile unde ajung o seamă dintre monahii grupului. Evident, puterea politică a perceput cu ostilitate aceste întâlniri particulare, astfel încât, sub pretextul legionarismului, cei menţionaţi mai sus au fost arestaţi în vara anului 1958. Precizare importantă: aproape nimeni dintre membrii principali ai Rugului Aprins nu a simpatizat măcar cu legionarii. Dimpotrivă, Sandu Tudor polemizase intens cu aceştia în presa interbelică, dar tot atunci scrisese şi împotriva comuniştilor sovietici, ceea ce nu i s-a iertat“, precizează Vasileanu
Arestări în rândul intelectualilor
 
Profesorul precizează că „Lotul Alexandru Teodorescu“ a fost constituit cam heirupist, în opinia sa fiind încă un pretext ca o parte dintre intelectualii consideraţi incomozi, cum sunt cei din Lotul Noica-Pillat (n.r. Constantin Noica este arestat în 1958 de Securitate, fiind acuzat, alături de alţi intelectuali, de uneltire împotriva ordinii sociale), arestaţi în acelaşi an, să fie domoliţi. 
 
„Contextul politic era delicat: recentele mişcări politice de la Budapesta, programata retragere a trupelor sovietice din România etc., au adus un nou val de arestări. Politrucii români trebuiau să demonstreze politrucilor sovietici că România nu are probleme de genul celor din Ungaria contrarevoluţionară. Pe parcursul anilor studiile, cercetările referitoare la protagonişti şi, mai apăsat, scrierile acestor personalităţi demonstrează că există o seamă de reprezentanţi emblematici ai mişcării Rugul Aprins a căror constantă, pe lângă angajamentul autentic creştin de orientare isihastă, se caracterizează prin deschiderea spre ştiinţă, spre marea cultură şi spre spiritualitatea universală: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, pr. Daniil (Sandu Tudor), pr. Benedict Ghiuş, pr. Antonie Plămădeală şi pr. Andrei Scrima se profilează, se situează în prim-plan...“, a adăugat Vasileanu. 
 

Icoana Rugului Aprins, simbolul „Rugăciunii lui Iisus“

 
Profesorul Marius Vasileanu a explicat importanţa icoanei Rugului Aprins în existenţa mişcării: „ Icoana Rugului Aprins este un simbol al Maicii Domnului, dar şi al „Rugăciunii lui Iisus“, tema în jurul căreia s-au adunat toţi membrii Rugului Aprins. Este icoana de care Pr. Daniil (Sandu Tudor) nu se despărţea niciodată. Icoana este specific rusească, fiind o temă redundantă cu profunde semnificaţii mistice ortodoxe. Sărbătoarea Rugului Aprins este stabilită în calendarul creştin ortodox pe data de 4 septembrie şi, conform teologului Andrei Scrima, constituie, tăcut, momentul şi locul de reunire în Duh a tuturor celor ce au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste“. 
 
Tradiţia orală spune că această icoană a fost adusă de pr. Daniil de pe Muntele Athos şi că l-a apărat în grele încercări. „În ultimii săi ani, fiind stareţ la Schitul Rarău, icoana era în clădirea stăreţiei. Ulterior, după arestarea şi moartea pr. Daniil, icoana a fost preluată de pr. Benedict Ghiuş în chilia sa de la Mănăstirea Cernica. La moartea pr. Benedict, una din puţinele prevederi testamentare a fost aceea ca icoana să fie transmisă pr. Sofian Boghiu la Mănăstirea Antim. De atunci, icoana Rugului Aprins care a aparţinut pr. Daniil este în faţa altarului, la Mănăstirea Antim – devenind imaginea clasică a mişcării Rugului Aprins pornită aici în anii postbelici“, a precizat Vasileanu.
 
