Apostolii lui Stalin. Avocatul sibarit: Jenică Maurer, coconaşul roşu

Apostolii lui Stalin. Avocatul sibarit: Jenică Maurer, coconaşul roşu

Ion Gheorghe Maurer (1902-2000). Conceptul grafic şi ilustraţia efectivă sunt realizate de Florian Marina şi Vali Ivan

La început a fost avocatul comuniştilor în procesele din interbelic. Apoi a fost avocatul comuniştilor în cancelariile occidentale. Ion Gheorghe Maurer a fost un burghez rătăcit în mişcarea comunistă. Un baron. A pariat pe prietenia cu Dej şi pe influenţa asupra lui Ceauşescu. A reuşit. Maurer a fost însă un stalinist de bonton, dar unul puternic şi abil. Un hedonist într-o sectă a mizeriilor politice.

Iulie 1944, Constanţa. Avocatul comunist Ion Gheorghe Maurer (născut Jean Georges Maurer), fost combatant pe frontul de est, dezertează din Armata Română. Fuge. Pleacă spre Bucureşti şi spre putere. Are o sarcină importantă: trebuie să pregătească evadarea deţinutului Gheorghe Gheorghiu-Dej, închis în lagărul de la Târgu-Jiu.

În cel mai scurt timp, I.G. Maurer pregăteşte terenul, stabileşte rute, case conspirative, vorbeşte cu ajutoare şi cu deţinuţi. Evadarea are loc undeva între 9 şi 17 august, însă data nu poate fi stabilită cu exactitate. Oricum, cei doi se vor reîntâlni, pe 24 august, în Bucureşti, într-o nouă Românie, aliată cu ruşii şi în război cu nemţii. Pentru Maurer, va începe o nouă viaţă.

Comunistul va fi, în următoarele două decenii, partenerul ideal pentru suveranul său, Gheorghiu-Dej. Va fi cvasiintelectualul oportun în arena puterii: un rafinat aproape-stalinst, dar un strateg politic docil. Maurer fusese apărător în procesele comuniştilor din interbelic. Un fost avocat steril, dar un profesionist al intrigilor şi al jocurilor de putere. Un comunist autentic, dar cu atitudine şi obiceiuri de aristocrat: îi plăceau coniacurile, glumele şi luxul. De fapt, Maurer va sluji comunismul doar pentru că şi comunismul îl va sluji pe el. Ion Gheorghe Maurer va fi, pentru multă vreme, artizanul principal al politicii lui Dej: va reuşi să pună România pe harta internaţională şi va reuşi să întoarcă spatele URSS. Cu toate acestea, nu va avea pretenţii la prezidiul Partidului. După moartea lui Dej, va complota pentru numirea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar-general. Va rămâne acelaşi Jenică Maurer, comunistul de cameră, primul adjunct.

Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.

Juristul lui Dej
Cum a început? Prima funcţie în stat a lui Maurer, începând din 15 noiembrie 1944, e de subsecretar de stat la Ministerul Comunicaţiilor condus de Gheorghiu-Dej. Îşi păstrează funcţia şi în noul guvern comunist condus de Petru Groza, din martie ’45. Fostul diplomat Mircea Maliţa (88 de ani) explică, pentru „Weekend Adevărul“, de ce Gheorghiu-Dej îl ţinea aproape pe Jenică: „Lui Dej i se aduceau o grămadă de lucruri de semnat. Şi atunci, i-a zis lui Maurer să vină să-l ajute cu partea juridică, să nu facă greşeli. L-a însărcinat cu juridicul pentru a-l prinde lângă el. În ce priveşte politica, nu cred că ar fi reuşit“.

Tot Dej e cel care-l promovează şi în partid: la prima Conferinţă Naţională a Partidului Comunist Român (PCR), din octombrie 1945, se asigură că Maurer intră în componenţa Comitetului Central. Drept răsplată, Maurer e principalul susţinător al lui Dej pentru funcţia de secretar-general. Fervoarea cu care-l susţine pe Dej îi aduce, însă, antipatia Anei Pauker (născută Hanna Rabinsohn). Va urma.

FOTO 1: Septembrie 1946, membrii delegaţiei guvernamentale, pe Aeroportul Băneasa, înainte de a pleca la Conferinţa de Pace de la Paris. Maurer este primul din stânga. FOTO 2: 30 martie 1968, Helsinki, Maurer trece în revistă garda de onoare finlandeză.

Diplomaţia, de pe Dâmboviţa, pe Sena
Deocamdată, Maurer e liniştit: în septembrie 1946, pleacă, alături de Gheorghiu-Dej, la Conferinţa de Pace de la Paris. E unul dintre membrii importanţi ai delegaţiei care negociază viitorul României după război. După ce şeful său îşi încheie misiunea şi se întoarce în Bucureşti, Maurer rămâne un soi de supraveghetor al delegaţiei din Paris. Un subsecretar de stat la Comunicaţii ajunge să-i coordoneze pe comunişti în oraşul de pe Sena. Aceasta este diplomaţia de pe Dâmboviţa.

Maurer nu-şi negociază stăpânul. E statornic şi are de câştigat: din noiembrie 1946, e numit subsecretar de stat la Ministerul Industriei şi Comerţului, condus tot de Dej, iar un an mai târziu participă, în calitate de jurist competent, la realizarea unei reforme monetare ca o crimă pentru ultimele rămăşiţe ale burgheziei româneşti. Biografia sa politică este atent documentată de istoricul Cristina Diac în revista „Arhivele Totalitarismului“.

Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.

„Se purta ca un ciocoi“
De intensa activitate a lui Maurer la Industrie şi Comerţ îşi aduce aminte şi fostul demnitar Alexandru Bârlădeanu în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“: „Avea mari calităţi şi mari defecte. Ca defecte, aş putea spune că era sibarit, se purta ca un ciocoi. Dej i-a spus «burghez rătăcit în mişcarea comunistă». La lucru venea mai târziu decât ceilalţi, pentru că se ducea să joace tenis. Literalmente, în Moldova, murea lumea de foame iar el […] nu era preocupat de această situaţie“.

Axa Emil-Ivan-Ana
Totuşi, nu toate jocurile politice îi ies bine lui Jenică Maurer. Cariera sa intră într-un con de umbră de la începutul anului 1948. Urmăriţi desfăşurarea acţiunii: Emil Bodnăraş, ministru al Forţelor Armate, comunist cu legături directe la Moscova, îi trimite un raport generalului Ivan Susaikov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control, instituţie care asigura, practic, ocupaţia sovietică în România. Bodnăraş îi acuză pe Dej şi pe cei din anturajul său, deci şi pe Maurer, că se îndepărtează de URSS şi parcă se apropie prea mult de anglo-americani. O acuzaţie ca o condamnare la moarte.

URSS reacţionează: generalul Susaikov duce raportul la Kremlin, iar sovieticii îl trimit în ţară pe numitul V.I. Lesakov, activist al Secţiei de politică externă a CC al PCUS. Lesakov cere lămuriri de la Susaikov, Ana Pauker, Vasile Luca (născut Luka László) şi Gheorghiu-Dej. Dintre aceştia, cea mai vehementă e moscovita Ana Pauker: femeia nu-l uitase pe Maurer, iar acum găseşte momentul potrivit pentru cea mai dură critică.

Pentru Dej, concluzia raportului e aproape mântuitoare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Maurer. Documentul arată că dictatorul avusese mai multe greşeli în politica economică şi sindicală, precum şi în relaţiile cu partenerii de guvernare. Cauza greşelilor: influenţa nefastă a lui Maurer, arată Stelian Tănase în volumul „Clienţii lu’ Tanti Varvara“.

Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.

Anii de traversare a deşertului
Maurer e scos din prim-planul vieţii politice şi trimis la un oarecare institut ştiinţific timp de patru ani. Bărbatul le atrăsese atenţia sovieticilor, iar acum trebuie să fie cât mai puţin vizibil. Pentru el, cei patru ani de izolare vor fi „anii de traversare a deşertului“, după cum mărturiseşte în volumul Laviniei Betea „Maurer şi lumea de ieri“.

Totuşi, Ana Pauker nu e satisfăcută de eliminarea incompletă a lui Maurer. Stalinista vrea să-şi ducă răzbunarea la sfârşit, aşa că apelează la o cunoştinţă mai veche din URSS. Nimeni altul decât Lavrenti Beria, fostul şef de la NKVD. „Beria, care îi era prieten, a dat dispoziţie să fiu dat afară din partid şi să mi se facă proces de spion american, englez, de orice fel. Dispoziţia a fost dată Ministerului de Interne şi, sigur că odată treaba pornită, uşor puteam ajunge în faţa plutonului de execuţie, cum au ajuns şi alţii“, explică Maurer în volumul Laviniei Betea „Maurer şi lumea de ieri“.

Steaua norocoasă
Dar Maurer nu ajunge în faţa niciunui pluton. Steaua sa norocoasă e acelaşi Gheorghiu-Dej, care îl fereşte de arestare şi de orice proces. „Datorită lui (n.r. – Gheorghiu-Dej) n-am fost închis, nici judecat. În calitatea mea de membru al Comitetului Central, dosarul meu de arestare trebuia aprobat de Dej“, mărturiseşte Maurer în volumul Laviniei Betea. Istoricul Stelian Tănase nuanţează: „A jucat pe cartea Gheorghiu-Dej având un instinct politic corect. A fost o chestie de pariu în existenţă. A mizat pe cine trebuia“.

Aveau destule motive sovieticii să-i scrie ultimul dosar lui Maurer: i se putea imputa, în primul rând, participarea la război, pe frontul de est, împotriva Uniunii Sovietice. Apoi, „ancheta“ lui Susaikov. În plus, bărbatul era străin de puşcăriile interbelice, deci şi de foştii puşcăriaşi. Reuşeşte să scape de moarte cu ajutorul lui Dej, dar, în mod deloc paradoxal, şi cu ajutorul spionilor sovietici la Bucureşti. „Poate că, într-un fel, am avut noroc şi cu Pantiuşa. Pantiuşa îşi vedea de lucrul lui aşa cum îi cereau sovieticii, dar el era prieten cu Dej din închisoare şi într-un fel era prieten şi cu mine. Când se-mbăta, Pantiuşa plângea pe umărul meu. La o astfel de beţie mi-a spus că el primise ordin să mă-mpuşte“, susţine Maurer în volumul Laviniei Betea „Maurer şi lumea de ieri“.

În următorii ani, cariera lui Maurer în partid şi stat capătă o formă sinusoidală neregulată. Comunistul e trecut pe linie moartă, apoi i se dă o funcţie în Consiliul de Miniştri. Nu peste mult timp, începe să vocifereze şi e sancţionat de partid, iar apoi e ales membru supleant în CC. De la 1 iulie 1957, Maurer redebutează în arena politică: e numit ministru de Externe. După moartea lui Petru Groza, în ianuarie 1958, e trimis preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Din 21 martie 1961, e desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri, fotoliu în care va rămâne vreme de 13 ani.

Citiţi şi al patrulea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Gheorghe Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă Bacalaureatul“


FOTO: 14 august 1968, în tribuna Academiei Militare. Ioan Gheorghe Maurer este între Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş

Măgarul, Ceauşescu şi Ierusalimul puterii
În martie 1965, după moartea lui Dej, Maurer e cel care împarte cărţile la masa puterii. Nu-l interesează funcţia cea mai înaltă în partid, se mulţumeşte să rămână prim-ministru. Face trocul politic cu Nicolae Ceauşescu: îi aranjează cizmarului gângav funcţia de secretar-general, îi dă asul de pică, dar îşi rezervă un atu politic – rămâne în Executiv şi îşi păstrează influenţa în faţa noului dictator.

„Precum Iisus a intrat în Ierusalim călare pe măgar, aşa l-a dus Maurer pe Ceauşescu în Ierusalimul puterii. Timp de doi ani, Maurer a făcut totul, cum ar fi spus Ceauşescu, pentru a-l înscăuna pe acesta deplin. L-a dus în toate judeţele ţării, iar în Biroul Politic n-a fost propunere a lui Ceauşescu la care Maurer să spună «nu»“, explică fostul demnitar comunist Alexandru Bârlădeanu în volumul cercetătoarei Lavinia Betea „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“. Recompensa: în primii ani ai noii conduceri, Maurer are cea mai mare influenţă asupra lui Nicolae Ceauşescu. Totuşi, dictatorul, la rândul lui un animal politic experimentat, îl izolează treptat.

13 operaţii din cauza lui Ceauşescu
La începutul anilor ’70, Maurer vrea să renunţe la funcţiile de stat şi partid. Vrea să se retragă. Se pare însă că Ceauşescu ar fi făcut orice să-l păstreze pe fostul avocat lângă el. „I-am spus lui Ceauşescu că-mi dau demisia. El nu voia, deoarece ştia că mă bucur de o anume popularitate […] pentru că lucrurile nu puteau să iasă cum le plănuise el, din cauza mea, mi-a organizat un accident de maşină […] ciocnirea maşinilor mi-a spart bazinul, şoldul drept mi-a ajuns la umăr. Mi-au făcut 13 operaţii şi am stat câteva luni în spital“, susţine demnitarul comunist în volumul Laviniei Betea „Maurer şi lumea de ieri“.

FOTO 1: Nicolae Ceauşescu, I.G. Maurer, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica FOTO 2: 18 iunie 1967. Nicolae Ceauşescu îl îmbrăţişează pe Maurer înainte de plecarea delegaţiei României la sesiunea extraordinară a Adunării Generale a ONU

Sănătatea fragilă a lui Maurer îl va îndupleca pe Ceauşescu să accepte retragerea fostului baron comunist în 1974. După pensionare, Maurer de distanţează de politică şi alte conspiraţii. Îşi duce bătrâneţile liniştit, fără să fie deranjat de nimeni. Căderea regimului comunist nu îl  impulsionează să revină pentru a juca un rol în noua democraţie. Moare la 8 februarie 2000, la 97 de ani.

A slujit o cauză în care nu a crezut. A înţeles goliciunea utopiei bolşevice, îi bănuia eşecul şi impostura, dar a servit-o. Iubea prea mult puterea, rangul, prestigiul, statutul.
Stelian Tănase, istoric

Era o minte foarte subtilă. Când i-a propus Dej să fie el conducătorului partidului, a zis: «Dragă, eu sunt pe jumătate neamţ, pe jumătate francez. România nu merită aşa ceva». Nu a vrut şefia.
Mircea Maliţa, academician

Maurer era un cosmopolit, vorbea 3 limbi străine, călătorise în Occident. Era un om care a încercat să găsească un echilibru.
Constantin Corneanu, istoric

„Cea mai bună puşcă din Europa“

1 iulie 1957, Bucureşti. Ion Gheorghe Maurer e numit ministru de Externe. Cu toate că rămâne şeful diplomaţiei de la Bucureşti doar pentru câteva luni, comunistul începe o adevărată campanie diplomatică atât în ţări socialiste, cât şi în ţări occidentale. Această perioadă marchează redesenarea României pe harta diplomatică mondială ca ţară autonomă şi independentă. Maurer devine diplomatul comunist frecventabil, iar România începe să-şi piardă, treptat, statutul de gubernie stalinistă.

Franţa e una dintre destinaţiile preferate ale lui Maurer. În 1959, în cursul unei vizite la Paris, e primit chiar de preşedintele francez Charles de Gaulle. Îi spune direct liderului francez: România vrea să iasă de sub hegemonia sovietică. „Am fost convins că şi de Gaulle a rămas cu o bună impresie despre întâlnirea noastră considerând-o utilă şi plăcută deoarece, la sfârşit, m-a întrebat de ce nu reuşeşte el, la fel de bine, să se înţeleagă şi cu Hruşciov. Am râs şi i-am spus să-l întrebe pe el“, descrie Maurer prima întâlnire cu de Gaulle în volumul Laviniei Betea.

Primul comunist la Vatican
După prima întrevedere cu de Gaulle, continuă periplul diplomatic. E primit la Londra de regina Elisabeta, se întâlneşte de mai multe ori cu cancelarul german Konrad Adenauer şi e invitat la Vatican. E primul comunist român care efectuează o vizită în statul papal!

FOTO: Ianuarie 1968, Maurer şi papa Paul al VI-lea

Războiul rece şi conflictele internaţionale adiacente readuc România în atenţia liderilor lumii. Maurer joacă perfect la ruleta diplomatică: sfidează, prieteneşte, URSS şi se împrieteneşte, sfidător, cu SUA. Academicianul Mircea Maliţa povesteşte despre prima declaraţie diplomatică în faţa Occidentului. Maliţa era în acea vreme consilier al primei misiuni a României la ONU: „După ’62 (n.r. – în cazul crizei rachetelor cubaneze), Maurer şi Dej s-au simţit complet dezlegaţi când au văzut aventura imensă în care se aruncă Hruşciov, împreună cu toată lumea socialistă. Atunci au spus: «Asta nu se poate tolera!». Imediat au reacţionat şi i-au anunţat pe americani că ei nu au nimic cu SUA şi că nu va fi nicio acţiune împotriva lor, în caz de conflict. Au trimis o scrisoare aşa de secretă încât nu s-a găsit. Dar aşa se întâmplă, sunt secrete care sunt în plic lipit pe care scrie: «A se arde înainte de a fi citit!»“, povesteşte academicianul pentru „Weekend Adevărul“.

Primul vot din istorie împotriva URSS
Apoi, în 1963, tot Mircea Maliţa, la indicaţiile aceluiaşi Maurer, a avut primul vot din istorie care nu coincidea cu cel al blocului sovietic. „Era vorba de o rezoluţie privind denuclearizarea Americii Latine. Toate statele prietene cu URSS s-au abţinut din cauza opoziţiei Cubei. Şi noi trebuia să ne abţinem, dar noi am votat pentru. Mi-a venit dezlegarea în timpul şedinţei, la telefon. Şi ei, în România, se frământau mai rău ca mine. La lucrări, a fost un şoc. N-am să uit cuvintele: «Romania, please repeat!». «Yes!» (n.r. – «România, vă rugăm să repetaţi!» «Da!») Erau nedumeriţi. A fost uluitor“, îşi aminteşte Mircea Maliţa despre grozava sfidare de atunci.

Citiţi şi al zecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin, biografia lui Petru Groza, ultimul burghez. De la tentativa eşuată de suicid la idila cu Elena Lupescu şi „divorţul decent şi elegant de monarhie“.

„Declaraţia din aprilie“
Maurer e şi unul dintre artizanii redactării „Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale“, publicată la 26 aprilie 1964 în ziarul „Scânteia“. Pe scurt: „declaraţia din aprilie“ e un text prin care puterea de la Bucureşti cere un grad sporit de autonomie politică şi economică faţă de Moscova. Comuniştii români arată că e necesară respectarea suveranităţii naţionale a ţărilor din lagărul socialist, precum şi independenţa partidelor comuniste în relaţia acestora cu URSS.

În plus, e contestat rolul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), organism supranaţional de planificare a economiilor din ţările socialiste. Comuniştii români voiau independenţa necesară pentru a-şi impune propriile reguli şi legi economice, fără acordul prealabil al Moscovei. Un drum propriu, fără interferenţe.

„Semnalizează stânga, dar fă dreapta!“
Alt exemplu: după războiul de şase zile din iunie 1967 dintre Israel şi o coaliţie de state arabe conduse de Egipt, toate statele socialiste califică Israelul drept agresor. România se abţine. Maurer, aflat la Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, e chemat în biroul preşedintelui american Lyndon B. Johnson, la o întâlnire de curtoazie.

Raportul CIA din 27 iulie 1967 despre întâlnirea celor doi, desecretizat în anii ’90, arată că, pe lângă discuţiile despre politică, Orient şi Asia, Johnson şi Maurer au avut şi momentele lor relaxate. Maurer i-ar fi spus atunci americanului această superbă glumă cu substrat geopolitic: „Johnson mergea cu maşina pe un drum şi, la un moment dat, şoferul opreşte la o intersecţie şi întreabă în ce direcţie să meargă. Johnson spune la dreapta şi şoferul face dreapta. Mai târziu, Kosighin (n.r. – Aleksei A. Kosighin era premierul URSS) ajunge la aceeaşi intersecţie. Şoferul îi pune aceeaşi întrebare, iar Kosighin îi cere să meargă la stânga şi maşina face stânga. În cele din urmă, Nicolae Ceauşescu e pus în aceeaşi situaţie. În momentul în care şoferul îl întreabă în ce direcţie să meargă, Ceauşescu îi spune: «Semnalizează stânga, dar fă dreapta!»“.

Urmarea directă a întrevederii dintre cei doi politicieni e susţinerea lui Corneliu Mănescu pentru funcţia de preşedinte al Adunării Generale a ONU şi alegerea românului.

Citiţi şi cel de-al unsprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul-intelectual care ar fi putut fi: „Îmi plac femeile, dar amanta mea numărul unu rămâne politica.

Giscard d’Estaing îi cântă la armonică
Maurer rămâne un apropiat al liderilor occidentali şi datorită carismei şi abilităţilor sale sociale. Cu preşedintele francez Giscard d’Estaing (1974-1981) se împrieteneşte, de pildă, la vânătoare. „Stăteam în dreapta lui (n.r. – d’Estaing), mistreţul a trecut pe lângă el, dar d’Estaing a ratat lovitura. L-am doborât eu, dar bineînţeles că l-am felicitat pe el. I-am spus că el îl lovise, mistreţul a mers, înainte, din inerţie, focul meu fiind de prisos. Victoria era, deci, a lui. Şi-atunci Giscard d’Estaing mi-a spus că la Paris se vorbeşte că sunt cea mai bună puşcă din Europa. Cu deosebită modestie, eu l-am corectat spunându-i că sunt cea mai bună puşcă din lume!“, îi povesteşte Maurer istoricului Laviniei Betea. Un amănunt al acestei întâlniri: preşedintele francez va lua masa cu participanţii la vânătoare şi chiar le va cânta la armonică.

FOTO: iulie 1967, I.G. Maurer, în timpul unei vizite oficiale în Olanda

Hruşciov, vânătorul naiv de la Moscova
Nu doar occidentalii se simt bine în compania lui Maurer. Tactul şi diplomaţia comunistului român l-au făcut pe acesta să fie un bun partener de vânătoare şi al liderului sovietic Nikita Hruşciov. Amănunte importante de la o partidă, din octombrie 1957, povesteşte academicianul Mircea Maliţa: „Când a venit Hruşciov aici, la vânătoare, cu o prietenie maximală, nu cu presiune sau cu ameninţări, l-au convins că România e prieten devotat, că nu mai e nevoie să menţină trupele sovietice“. Pentru argumentarea unei asemenea opţiuni politice, Gheorghiu-Dej şi Maurer îi arată secretarului general al PCUS că România e un prieten de nădejde al URSS, fapt demonstrat de participarea de partea rusă la Revoluţia maghiară din 1956, aderarea la Tratatul de Varşovia sau menţinerea unor poziţii similare cu ale Moscovei în numeroase probleme internaţionale.

Liderul de la Moscova va ţine cont de sugestia comuniştilor români, iar în 1958 decide retragerea soldaţilor ruşi de pe teritoriul României. Probabil, un rol important în această decizie l-au avut şi momentele plăcute pe care le petrecea în compania unei comunist glumeţ ca Maurer. „Era un vânător prost, dar un mare îndrăgostit de vânătoare. De tras, trăgea prost. Aşa încât, sub podiumul unde stătea el, că nu se aşeza pe pământ unde era mai periculos, îi ascundeam un vânător bun, cu sarcina ca, imediat ce trage Hruşciov în urs sau în mistreţ, să tragă şi el, ca să-l omoare. Şi treaba a ieşit aşa de bine că Hruşciov nici nu-şi dădea seama că vânatul nu cade din focul lui“, explică Maurer, în volumul Laviniei Betea „Maurer şi lumea de ieri“, cum se relaxa liderul sovietic în România.

Sarcastic şi cultivat, cu lecturi sociologice
şi politologice occidentale, nu a devenit
niciodată un om de aparat.
Vladimir Tismăneanu, politolog,
în „Fantoma lui Gheorghiu-Dej

Citiţi şi al cincisprezecelea episod din serialul „Apostolii lui Stalin“: Politrucul regimentului: Biografia completă a lui Valter Roman şi interviu cu fiul său, Petre Roman.

ZOOM: „De trei ori am fost un imbecil“

„M-am însurat devreme şi de mai multe ori. Când m-am însurat prima dată, aveam 20 de ani. De trei ori m-am însurat. De trei ori am fost un imbecil […] Femeia face o carieră când se mărită, iar bărbatul, când se însoară, e un dobitoc“, îşi explică nereuşitele în amor fostul demnitar Maurer, în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea, „Maurer şi lumea de ieri“.

Cu umor, comunistul susţine că ştie că are un singur fiu legitim, dar nu exclude să mai fie şi alţii. Maurer, rebelul politic şi rebelul sentimental, are şi propria teorie despre căsnicie şi slăbiciunea bărbaţilor pentru sexul frumos: „Un bărbat are nevoie de-o femeie din raţiuni biologice. O femeie când se mărită, în general, o face să-ncalece pe-un măgar şi să meargă cu el, înainte […] Nu dispreţuiesc femeile. Dimpotrivă, dispreţuiesc ceea ce devin bărbaţii în raporturile cu ele“, conchide comunistul.

Mentorii săi sunt Grigore Iunian şi N.D. Cocea. De la primul a învăţat şurubăria politicianistă, manipularea celorlalţi, pledoariile avocăţeşti; de la ultimul lipsa de scrupule, cinismul, hedonismul.
Stelian Tănase, istoric, în „Clienţii lu’ Tanti Varvara“

Liberal-ţărănist ajuns comunist

Ion Gheorghe Maurer se naşte la 23 septembrie 1902, în Bucureşti, într-o familie de intelectuali: mama – profesoară franţuzoaică de limba franceză, iar tatăl – profesor neamţ de limba germană şi de limba franceză. Numele de botez al lui Maurer este Jean Georges.

Băiatul face primele clase de şcoală primară la Bucureşti, însă termină gimnaziul şi liceul militar la Craiova. După liceu, merge la Şcoala de Poduri şi Şosele, însă o abandonează după doar un an: se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. După absolvire, între 1925 şi 1928, e numit judecător în oraşe ca Agnita, Târnava Mare, Iernut şi Târgu Mureş.

Maurer revine la Bucureşti în 1928. Renunţă la ciocanul de judecător pentru avocatură. Se înscrie în Baroul Bucureşti şi, treptat, începe să-şi facă un nume în rândul avocaţilor din Capitală. În mod aparent inexplicabil, avocatul-stagiar de origine mic-burgheză începe să cocheteze cu mişcarea de extremă stângă din România. „În 1929 sau 1930 m-am dus la Petre Zissu (n.r. – avocat al comuniştilor), i-am spus ce cred şi ce vreau şi i-am cerut să facă aşa încât să pot da mişcării aportul de muncă. Mi-a cerut să mă înapoiez acasă şi să aştept căci voi primi răspunsul său. Între timp şi cum nu primisem nici un răspuns m-am oferit să pledez gratuit în procesele muncitoreşti. Aşa am pledat în mai toate procesele acelei perioade în afară de procesul Griviţa unde nu am fost chemat“, scrie Maurer într-o autobiografie nedatată pentru Secţia de Cadre a CC al PMR.

O apără pe Ana Pauker în proces
Maurer e unul dintre avocaţii apărării în cel mai important proces politic al anilor ’30: îi apără, în 1936, pe Ana Pauker, Alexandru Drăghici şi Liuba Chişinevschi (născută Kişinevskaia Liube). Evident, prestaţia sa pentru boxa acuzării e inutilă. Primeşte însă bani pentru entuziasmul său procomunist: Moscu Cohn (devenit Gheorghe Stoica) îi stimulează financiar elanul. În 1937, e primit în partid.

O nuanţă post-jure: în anii ’90, Maurer se mândrea cu faptul că, în perioada în care i-a apărat pe comunişti, n-a făcut nimic altceva decât să servească interesul statului şi să-şi exercite meseria. Spunea că a fost avocat doar pentru cei acuzaţi de tulburarea liniştii publice sau antifascism, nu şi pentru cei acuzaţi de spionaj în favoarea URSS.

Lungul drum către Parlament
Totuşi, comunistul nu are doar sarcina de a-şi apăra tovarăşii. Are de îndeplinit şi alte sarcini concrete date de superiorii din partid: în 1937 e pus, de pildă, să se infiltreze în PNL-Gheorghe Brătianu şi să candideze pentru un loc în legislativul României pe listele acestei formaţiuni politice. Candidează, dar nu e ales în Parlament.

Are o nouă încercare de a fi parlamentar peste doar câteva luni. Maurer e în februarie 1938 primul candidat din judeţul Dâmboviţa pe lista altei formaţiuni politice, Partidul Naţional Ţărănesc. Era, de altfel, şi şeful organizaţiei judeţene patronate la nivel naţional de liderul ţărănist Grigore Iunian, arată istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lu’ Tanti Varvara“. Dă greş, nu ajunge nici acum parlamentar.

Citiţi şi al şaptesprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - Biografia lui Chivu Stoica, incompetentul candid din umbra marelui Dej. „E un bou de un anumit soi.“

„Moartea în grădina prinţului persan“
În 1940, Maurer îşi începe, practic, traseul politic de mai târziu: se întâlneşte cu deţinutul politic Gheorghiu-Dej şi-i propune acestuia să evadeze din lagărul de la Caransebeş. Maurer devine legătura lui Dej cu comuniştii din libertate. Deocamdată, viitorul dictator refuză oferta.

La 1 iunie 1941, Maurer e arestat şi trimis în lagărul de la Târgu-Jiu. E eliberat la 26 noiembrie, în acelaşi an, după ce semnează o declaraţie prin care se angajează să renunţe la activitatea politică. Nu stă mult în libertate. În decembrie 1942, e arestat din nou. Revine la Târgu-Jiu, unde-l reîntâlneşte pe Gheorghiu-Dej.

FOTO 1. ianuarie 1945, Dej, Chivu Stoica şi Maurer, la Congresul Uniunii Sindicale a CFR.
FOTO 2: iulnie 1945, Dej şi Maurer (ultimii doi), la un meci dintre o echipă muncitorească din România şi una din URSS.

„Ion Gheorghe Maurer este fără îndoială o minte organizată, simpatic şi oarecum cavaler. În loc să întâlnească moartea în grădina prinţului persan, l-a întâlnit pe Gheorghiu-Dej în lagărul de la Târgu-Jiu […] A izbutit mai mult decât în visul său. A mizat pe cariera lui Gheorghiu-Dej […] care găsise în dânsul un sfetnic cu titlu universitar, cu mintea limpede şi devotat lui. A hotărât să-l facă om mare. L-a făcut“, arată comunistul Belu Zilber în volumul său de memorii „Actor în procesul Pătrăşcanu“.

„Cine-i Leninul valah?“
Avocatul Petre Pandrea, coleg de breaslă al lui Maurer, îi face o fidelă caracterizare convertitului la comunism după experienţe liberalo-ţărăniste. „Cine-i Leninul valah? E vreun om cu voinţă clară […] un om cu o voinţă năprasnică, un om jignit de mulţi, cu complexe de inferioritate şi cu supracomplexe, de suprasuperioritate. E vorba de Jenică Maurer, vechiul meu amic […] avocat, amic de bară şi zaiafeturi, de licee militare, de puşcării şi de mese îmbelşugate“.

La 27 iulie 1943, Maurer e eliberat şi trimis pe front. Îi e încredinţată comanda unui pluton format din condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. „Erau acele batalioane de sacrificiu, în care-au fost încorporaţi în acel timp şi mulţi legionari, trimise direct în prima linie a frontului de Răsărit. Plutonul meu a fost încorporat într-o unitate formată din puşcăriaşi şi trimis pe frontul din URSS“, povesteşte Maurer în volumul Laviniei Betea „Maurer şi lumea de ieri“.

O căruţă de ciocolată furată
Cu plutonul său ajunge până la Marea Caspică şi Marea Azov. Cunoaşte viaţa de tranşee, iar moartea e lângă el, fie că e inamicul din război ori lipsa hranei. Bărbaţii sunt nevoiţi să fure pentru a trăi. „Mi-aduc aminte că atunci când am spart prima dată, am nimerit într-un depozit german plin cu ciocolată. Altceva nimic! Au adus o căruţă cu ciocolată şi-au împărţit-o la tot plutonul. Se săturaseră de atâta ciocolată“, îşi aminteşte comunistul în volumul Laviniei Betea „Maurer şi lumea de ieri“.

În primăvara lui 1944, începe retragerea de pe front, iar în iulie, Maurer ajunge la Constanţa, unde e dus în carantină alături de ceilalţi soldaţi reveniţi acasă. Trăieşte. Urmează un alt drum pentru Maurer, unul glorios.

Citiţi şi cel de-al douăzecilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“. Lăcătuşul Alexandru Drăghici, „meşterul“ terorii staliniste: „Securitatea respectă legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine“

Tovarăşă cu Ion Gheorghe Maurer

Ghizela Vass, ţesătoarea de intrigi

„Incultă şi fără cunoştinţe de limbi străine (cu excepţia rusei), Ghizela era pe de altă parte inteligentă nativ, ştia să stabilească conexiuni, dar mai ales ştia totul despre activiştii mişcării comuniste mondiale, despre biografiile lor, despre fracţiuni, alianţe şi rivalităţi secrete […]  A fost implicată în toate acţiunile privitoare la comuniştii greci, spanioli şi  iugoslavi aflaţi în România.“ Ghizela Vass, caracterizare de Vladimir Tismăneanu. Sursa: „Lumea secretă a nomenclaturii“.

Ghizela Vass se naşte la 22 aprilie 1912. Termină şapte clase elementare şi se specializează în croitorie. În 1930, intră în Sindicatul Textil, unde începe să fie influenţată de ideile comuniste promovate de alte colege. E convinsă repede. Un an mai târziu, e membră a organizaţiei criptocomuniste Ajutorul Roşu, iar din 1933 – deja activistă a PCdR.

De anchete şi puşcărie nu scapă nici Ghizela. E reţinută de agenţii Siguranţei şi supusă, fără discriminare, la acelaşi tratament aplicat de autorităţi comuniştilor. Fostul nomenclaturist Ştefan Andrei explică în volumul „I se spunea Machiavelli“: „Era evreică basarabeancă. Ştia perfect limba rusă. Pe deasupra, cocoşată. Îi rupseseră coloana vertebrală, se spunea, atunci când fusese închisă şi anchetată“.

După cedarea Basarabiei, în iunie 1940, fuge în URSS. Se mai întoarce în România abia în ’44, cu Divizia „Tudor Vladimirescu“. E trimisă să se ocupe de activitatea Biroului Comitetului Judeţean Ilfov, iar în 1948 e numită şef-adjunct al Secţiei Organizatorice a CC al PMR.

Ghizela Vass va construi temelia viitoarei sale cariere politice în noua secţie de partid. Îşi începe cariera exact în perioada de verificări a membrilor partidului, făcută de Comisia de Control a Partidului. Ajunge, prin prisma postului său, la toate secretele tovarăşilor.

„Înzestrată cu o colosală memorie, dar şi cu o diabolică perfidie, Ghizela Vass îi secunda în acele interogatorii nocturne, desfăşurate în sediul Comisiei Controlului de Partid de pe Aleea Alexandru, pe inchizitorii-şefi Iosif Rangheţ (n.r. – născut József Rangecz) şi Gheorghe Pintilie (n.r. – născut Pantelei Bodnarenko). Atunci s-a convins pe deplin Gheorghiu-Dej de loialitatea perinde ac cadaver (n.r. – docilă ca un cadavru) a Ghizelei şi, după un scurt stagiu ca secretară a Comitetului Orăşenesc Bucureşti al PMR (responsabilă, evident, cu dosarele), a numit-o în fruntea Secţiei de relaţii externe a CC al PMR“, explică politologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“.

Fostul demnitar Ştefan Andrei arată, la rândul său, în volumul „I se spunea Machiavelli“, că Dej ţinea cu Vass legătura directă în problemele de relaţii internaţionale pe linie de partid. Ghizela Vass se bucura, în aceeaşi vreme, şi de o legătură directă cu Moscova, arată istoricul Larry Watts în volumul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni“. Potrivit acestuia, comunista ar fi fost agent al sovieticilor, trimisă să supravegheze comunizarea ţării.

Cântece deocheate de la Ghizela Vass
Politologul Vladimir Tismăneanu vorbeşte, în volumul citat, şi despre momentele când fermitatea specifică aparatcicilor era umbrită total de frivolitatea lipsei de educaţie: „Era prin 1968, Ghizela a plecat ca membră a delegaţiei PCR la congresul comuniştilor francezi. Fiul ei, Ghiţă, născut în 1950 şi numit astfel probabil în onoarea «tovarăşului Gheorghiu», i-a cerut să-i aducă un disc cu Georges Brassens. Marea activistă, care nu vorbea franţuzeşte, a intrat într-un magazin, a văzut multe discuri ale celebrului poet-cântăreţ, a ales unul cu titlul cel mai lung, «Chansons pas pour toutes les oreilles» (n.r – Cântece nu pentru toţi ascultătorii)“. Discul avea melodii cu teme precum activitatea doamnelor de moravuri uşoare sau iubiri nonconformiste. Cuvintele erau din argoul franţuzesc. Ghizela n-a ştiut.

Vass se menţine în primele cercuri ale puterii până la începutul anilor ’80. E mereu consultată cu privire la problemele legate de relaţia PCR cu alte partide comuniste. Pensionată în 1984, comunista va trăi să vadă îndepărtarea lui Ceauşescu, prăbuşirea regimului pe care l-a susţinut, dar şi primii 15 ani ai noii democraţii. Va muri în 2004, la vârsta de 92 de ani.

Citiţi şi cel de-al 23-lea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Omul care s-a născut Apostol şi a murit speranţă. La 97 de ani.

Tovarăş cu Ion Gheorghe Maurer

Stelian Niţulescu, avocatul preaplecat

Stelian Niţulescu nu se face remarcat în nomenclatura bolşevică românească. Nu va fi niciodată decât un subordonat. Un secundar. Chiar şi aşa, e pus în poziţii de aparentă autoritate. E doar o aparenţă. Stelian Niţulescu e un executant, un servil. Un preaplecat.

Niţulescu se naşte la 29 septembrie 1893 în oraşul Balş din judeţul Olt. Termină Liceul „Mihai Viteazu“ din Bucureşti conform certificatului nr. 16/1913. Se orientează spre o carieră militară.

„Niţulescu Stelian, din 1913 a urmat doi ani la şcoala de ofiţeri de artilerie, apoi a rămas ca ofiţer activ, continuând în acelaşi timp să studieze la facultatea de Drept din Iaşi. După terminarea studiilor a fost detaşat ca judecător la Consiliul de Război unde a lucrat până în 1925“, arată o biografie de partid datată 3 martie 1960 şi aflată la secţia de cadre a PMR.

Între anii 1927 şi 1929, Niţulescu face parte dn comisia juridică a PCdR pe ţară. E luat în vizor de autorităţi pentru apropierea de comunişti. „În 1932, 1933, 1938 şi 1939 a fost arestat şi deţinut perioade scurte de 2-3 luni fără a fi judecat şi condamnat pentru activitate comunistă. E închis la Jilava, Văcăreşti şi lagărele de la Miercurea Ciuc şi Caracal“, arată o biografie de partid aflată în dosarul comunistului de la Arhivele Naţionale.

Anul 1933 este unul tensionat pentru Niţulescu. În luna februarie, e rejudecat celebrul proces de spionaj sovietic început în aprilie-iulie 1931. Sunt aduşi în faţa instanţei comunişti cu state vechi, aşa cum e cazul lui Saul Ozias şi al lui Constantin Agiu (autori ai atentatului de la Senat din decembrie 1920), dar şi avocaţi din biroul juridic al PCdR, membri ai organizaţiei criptocomuniste Ajutorul Muncitoresc Român. Printre acuzaţi, se află şi Stelian Niţulescu, arată istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lu’ Tanti Varvara“.

Niţulescu e reţinut mai puţin de două luni în urma procesului. E mulţumit că îşi poate continua activitatea aproape revoluţionară. Apare în prima linie a apărătorilor în procesul manifestanţilor de la Atelierele CFR Griviţa, în ’34, al Anei Pauker sau al lui Petre Constantinescu-Iaşi, în ’36. Pentru toate aceste activităţi, e trecut pe statele de plată ale comunistului Moscu Cohn.

În timpul războiului, Niţulescu se face aproape nevăzut. Încearcă să apară cât mai puţin în apropierea comuniştilor, pentru a nu atrage atenţia autorităţilor asupra sa. „În mai 1944, lăsându-se cuprins de panica cauzată de bombardamentele aeriene, a plecat din Bucureşti fără să aibe aprobarea partidului pentru aceasta şi a stat patru luni într-o comună în jurul Bucureştiului în care timp nu a avut legături cu partidul“, arată o biografie din 3 martie 1960 a secţiei de cadre din PMR.

„Este zgârcit şi ţine la proprietatea individuală. Se aprinde repede şi devine violent în vorbire”
Herşcu Leibovici, avocat

După 23 august, Niţulescu e pus să conducă celula de partid din Tribunalul Bucureşti. Nu prinde rădăcini la Tribunal, aşa cum nu va prinde în niciuna dintre funcţiile viitoare: un an la Comisia Centrală de Reformă agrară, un an ca judecător la Tribunalul Poporului, apoi, în perioada campaniei electorale din 1946, la conducerea secţiei judiciare a Blocului Partidelor Democrate, formaţiunea umbrelă sub numele căreia candidau comuniştii.

În 1948 începe melanjul între diplomaţie şi activitatea judiciară. E numit ministru plenipotenţiar al RPR la Bruxelles la începutul lui 1948.

„Este un tovarăş cinstit, inteligent, cu nivel politic şi cu multă putere de muncă. Tovarăşul are însă şi unele lipsuri. Nu adânceşte suficient problemele, este impulsiv şi primeşte greu critica“, e descris într-o caracterizare-clişeu făcută de Comisia Centrală de Verificare la 28 septembrie 1949. În ziua următoare, Niţulescu e numit ministru al Justiţiei. Rămâne până în 1953 în această funcţie, apoi, în 1954, e preşedinte al Tribunalului Suprem al RPR. Din 1954 până în 1956 lucrează la Consiliul de Miniştri, fiind preşedinte al Asociaţiei pentru ONU din RPR. În anul 1956 e numit ministru RPR în Finlanda, de unde se reîntoarce în ianuarie 1960. În acelaşi an e pensionat. Iese din prim-plan. La 4 septembrie 1984, la vârsta de 91 de ani, Stelian Niţulescu încetează din viaţă. 57 de ani fusese comunist.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: