- Domnule profesor universitar dr. Constantin Hlihor, ca specialist în istoria veacului trecut, geopolitică şi istoria relaţiilor internaţionale şi autor a 17 cărţi şi a peste 150 de articole şi studii, cum percepeţi, în 2021, unirea Basarabiei, pământ românesc, cu Ţara Mamă? A fost o decizie impusă şedinţei din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării, de către trupele române dislocate în stânga Prutului, aşa cum susţin şi azi istorici şi diplomaţi militari din Federaţia Rusă?

- Din perspectiva istorică, evenimentele desfăşurate în decursul anului 1918 nu au reprezentat fapte izolate, ci s-au constituit într-o acţiune comună a întregului neam românesc, în contextul schimbărilor ce apăreau după o conflagraţie mondială. 

Sfârşitul Primului Război Mondial în noiembrie 1918 nu a însemnat că pacea se instaurase peste întreg continentul european. Lumea a intrat într-o epocă în care s-a produs o explozie socială şi politică fără precedent. 

Un val revoluţionar apare din centrul până în estul Europei, cu două componente esenţial diferite. Una naţională ce se va manifesta cu precădere şi cu o intensitate mai mare pe teritoriul imperiului austro-ungar şi parte din graniţa vestică a celui ţarist şi o alta socială care se va manifesta sub forma bolşevimului - noua ideologie adusă şi impusă ruşilor de Lenin. 

S-a produs o schimbare la faţă a întregii lumi, îndeosebi a Europei. În zona dintre spaţiul german şi cel rusesc, drept consecinţă directă a prăbuşirii imperiilor multinaţionale şi în urma mişcărilor naţionale ale popoarelor asuprite, au apărut o serie de state naţionale, iar cehii, slovacii, polonezii, croaţii, slovenii, letonii, estonienii, lituanienii, finlandezii, ucrainenii etc., folosindu-se de dreptul popoarelor la autodeterminare, şi-au declarat independenţa politică. 

Europa, brusc, a devenit continentul statelor naţionale. Românii basarabeni - în acest context geopolitic extrem de complex - au trebuit să decidă soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru, răpit de imperiul ţarist cu mai bine de o sută de ani în urmă. 

Sentimentul apartenenţei la ţara mamă oprimat de autorităţile ruse de ocupaţie peste un secol s-a manifestat puternic în cadrul deciziei luate de Sfatul Ţării, pe 27 martie 1918. 

Unirea votată de un organ democratic ales nu a fost acceptată de noile autorităţi bolşevice, atât la Kiev cât şi la Moscova, care au inceput să ameninţe noul curs luat la Chişinău de reprezentanţii românilor basarabeni. 

La cererea autorităţilor legitim constituite la Chişinău, de a fi apărată hotărârea de unire, guvernul român decide să trimită ajutor militar pentru a asigura liniştea şi securitatea populaţiei aflată în haosul revoluţiei bolşevice, care se manifesta cu intensitate diferită şi pe teritoriul basarabean. 

- Cum comentaţi condiţiile unirii, formulate de majoritatea românească şi menţionate în declaraţia specifică a Sfatului Ţării? 

- Trebuie menţionat că încă înainte de a se vota unirea în rândurile fruntaşilor români basarabeni au existat două opinii.

Ion Inculeţ susţinea unirea Basarabiei cu anumite condiţii, pe când Pantelimon Halippa şi Daniel Ciugureanu doreau unirea necondiţionată şi pe vecie. 

Noul guvern român, constituit la Iaşi, în martie 1918, în frunte cu Alexandru Marghiloman, a acceptat propunerile de unire făcute de reprezentanţii populaţiei dintre Prut şi Nistru. Guvernul român a luat această hotărâre cu asentimentul Puterilor Centrale şi al Antantei. 

Pentru organizarea nemijlocită a unirii, la Chişinău, a sosit omul politic şi de cultură Constantin Stere, originar din judeţul Soroca, vechi luptător împotriva ţarismului şi militant pentru revenirea Basarabiei la patria sa istorică. Alexandru Boldur considera, la câţiva ani după evenimente, că era nevoie de prezenţa lui Constantin Stere la Chişinău pentru „a învinge definitiv teama Basarabiei de a pierde cuceririle revoluţionare”. Cooptat ca deputat în parlamentul basarabean, în şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918, el a avut un rol important pentru determinarea votului pentru unire. 

La 27 martie 1918, Consiliul Naţional al Basarabiei, pe baza hotărârii Sfatului Ţării a declarat: „Republica Democrată Moldovenească (Basarabia) în limitele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile frontiere cu Austria, ruptă de Rusia acum peste 100 de ani din corpul vechii Moldove, în temeiul dreptului istoric şi al dreptului naţional, pe baza principiului că popoarele trebuie să decidă singure asupra soartei lor, de acum înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu patria-mamă, România." Decizia istorică luată de Sfatul Ţării a marcat victoria revoluţiei naţionale din Basarabia şi aşa cum sublinia istoricul Alexandru Boldur „a fost încoronarea unei mişcări naţionaliste, benevole, idealiste şi dezinteresate. Armata română s-a ţinut în limitele însărcinărilor cu caracter poliţist. De altfel, condiţiile puse de Sfatul Ţării în actul Unirii, prezintă cea mai bună dovadă a unui contract benevol”. 

- Textul moţiunii Sfatului Ţării, de renunţare la condiţii, adoptat la 27 noiembrie 1918 a fost frumos, emoţionant, dar la Moscova, Tokyo şi Washington D.C., reacţiile faţă de reunificarea teritoriilor româneşti au fost altele decât cele ale Regatului Unit, Franţei, Italiei şi României, care au semnat şi ratificat Tratatul pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu Patria Mamă...

- Principala preocupare a diplomaţiei româneşti la sfârşitul Primului Război Mondial a fost recunoaşterea, prin tratate internaţionale, a actelor de unire proclamate de poporul român în 1918.

Conferinţa de Pace de la Paris, ce şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, în prezenţa reprezentanţilor a 32 de state, era chemată să examineze probleme de interes vital pentru popoarele europene: trasarea noilor frontiere în Europa, restaurarea vieţii economice, stabilirea mărimii pagubelor de război, asigurarea unui echilibru politic şi militar pe continentul european şi în lume, în general. 

Acestea trebuiau să fie construite şi fundamentate în baza principiilor enunţate şi afirmate în Doctrina Wilson, care consfinţea dreptul popoarelor la autodeterminare şi construirea arhitecturii graniţelor pe principiul naţionalităţii. 

Marile Puteri învingătoare – Franţa, Marea Britanie, Italia şi SUA – constituite în Consiliul Suprem (Consiliul celor patru), au încercat să trateze celelalte ţări, inclusiv România, ca state cu „interese speciale”, limitate, astfel că sancţionarea juridică internaţională a hotărârilor Sfatului Ţăriii de la Chişinău, din 27 martie 1918 a fost mai complicată, deoarece guvernul Rusiei sovietice, nefiind recunoscut de Marile Puteri, nu a fost invitat să participe la lucrările Conferinţei de Pace. 

Iniţial, Comisia pentru afacerile române a Conferinţei de Pace de la Paris a hotărât să nu ia nicio decizie în stare să compromită unitatea Rusiei. 

O asemenea atitudine era dictată de faptul că în acel timp Europa îşi punea mari speranţe în forţele antibolşevice conduse de amiralul Kolceak, în sensul că vor prelua puterea în Rusia. 

Puterile aliate sperau să obţină soluţionarea problemei basarabene printr-o înţelegere reciprocă dintre Rusia şi România. Bineînţeles, această poziţie nu putea satisface România, care accepta doar punctul de vedere istoric. A urmat o perioadă de bătălii diplomatice purtate de delegaţia României la Conferinţa de Pace, la care s-au alăturat şi reprezentanţi de seamă ai românilor basarabeni, contra forţelor care slujeau stafia imperialismului rus. 

La 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a informat guvernul român despre hotărârea de a recunoaşte Unirea Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920, reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei pe de o parte, şi ai României, pe de altă parte, recunoscând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, Unirea Basarabiei cu România este justificată şi având în vedere că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România, au recunoscut suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei. 

- La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri, care au fost depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeţ şi de transilvăneanul Ştefan Cicio Pop, miniştri în cabinetul României Mari. Cum evaluaţi acest moment istoric?

- Se consacra voinţa populară prin forţa dreptului intern. 

A fost o etapă firească şi necesară, prin care a inceput procesul de integrare administrativă, economică, financiară şi nu în ultimul rând socială. Altfel unirea ar fi rămas un eveniment efemer. 

Discursul rostit de Nicolae Iorga face de prisos orice comentariu făcut astăzi despre semnificaţia istorică a votului dat de Parlament asupra legilor Unirii: „Ca preşedinte şi ca unul din reprezentanţii acestei Românii dintre Carpaţi şi Dunăre, care a purtat şase sute de ani prin cele mai mari primejdii, odată cu steagul românesc, soarta însăşi a neamului întreg, în numele României mutilate de ieri, care strângea în inima ei rănită atâta din jalea şi nădejdile ţinuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu fraţii pierduţi şi a nădăjduit cu ei şi în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în sfânta sfintelor a sufletului său dorul desăvârşitei uniri naţionale şi hotărârea de a ne jertfi toţi pentru aceasta, simt nemărginita fericire de a putea face în numele dumneavoastră, al tuturor, acest legământ solemn pentru viitorul neamului în sfârşit şi pentru vecie unit: România unită o avem, o vom apăra şi o vom întregi”.

CONSTANTIN HLIHOR

 - Domnule profesor Constantin Hlihor, care sunt punctele de vedere ale istoriografiilor interesate de momentul de la 27 martie 1918?

-Evenimentele care au avut loc pe teritoriul provinciei basarabene din fostul Imperiu Rus, după octombrie 1917 până în noiembrie 1918, când regiunea a devenit oficial (din punct de vedere românesc) parte a regatului român, a primit o varietate de aprecieri în istoriografiile naţionale din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, România, precum şi în istoriografia modernă a republicii transnistrene nerecunoscute. 

Deci, pentru istoricii perioadei sovietice era important să se arate transformările revoluţionare socialiste din Basarabia, care au fost împiedicate de ocupaţia românească, inspirate de liderii mişcării naţionale moldoveneşti. 

În istoriografia românească, cea mai răspândită teză despre crearea „României Mari”, după Primul Război Mondial, era unirea populaţiei Basarabiei cu naţiunea română. 

Istoricii ucraineni au acordat mai multă atenţie relaţiilor Radei centrale ucrainene cu forţele politice de la graniţele de sud-vest ale Ucrainei. 

Pentru istoriografia modernă a Republicii Moldova, crearea unei republici democratice moldoveneşti, deloc viabile din punct de vedere politic în decembrie 1917 este un fapt al legitimării istorice a statalităţii moderne a Republicii Moldova. 

- Ce ne puteţi spune despre...frontierele artificiale? 

- Cercetătorul englez D. Deletant numeşte moldovenii „cea mai artificială naţionalitate a URSS”. Şi, are dreptate pentru că românii basarabeni au fost obligaţi, după rapturile teritoriale săvîrşite de URSS in iunie 1940,să trăiască în imperiul sovietic, unde Moscova a impus o naţionalitate moldovenească, în frontiere artificiale, pentru a face uitată propria lor identitate.

Există un element de „artificialitate” în orice construcţie statală de tip imperial, pentru că este opusă frontierelor naturale apărute în evoluţia istorică a popoarelor.

Uniunea Sovietică nu a făcut excepţie.

Doar politicile de deznaţionalizare pot conduce la apariţia unor asemenea frontiere „artificiale” şi inocularea unui nou sentiment de ”identitate naţională”, în acord cu interesele centrului imperial.

Basarabenii au trăit izolat de românii din dreapta Prutului, ca parte a Rusiei în anii 1812-1918 şi ca parte a URSS în perioadele 1940-41 şi 1944-91, dar nu au putut fi deznaţionalizaţi. Acest lucru explică de ce înlăturarea frontierei artifiale creată de imperiul sovietic a fost primul act al eliberării de sub tutela Moscovei în anii 90. Perioada foarte lungă de timp trăită de românii basarabeni în afara spaţiului etnic istoric nu a condus la apariţia unui sentiment al unei comunităţii diferite faţă de românii care au trăit într-o altă ţară, ci a unui sentiment al dezrădăcinării, care nu poate fi şters decât în timp. Este nevoie de timp pentru construcţia şi reconstrucţia unei identităţi care să dea expresii şi unei frontiere naturale de tip istoric, iar evoluţiile din ultimii ani din Republica Moldova ne arată că timpul este de partea românilor basarabeni.

- Pesimiştii de azi uită miracolul din 1918. La începutul acelui an, România era ciopârţită şi cu teritorii înstrăinate, ca urmare a unor agresiuni militare externe. La finele aceluiaşi an, România devenea "dodoloaţă", în graniţele aproximativ identice cu acelea ale comunităţilor care vorbeau limba lui Mihai Eminescu, în arealurile intra şi extracarpatice. Din perspectiva veacului XXI, cum judecaţi acum acel moment istoric unic? 

- A fost un moment în care sub forţa vitregiilor românii au ştiut să–şi unească energiile pentru un ideal.

La efortul de realizare a unităţii naţionale a românilor basarabeni au acţionat şi români transilvăneni şi din vechiul regat.

Luminătorii Basarabiei în acele condiţii erau: profesorii, învăţătorii, preoţii şi studenţii ardeleni, bucovineni, aduşi acolo de valurile războiului şi mişcarea unionistă. Sufletul mişcării acesteia rodnice a fost şi profesorul Onisifor Ghibu, ardelean aruncat prin voia destinului tocmai în Basarabia, unde a venit împreună cu familia la Chişinău, la 12 martie 1917. Aici l-a cunoscut pe Pan Halippa şi cercul de prieteni restrâns din jurul acestuia. El devine martorul ocular, participantul şi însufleţitorul unor evenimente foarte importante pentru renaşterea culturii naţionale în Basarabia. Este bine cunoscut efortul pedagogului român pentru înfiinţarea la Chişinău a asociaţiei Astra. Cred că este cea mai înălţătoare pildă.

Să ştim şi să avem puterea de a aşeza energiile la un loc pentru binele tuturor de pe arealul istoric in care ne-am format ca neam şi popor cu identitate specifică în cadrul civilizatiei europene.

- Mă aflam în Canada, la Baza Militară Borden, când am purtat un dialog cu un colonel ucrainean, despre prezenţa actuală a Bucovinei de Nord şi Basarabiei de Sud, în componenţa Ucrainei, care a preluat teritorii ex-sovietice. Interlocutorul meu aprecia că la Kiev se ştie că sunt teritorii de drept ale României, dar şi faptul că Rusia trebuie să returneze Ucrainei alte teritorii, ipoteză de neacceptat la Kremlin. Schimbarea graniţelor se poate face pe cale paşnică, după modelul reunificării democratice a RFG, cu RDG. Viaţa însă a demonstrat că Moscova nu a ezitat să recurgă la soluţia manu militari pentru a încorpora Crimeea în Federaţia Rusă şi pentru a desprinde Donbasul de Ucraina. Spre ce ne îndreptăm?

- Este de înţeles o asemenea discuţie. Problema frontierelor a fost una care s-a manifestat atât în planul acţiunii politice, cu intensităţi şi evoluţii specifice unor evoluţii geopolitice şi geostrategice regionale şi globale, dar a fost şi o problemă a imaginarului colectiv a tuturor popoarelor.

La nivelul opiniei publice, frontierele ne pun in situaţia de a putea spune „noi” şi „voi”, „inclus” şi „exclus”, care  reflectă stări de fapt marcate de ”poduri şi puncte de contact”, dar şi de ”bariere” în calea mişcării şi comunicării.

Din punctul de vedere al evoluţiilor de pe continentul european, dar şi al geopoliticii mondiale o discuţie despre frontiere poate fi purtată sub trei aspecte: unul al evoluţiilor istorice (atitudinea faţă de evenimentele din trecut), un altul din cel al reprezentării actuale a modului cum este astăzi văzută frontiera (idei, principii, valori şi modele, pe care statul le consideră fundamentale) şi nu în ultimul rând ca un tip special de relaţionare (atitudinea faţă de alţi actori şi comunităţi). Este o intrebare cu răspunsuri care trebuie să se plaseze în cele trei planuri, iar fiecare dintre acestea depinde de cât de multe informaţii avem despre trecutul istoric şi mai ales cum ni-l reprezentăm, cât de bine putem evalua evoluţiile geopolitice şi mai ales sensul lor pe termen scurt şi lung. Popoarele mici şi medii au avut câştig în cauzele promovate doar atunci când percepţia lor a fost corectă în aprecierea realistă şi corectă a acestora, iar românii nu au făcut excepţie!

Cu doar câţiva ani în urmă părea că globalismul ca ideologie şi globalizarea ca fenomen vor conduce la ”dispariţia” diferitor tipuri de frontiere de la cele culturale şi spirituale până la cele de ordin politic. Sub impactul unor factori politici ( Brexit, Administraţia Trump etc.) şi iată geopolitici, cum este pandemia de Covid, au revenit în forţă suveranismul ca ideologie şi noi politici de administrare a frontierei, chiar şi acolo unde teoretic ele nu mai există, în interiorul spaţiului Schengen! 

Repetarea momentului reunificării germane....Istoria ne invaţă că ea nu se repetă nciodată, deoarece se schimbă şi contextele de orice fel, de la cel geopolitic şi internaţional, dar şi cele interne din societate pentru că noi oamenii ne schimbăm sub asaltul ideilor şi valorilor care apar în mentalul colectiv... 

- Zona Mării Negre rămâne, din punct de vedere geopolitic, un areal unde ţările membre ale NATO, respectiv Turcia, România şi Bulgaria, ca şi statele partenere ale Alianţei Nord-Atlantice, respectiv Ucraina şi Georgia, simt din plin presiunea militară a Rusiei. Prefiguraţi o soluţie posibilă de depăşire a acestui impas, provocat de ambiţiile imperiale ale Moscovei? 

- În primul rând este de menţionat faptul că nu toate statele menţionate percep la fel ameninţarea imperialismului rusesc şi prin urmare nici relaţiile pe care le au cu Moscova.

Doi membri ai NATO - Turcia şi România de exemplu- nu au percepţii identice in ceea ce priveşte imperialismul promovat de regimul Putin!

Răspunsul la această întrebare poate fi dat dacă avem la îndemână răspunsuri la alte întrebări. 

Ştim astăzi exact care sunt interesele strategice ale Rusiei în regiunea Mării Negre şi în ce grad sunt incompatibile cu cele ale NATO?

S-a modificat echilibrul strategic din Marea Neagră după anexarea Crimeei şi este NATO afectată de acest fapt?

Au NATO şi statele riverane strategii de securizare a Mării Negre sau de apărare, în cazul unei eventuale agresiuni?

La ultimele întâlniri la nivel înalt ale Alianţei au fost decise doar măsuri de descurajare şi de adecvare la situaţia din Marea Neagră, dar nimic concret pentru a opri avansul Rusiei, pentru a construi un cordon de izolare a mecanismelor militare sofisticate pe care le poate folosi Rusia.

Evoluţiile din această parte a lumii vor fi influenţate de aranjamentele la nivel global dintre marile puteri, din care nu trebuie să fie excluse cel puţin UE şi China, dar nu numai.

Istoria secolului XX ne-a arătat că pot apărea reaşezări pe spaţii mari, în funcţie de interese geostrategice pe care astăzi le considerăm de neimaginat!

Evoluţiile în zona Mării Ngere vor fi într-o geometrie variabilă a intereselor strategice, comerciale şi financiare.

- Credeţi că un demers constant al diplomaţiei româneşti, pe lângă Departamentul de Stat al SUA, chiar şi o alocuţiune electrizantă, a unui înalt emisar român, în faţa Congresului Statelor Unite, ar putea determina o susţinere, de către Casa Albă, a necesităţii reunificării democratice a ţării noastre cu judeţele dintre Prut şi Nistru?

- Politica la nivel global a unei mari puteri în istorie rareori s-a construit în registru emoţional, deoarece întotdeauna este legată de un binom geopolitic extrem de concret: care sunt interesele strategice la nivel global sau intr-o anume regiune şi de ce capacitate dispun pentru a le prezerva în raport cu alţi competitori.

Acest raţionament este valabil şi astăzi în spaţiul lărgit a Mării Negre, unde istoria ne-a aşezat pe noi românii.

Putem recurge şi la o analiză istorică, pentru un timp nu prea indepărtat, pentru a vedea dacă raţionamentul este sau nu empiric validat...