O a doua icoană, adusă de Ioan Kulîghin
 
Profesorul dezvăluie faptul că mai există o icoană cu acelaşi nume adusă din Rusia: „Puţină lume ştie – şi se fac multe confuzii – că şi Pr. Ioan Kulîghin (Ioan cel Străin) a adus în România o icoană a Rugului Aprins. După arestarea şi deportarea Pr. Ioan, icoana s-a aflat în casa profesorului Alexandru Mironescu. Există mai multe mărturii care susţin că această icoană emite uneori nişte sunete speciale – una din aceste întâmplări a fost prilejuită de o prelegere pe care a susţinut-o în anii ’50 chiar Pr. Cleopa Ilie, cu ocazia unei vizite la Bucureşti“. 

Stânga: Icoana Rugului Aprins adusă din Rusia de Ioan Kulîghin / Dreapta: Icoana Rugului Aprins adusă de la Athos de Sandu Tudor
 

Nicolae Bordaşiu, preot, supravieţuitor al mişcării Rugul Aprins: „Comuniştii s-au dezlănţuit cu furie asupra mişcării“


La venerabila vârstă de 90 de ani, părintele profesor Nicolae Bordaşiu (foto) este unul dintre puţinii supravieţuitori ai mişcării Rugul Aprins. 
 
Credincioşii care doresc îndrumare, pentru a trece mai uşor peste necazurile vieţii, îl pot găsi pe părintele Bordaşiu la Biserica Sfântul Silvestru din Capitală, locul unde slujeşte de zeci de ani. Mărturiile sale legate de întâlnirile ce aveau loc la Mănăstirea Antim, dar mai ales de spiritul care domina grupul credincioşilor adunaţi în jurul Rugului Aprins sunt esenţiale pentru a putea înţelege acest fonomen apărut într-o perioadă extrem de dificilă a istoriei noastre naţionale. Erau momente în care ateismul comunist încerca să dărâme, printr-o propagandă violentă, spiritul creştin al românilor. 
 
Mulţi dintre cei care s-au opus au plătit cu ani grei de puşcărie pentru credinţa lor. Alţii, precum părintele Daniil (Sandu Tudor), au plătit cu viaţa în închisoarea comunistă de la Aiud. Credinţa în Dumnezeu şi puterea „Rugăciunii lui Iisus“ l-au ajutat pe părintele Nicolae Bordaşiu să treacă cu bine prin „golgota“ puşcăriilor şi torturilor. „Nu poţi descrie în cuvinte starea spirituală care se crează atunci când rosteşti «Rugăciunea lui Iisus», denumită şi «Rugăciunea inimii»“, crede cu tărie preotul Nicolae Bordaşiu.  
 
„Weekend Adevărul“: Părinte, au trecut aproape 70 de ani de la primele întâlniri de la Mănăstirea Antim ale unui grup de călugări şi intelectuali ce aveau să formeze mişcarea Rugul Aprins. Puteţi să ne explicaţi ce anume i-au împins pe acei credincioşi către acest drum?
Părintele Nicolae Bordaşiu: Rugul Aprins nu a fost o mişcare creată cu scopul de a avea activitate în mulţime, pe un plan, să spunem, social. Ea a apărut iniţial ca o grupare de oameni care aveau dorinţa de a face împreună rugăciune şi de a face schimb între ei lecturi spirituale sau trăiri personale. S-a dorit a fi o comunitate care trăieşte în spirit creştin. Ideea creării unui astfel de grup este mai veche decât ceea ce se cunoaşte a fi momentul întâlnirilor de la Sfânta Mănăstire Antim. Mişcarea a fost oarecum gândită şi iniţiată prin 1943, când Sandu Tudor, părintele Benedict Ghiuş, profesorul Alexandru Mironescu şi alţi câţiva cărturari teologi şi mireni s-au dus la Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, la Cernăuţi unde, timp de o săptămână, au vorbit şi s-au rugat în spiritul „Rugăciunii lui Iisus“.
 
Ce s-a întâmplat după?
Nu au mai continuat lucrarea împreună. Credincioşii care au fost în acele zile alături de Mitropolitul Tit Simedrea s-au răspândit prin lume, însă o parte dintre ei s-au reîntâlnit la Mănăstirea Antim, unde au continuat să ducă mai departe spiritul rugăciunii.
 
Întâlnirile de la mănăstirea Antim
 
Cine erau continuatorii?
Părintele Benedict Ghiuş, un om cu o pregătire intelectuală deosebită şi cu o viaţă spirituală de mare dăruire sufletească, împreună cu scriitorul Sandu Tudor, mirean pe acea vreme, şi alţi câţiva prieteni: poetul Vasile Voiculescu, profesorul universitar Alexandru Mironescu şi stareţul de la Antim, Vasile Vasilache. Toţi au pornit la trăirea unei vieţi religioase marcate de „Rugăciunea inimii“ care se manifesta, în exterior, printr-o rugăciune comună, ţinerea unor conferinţe cu caracter religios. Discuţiile aveau şi o natură biografică, deoarece mulţi dintre cei care ţineau conferinţe îşi dăruiau şi o parte din propriile experinţe.
 
Participau multe persoane la acele discuţii?
Nu era un grup fix. Se întâlneau joia şi participau 15-20 de persoane: călugări,
medici, scriitori, profesori şi militari. Unul dintre cei care veneau acolo era generalul Traian Tetrat, care era preocupat şi de strângerea unor fonduri pentru refacerea Mănăstirii Antim. Sandu Tudor era şi el preocupat de această treabă. El şi-a donat mare parte a averii pentru a fi refăcută mănăstirea.
 
Din câte se ştie, Sandu Tudor locuia chiar în clopotniţa mănăstirii...
Aşa este. Ducea acolo o viaţă de pustnicie. Era un pustnic în mijlocul unui oraş aflat în furtună.
 
Cum aţi ajuns dumneavoastră în acest grup?
Părintele Benedict Ghiuş era asistent la Facultatea de Teologie, la Mistică. A lucrat mai întâi cu Nichifor Crainic, apoi cu părintele Dumitru Stăniloae, când acesta s-a mutat la Bucureşti. Părintele Ghiuş ne-a vorbit şi nouă, studenţilor, despre rugăciunile de la Antim. Mai mult, aveam doi colegi călugări, Felix Dubneac şi Sofian Boghiu, care participau la acele dezbateri. La acea vreme, Mănăstirea Antim era şi cămin pentru călugării studenţi. Aşa am auzit de Rugul Aprins şi ne-am dus acolo. Sandu Tudor, care era motorul mişcării, s-a bucurat foarte mult când ne-a văzut şi ne-a acordat o atenţie aparte. Ne-a călăuzit să formăm un grup de tineri separat de seniori. Eram numai studenţi: eu, Roman Braga, Leonida Plămădeală, Nicolae Nicolau, de la Teologie; Gheorghe Domoşneanu, Gheorghe Varnă, Ion Dincă şi Traian Balea de la Veterinară; Nae Nicolau şi Dan Grigorescu de la Medicină şi Gheorghe Munteanu de la ASE. De ei îmi aduc aminte, dar au mai fost şi alţii. Noi ne întâlneam în ziua de marţi la Antim, unde făceam meditaţie şi rugăciune, bineînţeles sub îndrumarea seniorilor.
 
Apariţia călugărului Kulîghin
 
Părintele rus Ioan Kulîghin era deja la Antim?
Nu. Interesant este că venirea domniei sale a fost o întâmplare. Aş putea spune că a fost „mâna Domnului“, la care eu şi părintele Roman Braga am fost intermediari. Într-o zi, m-am dus împreună cu Braga să vizităm Mănăstirea Cernica. Braga fusese la seminarul monahal de la Cernica până în 1940 şi cunoştea bine locul. Eram, cred, prin 1945, primăvara, şi treceam de la Biserica Sf. Gheor-
ghe către Biserica Sf. Nicolae din Cernica, şi am ajuns în dreptul cimitirului. Acolo, în micuţa Biserică Sf. Lazăr, am auzit cântându-se ruseşte. Ne-am oprit şi am intrat în biserica unde se săvârşea Sfânta Liturghie de către un călugăr rus. La slujbă era prezent şi mitropolitul rus Nicolae de la Rostov, alături de un grup de călugări şi măicuţe care erau cu toţii refugiaţi din Rusia din pricina bolşevicilor.
 
Erau refugiaţi politic?
Veniseră din cauza urgiei comuniste să caute adăpost în ţara noastră. Patriarhul de atunci, Nicodim Munteanu, le-a îngăduit să locuiască la Cernica, fiindcă mitropolitul Nicolae al Rostovului era un bun prieten de-al lui. Când s-a terminat slujba am stat de vorbă cu preotul care a slujit. Era Ioan Kulîghin care, intrând în vorbă cu noi, a dorit să cunoască aspecte din viaţa universitară teologică. Braga era basarabean şi cunoştea un pic de rusă. Am început să discutăm şi i-am pomenit de „Rugul Aprins“.
 
Ce s-a întâmplat apoi?
Noi ne-am întors la Bucureşti. La facultate ne-am întâlnit cu părintele Ghiuş şi i-am relatat despre întâmplarea de la Cernica. Am aflat mai târziu că el şi Sandu Tudor s-au dus la Cernica, unde s-au întâlnit cu părintele Kulîghin şi cu ceilalţi refugiaţi ruşi. La scurtă vreme, părintele Kulîghin, Ioan cel Străin cum aveam noi să-i spunem, a devenit îndrumător spiritual al grupului de rugăciune şi învăţător în tainele „Rugăciunii inimii“ şi ale tradiţiei spirituale de la mănăstirea rusă Optina, de care el aparţinea. În acel loc important al creştinismului ortodox rus călugării trăiau în spiritul „Rugăciunii lui Iisus“. 
 
A fugit după ce a împrăştiat manifeste anticomuniste
 
Cum se desfăşurau întâlnirile grupului?
Întâlnirile seniorilor se ţineau joi după-amiaza, fie la Mănăstirea Antim, fie acasă la unul dintre membrii Rugului Aprins, precum profesorul Mironescu sau poetul Voiculescu. În gândirea membrilor mişcării, viaţa de rugăciune trebuia să fie o viaţă împărtăşită de toată comunitatea credincioşilor şi în familie să se trăiască într-o atmosferă de rugă. În afara acestor întâlniri, deveniseră extrem de importante zilele de duminică după-amiază când, cu binecuvântarea stareţului Vasile Vasilachi, se ţineau conferinţe publice la Antim. De fapt, era o manifestare spirituală mult mai profundă. Erau spuse rugăciuni, se cântau psalmi şi se împărtăşeau trăiri sufleteşti. Această manifestare avea loc în biblioteca mănăstirii şi participau foarte mulţi oameni. Erau zile în care veneau zeci de oameni, iar biblioteca devenea neîncăpătoare.
 
Se abordau şi teme politice la aceste întâlniri?
Toate întâlnirile aveau caracter religios şi numai tangenţial aveau legătură cu viaţa publică. Aspecte de ordin politic nu au intrat niciodată în discuţia noastră. Noi, cei mai tineri, eram mai activi politic, dar separat de mişcare.
 
Ce făceaţi, mai precis?
Eu cu Plămădeală, Braga şi ceilalţi studenţi am înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), care avea ca scop apărarea tinerilor presaţi de comunişti să se înscrie în UTC sau alte organizaţii controlate de comunişti.
 
Seniorii din Rugul Aprins ştiau de această activitate?
Da, pentru că noi am cerut părintelui Benedict Ghiuş să ne fie îndrumător. El ne-a spus ce pericole ne pasc. Însă ne-a cerut să nu lipsim de la grupul de rugăciune de la Antim...
 
Cum vedeau autorităţile activitatea de la mănăstire?
Până prin 1948 nu au fost mari probleme. Comuniştii nu reuşiseră să pună mâna pe toată puterea politică la începuturile activităţii noastre. În anii 1945-1946, mişcarea Rugul Aprins nu era socotită un pericol pentru autorităţi... deorece activităţile ei se desfăşurau în cadrul mânăstirii. Cu trecerea timpului, însă, ateii comunişti s-au sesizat. Veneau din ce în ce mai mulţi oameni care căutau să reziste prin credinţă vitregiilor vremii. Aşa cum v-am spus, zeci de oameni veneau la mănăstire, printre ei aflându-se multe personalităţi spirituale şi culturale ale ţării. Rugul Aprins devenea din ce în ce mai cunoscut, iar asta nu convenea comuniştilor.
 
Când s-a luat decizia interzicerii întâlnirilor de la Mănăstirea Antim?
Sincer nu prea ştiu cum au evoluat lucrurile, deoarece eu am fost nevoit să fug din Bucureşti. În 1948, comuniştii au declanşat un val de arestări. Mulţi dintre cei care participau la mişcarea Rugul Aprins au dispărut, unii au fost arestaţi, alţii s-au dus să-şi găsească adăpost în altă parte. Întâlnirile din cadrul mănăstirii au încetat, însă o parte din cei care activau în mişcare au continuat să se întâlnească. Sandu Tudor era în continuare sufletul grupului. 
 
Dumneavoastră de ce aţi fugit?
Autorităţile căutau să mă aresteze pentru faptul că, în aprilie 1946, am răspândit manifeste adresate muncitorilor, în care îi îndemnam să nu participe la serbările de 1 Mai, care în acel an cădeau chiar în Săptămâna Patimilor. Manifestele le-am împrăştiat împreună cu ceilalţi colegi de la ATOS.
 
Mişcarea Rugul Aprins a fost afectată de activitatea grupului de studenţi? A contribuit la interzicerea întâlnirilor de la Antim?
Cred că da. Cu toate că noi, la ATOS, eram ceva cu totul separat. Din grupul nostru făceau parte mulţi studenţi care nu aveau tangenţă cu mişcarea de la Antim.
 
Practic, în prima fază a valului de arestări politice din România, membrii grupului nu au fost condamnaţi pentru apartenenţa la Rugul Aprins?
Din câte ştiu eu, prigoana asupra membrilor mişcării a fost declanşată în 1958. E adevărat că Sandu Tudor a intrat prin 1950 la puşcărie, dar acuzaţiile erau pentru altceva. El a fost eliberat prin 1952 şi s-a dus la mănăstirea Neamţ. Rugul Aprins şi-a continuat activitatea, mai camuflat, mai restrâns, până când, în anul 1958, Securitatea a luat o atitudine dură împotriva membrilor ei. 
 
Tot grupul a fost închis la Aiud
 
Ce a declanşat furia autorităţilor?
Era o perioadă foarte tulbure. Autorităţile comuniste demaraseră mai multe anchete împotriva unor oameni ai Bisericii sau intelectuali. Arestările au început în primele luni ale anului 1958, printre primii ridicaţi fiind Sandu Tudor şi Alexandru Mironescu. Multe lucruri le-am aflat după mulţi ani din auzite de la prieteni...
 
În acele momente eraţi, deja, arestat?
Da. Prin 1956 am fost prins, judecat şi trimis la Aiud să-mi ispăşesc pedeapsa. Am reuşit să mă ascund aproape nouă ani, pe la mănăstiri sau pe la rude, dar în cele din urmă am fost prins.După o perioadă petrecută în arestul de la Timişoara, am fost trimis, cum am spus, la Aiud. Tot acolo au ajuns Sandu Tudor şi ceilalţi arestaţi din lotul Rugul Aprins. 
 
V-aţi reîntâlnit?
În puşcărie era o izolare destul de drastică şi nu ne-am întâlnit faţă în faţă. Reuşeam, totuşi, să comunicăm prin metodele specifice din puşcărie, cum ar fi alfabetul Morse. În acest mod eram la curent, oarecum, cu evenimentele şi ştiam de arestările făcute de autorităţile comuniste. Toţi cei care am participat la întâlnirile de la Antim încercam să susţinem spiritul de trăire creştină şi de rugăciune în detenţie. Din nefericire, Sandu Tudor a murit în închisoare, vestea ne-a şocat şi ne-a mâhnit pe toţi. A fost un om deosebit, cu o credinţă foarte puternică. 
 
S-au mai reunit vreodată membrii grupului după eliberare?
După ce am ieşit din închisoare, această legătură de frăţietate, de bună înţelegere dintre noi s-a păstrat tot timpul, dar, din pricina supravegherii continue a Securităţii, nu ne-am mai întâlnit. Puteam oricând să fim arestaţi. 
 
Arsenie Boca şi Sandu Tudor, două caractere incompatibile
 
„Pe părintele Arsenie Boca, şi el un trăitor al «Rugăciunii inimii», dar care nu făcea parte din Rugul Aprins, l-am cunoscut ca student prin 1945 la Sâmbăta de Sus. O legătură mult mai strânsă cu domnia sa o avea părintele Dumitru Stăniloae, care venea şi el la Antim la întâlnirile noastre“, spune părintele Nicolae Bordaşiu. El dezvăluie că părintele Dumitru Stăniloae a încercat să realizeze o apropiere între gruparea Rugul Aprins şi părintele Arsenie Boca şi, în acest sens, a intermediat o întâlnire între acesta şi Sandu Tudor. 
 
Lucrurile nu s-au concretizat însă într-o colaborare directă. „Spiritul vulcanic al lui Sandu Tudor şi atitudinea calmă a lui Arsenie Boca nu s-au putut acomoda, iar legătura dintre ei nu s-a închegat. Părintele Stăniloae făcea pe mesagerul, încercând să-i aducă împreună pe cei doi mari creştini, dar fără sorţi de izbândă“, povesteşte Bordaşiu. 
 
El spune că Sandu Tudor era un om foarte activ, un om tumultuos, vulcanic, care lupta cu sine însuşi. „Îşi dorea ca toţi membrii mişcării să fie oameni entuziaşti, care ard de flacăra credinţei. Ne reproşa, însă, că suntem, după vorbele Sfântului Pavel, doar «căldicei», că nu vede în noi arzând flacăra credinţei“, a mai adăugat părintele Nicolae Bordaşiu.

 

Sandu Tudor, un personaj cu o viaţă tumultuoasă

 
Părintele Daniil Teodorescu (Sandu Tudor) este iniţiatorul grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (Bucureşti). Numele său real este Alexandru Teodorescu, dar, odată cu debutul literar şi gazetăresc, şi-a ales pseudonimul „Sandu Tudor“. 
 
S-a născut în anul 1896 la Bucureşti. Tatăl său a fost magistrat. Sandu Tudor a avut o viaţă tumultuoasă, fiind o fire incomodă, cu un temperament vulcanic. A participat din 1916 la Primul Război Mondial. Ulterior, a început studii universitare la Bucureşti în arte plastice, dar a fost nevoit să renunţe, din motive financiare. S-a angajat în marina comercială – prilej cu care a călătorit timp de trei ani. Apoi, după mai multe slujbe minore, a trăit din publicistică, fiind primit la început în redacţia revistei „Gândirea“ (1927). În paralel, publică poezie în importante reviste ale vremii, precum: „Mişcarea literară“, „Contimporanul“, „Convorbiri literare“ etc. 
 
A scris acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov
 
În anul 1927 a scris un acatist închinat Sfântului Dimitrie Basarabov, pentru care primeşte elogii din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe şi aprobarea (binecuvântarea) de publicare. Peste ani, va mai scrie câteva acatiste, inclusiv unul dedicat Rugului Aprins. În 1929 face o călătorie la Sfântul Munte Athos, unde este introdus în tainele isihasmului. Întors la Bucureşti, înfiinţează o revistă săptămânală de cultură intitulată „Floarea de Foc“ (cu apariţie inconsecventă) şi un jurnal, „Credinţa“ (1933-1938). Devine un publicist incomod prin articolele şi polemicile pe care le scrie. Îi are colaboratori pe Eugène Ionesco, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Mironescu, Zaharia Stancu etc.
 
Se prăbuşeşte cu avionul personal
 
Este perioada în care câştigă ceva mai bine, astfel încât îşi cumpără un avion personal pe care îl pilotează singur. În august 1937, întorcându-se de la munte dintr-un zbor de antrenament şi îndreptându-se spre aterizare, avionul intră într-o vrie şi se prăbuşeşte, iar Sandu Tudor (foto) scapă cu viaţă, în mod miraculos, fără a fi vătămat (şi-a rupt, se pare, o mână). Va povesti celor apropiaţi că, în timp ce avionul se prăbuşea, s-a rugat Maicii Domnului ca să fie salvat. Din acel moment, dedicaţia sa faţă de căutarea creştină devine şi mai fermă, chiar dacă a început încă din adolescenţă, aşa cum mărturiseşte într-o scrisoare (inedită).
 
Participă ca ofiţer şi la Al Doilea Război Mondial. După război, fiind singur – trecuse prin trei căsnicii ratate, fără să fi avut copii –, Sandu Tudor intră ca frate în obştea Mănăstirii Antim, unde joacă un rol activ în restaurarea bisericii şi organizarea întâlnirilor Rugului Aprins. 
 
Arestul, detenţia şi moartea
 
În anul 1948 este tuns în monahism, apoi ajunge la Craiova şi la Mănăstirea Crasna. Între anii 1950-1952, monahul Agaton (primul său nume de călugărie) este arestat sub pretextul unor activităţi controversate din perioada războiului. După eliberare, devine schimonah cu numele de Daniil şi este ajutat de Pr. Antonie Plămădeală şi de Pr. Cleopa Ilie să ajungă stareţ la Schitul Rarău (Suceava). Periodic, Pr. Daniil revine în Bucureşti unde se întâlneşte cu prietenii săi de suflet, fiind urmărit de Securitate. Este arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958 în casa lui Alexandru Mironescu. Mai sunt arestaţi, concomitent, gazda sa, Alexandru Mironescu, şi fiul acestuia, studentul Şerban Mironescu. În urma unui regim foarte dur la care este supus în închisoare, Pr. Daniil moare în noiembrie 1962 la Aiud. Data morţii trecută în fişa medicală este 16 noiembrie, iar motivul, „hemoragie cerebrală“, existând suspiciunea unor torturi/traumatisme fizice la care a fost supus. În închisoare, ca şi în libertate, Pr. Daniil Sandu Tudor a fost unul din deţinuţii care au refuzat constant colaborarea cu regimul comunist.
 
Colecţia „Arhiva Rugului Aprins“
 
După ani de cercetări ale fenomenului Rugul Aprins, unic în ortodoxia românească, profesorul Marius Vasileanu a demarat un important proiect editorial. „Întrucât în îndelunga cercetare a fenomenului Rugului Aprins am constatat că vorbim prea mult despre aceste personalităţi, fără a le cunoaşte cu adevărat, am hotărât că prima urgenţă este publicarea scrierilor acestora (acolo unde este cazul). Aceasta s-a concretizat în colecţia «Arhiva Rugului Aprins» pe care o coordonez la Editura Eikon – unde au apărut deja două titluri importante: «Universalism românesc» (o primă selecţie din publicistica lui Sandu Tudor) şi «Admirabila Tăcere. Jurnal inedit» al lui Alexandru Mironescu. Vom continua cu scrieri inedite ale lui Sandu Tudor, ale lui Alexandru Mironescu, Ştefan Todiraşcu, Pr. Vasile Vasilachi etc.“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: