Povestea începe pe la 1796, în Bucureşti, cu un boier, care are titlul de pitar, pe nume Băjescu (din neamul Băjeştilor argeşeni). Are nevastă, copii şi o viaţă îndestulătoare. Este rudă cu boierul Brezoianu, care-şi avea casele exact pe strada care astăzi îi poartă numele. Tip cu relaţii numeroase şi avere bună, Băjescu locuieşte şi el prin zonă, învârtindu-se prin cercuri selecte.

Presimţindu-şi moartea, pitarul îşi face testamentul, numindu-l epitrop pe vornicul Golescu, din familia Goleştilor, se înţelege. Nevasta pitarului este tânără, iar Băjescu nu crede că se poate ocupa de avere. În general, pe-acea vreme societatea n-avea încredere în văduve, din care cauză rareori le era lăsată averea pe mână.

 După ce-şi face testamentul, Băjescu se ţine de cuvânt şi moare, de aici începând viaţa liberă a tinerei Băjeasca, văduvă, cu oarecare stare materială, dar şi cu copii. Căsătoriile vremii era de cele mai multe ori aranjate, fiind doar alianţe sociale. Prin urmare, ne aşteptăm ca şi de acestă dată lucrurile să se fi întâmplat tot aşa. Băjeasca rămâne fără supraveghere, probabil pentru prima oară în viaţă. Aş că, la un an după moartea pitarului, în 1797, după o perioadă de ciumă, văduva începe o relaţie, am spunea astăzi, cu un anume Ion Apostol, fiu de boiernaş de prin  mahalalele Bucureştiului.

Ce puteau să facă nişte oameni legaţi printr-o pasiune puternică? Ce posibilităţi de distracţie existau în acel an? În primul rând Apostol o vizita pe ascuns şi cu siguranţă că existau ospeţe nocturne, pe care slugile le povesteau dimineaţa prin mahala. În afară de asta, mai erau călătoriile nu foarte lungi, până la Ploieşti, de exemplu, bâlciurile, despre care am vorbit anterior, un fel de mall-uri, unde găseai de toate - de la mâncăruri ispititoare la întreceri sportive, teatru şi dansuri. Prin târguri colindau artişti de toate felurile, cântăreţi, trupe de teatru. Printre cele consemnate în epocă, aş pomeni-o pe cea a lui Théodore Blesiet, formată din trei actori francezi care au avut reprezentaţii în toată ţara. Urmau distracţiile populare: întreceri de bâlci, festivaluri, circari, procesiuni stradale, terminate cu muzică şi cu dans. Plus petrecerile din diverse zone bucureştene, precum cele din Dealul Filaretului, cu grătare, lăutari şi vin. Apoi, mai existau şi cumpărăturile - comenzile, de fapt, distractive şi ele, ca şi în zilele noastre. Bucureştenii comandau multe lucruri (la Braşov ori la Sibiu), iar listele de comenzi  dovedesc un imaginar pe cât de complex, pe atât de pragmatic. Pe primul loc erau porţelanurile (purţelanuri): ceşti, farfurioare, tabachere şi sigilii. Pe urmă veneau căţeii de companie, perucile, ciorapii fini, încălţămintea nemţească, ceasornicele, vinul franţuzesc, fructele exotice şi multe altele. Bijuteriile şi blănurile se cumpărau loco, iar dintre acestea, aveau căutare cele cu diamante, smarald şi safir.

În această lume de tentaţii trăia Băjeasca şi-ar fi putut s-o ducă bine-merci.

Dar pitarul avusese mulţi prieteni, care vegheau încă la reputaţia casei, aşa că au depus o plângere la Palat - din care document am aflat şi eu povestea de faţă.  Care erau acuzaţiile?

În primul rând ni se spune că văduva se încârdăşise cu Ion Apostol. Reclamantul nu scrie c-ar avea o legătură de dragoste ori că îşi pierduse minţile sau alte chestii. Acest verb, astăzi cu iz vechi, foarte expresiv, de altfel, presupune relaţii oportuniste şi la vedere. Prin urmare era de notorietate faptul că Băjeasca ieşea la plimbare însoţită de Ion ori că se închideau în casă cu zilele. Dar ăsta este doar un aspect al învinuirii. Partea cea mai rea abia acum vine.

 Văduva pitarului risipea averea cu acest Apostol, fiul unui clucer din Bucureşti. Aflăm că făcuse cheltuieli netrebnice, micşorând atât averea lăsată de pitar, prin testament, cât şi propria zestre, care trebuia administrată cu grijă, transmisă copiilor. Ce putuse să cumpere?  Pe ce cheltuise atâţia bani? Dintre lucrurile care se aflau la vedere, cu siguranţă, trăsurile erau achiziţii mai costisitoare. O trăsură la modă, comandată la Viena, putea să atragă privirile mahalalei. Iar trăsurile epocii erau colorate! Erau pictate, aveau coş de mătase. Plus că apăruseră şi cele cu arcuri, care uluiau trecătorii. Tot zgomotoase erau şi petrecerile cu lăutari. Dar lumea era cu ochii şi pe blănuri ori pe bijuterii. În vitrina unui lipscan exista la vremea aceea un colan de aur cu diamante, care costa o avere, iar pentru paza lui, negustorul plătea arnăuţi înarmaţi. Poate că Băjască îşi cumpărase o bijuterie ca asta. Ori poate luase inele pentru Apostol. Hainele occidentale intrau perfid în modă, mai ales în cea feminină, iar, dintre piesele de vestimentaţie, rochiile pe corset şi perucile erau lucruri care săreau în ochi. În tot cazul, după ce-l cunoscuse pe Apostol, Băjeasca devenise cheltuitoare.

Domnitorul citeşte plângerea şi-i cere lista de cheltuieli vornicul Golescu, epitropul lăsat de pitar. Acesta dă din colţ în colţ pentru că se pare că nu fusese chiar vigilent.

Pentru început, văduva cheltuitoare şi Apostol sunt ţinuţi în arest, la Spătărie, câteva săptămâni bune, chiar de Paşte. Bucureştiul petrece, iar Băjeasca oftează, închisă într-o celulă sordidă. E învinuită în baza unei legi bune: pune în primejdie viitorul copiilor.

Brezoianu, ca rudă apropiată şi reclamant, preia epitropia averii şi se angajează să aibă grijă de copiii Băjescu.

În acestă istorie, opinia văduvei n-a fost necesară. Pe la jumătatea lui mai, s-a dat verdictul: Apostol e liber, poate să plece unde pofteşte. La urma urmelor el nu greşise, fusese doar un partener de ocazie şi atât. În timp ce Băjeasca e pedepsită ca la carte şi fără drept de apel, fiind trimisă în surghiun, la Mânăstirea Viforâta, stabiliment existent şi-n ziua de azi, ctitorit de Vlad Înecatul (unul dintre foarte puţinii oameni înecaţi în prăpădita de Dâmboviţa).

Iar exilul ăsta la mânăstire presupunea şi alte privaţiuni, care aici nici nu mai sunt pomenite: i se ia dreptul de-a purta haine civile şi e rasă în cap.

Ca să nu vă las cu tristeţe, trebuie să vă spun că uneori femeile surghiunite făceau zeci de demersuri ca să fie iertate, iar uneori, dacă erau suficient de diplomate, reuşeau să revină în lume, dar într-o poziţie inferioară celei pe care o avuseseră.