Michael Shafir: Raportarea mea la acest concept este ambivalentă. Cînd a apărut volumul, i-am atras atenţia lui Sorin Antohi (cu Marino nu am avut decît un contact sporadic, telefonic sau epistolar) că toate precedentele încercări de a crea un asemenea discurs au eşuat, unele lamentabil, altele mai degrabă în uitare decît în derizoriul politic. Pe bună dreptate întrebarea pe care o formulaţi comportă o pronunţată nuanţă politică. Din acest punct de vedere, a vorbi despre un „al treilea discurs” este a vorbi implicit sau explicit despre o „a treia cale”.

Narodnicii ruşi au căutat o asemenea cale, una între capitalism şi socialismul de nuanţă marxistă, şi au terminat inevitabil fie în barca leninistă, fie în plehanovismul social-democrat care a fost postura menşevică în faza sa finală. În scrierea istorică poţi vîsli contra curentului. Nu o poţi face însă în înfăptuirea istorică. Acolo nu tu alegi curentul, ci el te alege pe tine. La noi, poporanismul a fost o derivă locală a narodnicismului şi, asemenea acestuia, la începuturile sale s-a iluzionat că poate alege o a treia cale. Sub forma ţărănismului (vezi evoluţia lui C. Stere) a renunţat în cele din urmă la revoluţia căreia (nu-i aşa?) i-a stat „în preajmă”.

Mai grave mi se par evoluţiile optanţilor pentru o „a treia cale” la vecinii noştri maghiari, unde acestea se vor reflecta în disputele dintre „populişti” şi „urbanişti”, primii evoluînd din secolul al XIX-lea şi pînă în zilele noastre în direcţia extremei drepte. Desigur, şi pe aceste meleaguri româneşti nu au lipsit şi nu lipsesc asemenea ecouri sau chiar opţiuni. Mulţi dintre „autohtonişti” vor termina la noi în tabăra legionară. Zigu Ornea a cam spus tot ce era de spus la acest capitol. Legionarismul însuşi poate fi considerat de a fi fost şi el o opţiune pentru o a „treia cale”, tot aşa cum se uită (mă întreb de ce, cunosc răspunsul, dar evit să deviez) că Mussolini se vedea pe sine însuşi drept campion al „naţiunilor proletare” mult înainte ca Mao Tzedun să facă acelaşi lucru. Ideologia nazistă e plină de influenţe „völkisch”, care resping şi ele atît capitalismul, cît şi socialismul. O altă „a treia cale”, dacă vreţi.

Desigur, nu la aceste lucruri se refereau Marino şi Antohi cînd se făceau avocaţii unui al „treilea discurs”. Dar erau ei conştienţi de avatarul conceptului? Sorin este un excelent istoric şi un bun cunoscător al curentelor sociale europene. Am însă impresia că se lasă uneori sedus. Seducătorul, în cazul de faţă, era Adrian Marino. Un democrat, orice am avea de spus (şi mai ales de trăncănit dacă el ne atinge la capitolul idolilor tinereţii noastre, deşi numai exemplari politic nu fuseseră aceşti idoli). Tot ce afirmă Marino în cartea de dialoguri cu Sorin mă îndreptăţeşte să cred că literatul clujean vorbea, totuşi, în necunoştinţă de precedentul ideaţional al celei de-a treia căi.

El urmărea două scopuri principale.

Ca tot bunul român, Marino suferea şi el de complexul inferiorităţii faţă de Occident.

Era un lovinescian, deci unul care credea că „ex Occidente lux”, dar voia să demonstreze neapărat că alta ar fi fost calea dacă paşoptismul ideologic şi-ar fi urmat cursul. Cu alte cuvinte, cu puţin mai mult noroc, ne-am fi aflat şi noi „în rîndul oamenilor”. Şi credea că nu este prea tîrziu s-o facem.

Aici trebuie căutată prima cheie către cel de-al treilea discurs, care se dovedeşte a nu fi fost deloc al treilea, ci primul. Nu intru acum în problema „«formelor fără fond»” deoarece aş risca să mă găsesc într-una fără fund. Adică fără sfîrşit. Pînă şi în prezent se găsesc printre noi istorici care sînt convinşi de actualitatea paşoptismului. Prietenul meu Adrian Niculescu este unul dintre ei.  Eu, unul, cred că în istorie, ca şi în dragoste, ocaziile ratate nu se întorc.

Versiunea integrală, pe LiterNet.