Ne-am obişnuit să deplîngem efectele nefaste ale globalizării, punînd în conflict simbolic tradiţiile noastre cu tradiţiile altora (care ni le pervertesc); dar ceea ce se poate cîştiga prin globalizare e mai substanţial şi mai durabil decît ceea ce se pierde. (În treacăt fie zis, dacă o tradiţie naţională este atît de subţirică încît ea se poate şterge prin intrarea noastră în Uniunea Europeană, după numai cîţiva ani, concluzia logică este că tradiţia respectivă nu e nici naţională, nici măcar tradiţie, adică ceva ce face parte din alcătuirea noastră identitară.) Scriitorii români au cîştigat un spaţiu de mişcare de neimaginat înainte şi, prin traduceri în limbi de circulaţie, un public din arii geografice, istorice şi culturale diferite.

A devenit ceva obişnuit ca un autor român să aibă o lectură publică într-o capitală europeană, să dialogheze cu studenţii unei universităţi străine, să răspundă întrebărilor altor cititori decît cei români. Şi în sens invers: a devenit firesc ca un autor străin să includă Bucureştiul, Clujul, Iaşiul sau alte oraşe într-un turneu de promovare a ultimului său roman, să primească o distincţie din partea unei universităţi româneşti, să participe la un festival literar organizat în România.

Iar mediul în care această circulaţie în ambele sensuri e proiectată la scara „satului global” este cel online. În zece minute petrecute pe Facebook afli mai multe, mai rapid şi cu incomparabilă acurateţe decît din ore şi ore de talk-show-uri sterile, cu „specialişti” care se pricep la toate. Şi comunici cu un cerc de oameni asociaţi în jurul unor valori, într-o „transmisie” devenită macro, ca şi feedback-ul pe care-l primeşti. S-a spus chiar că datorită Facebook-ului a devenit preşedinte Klaus Iohannis: virtualul nu mai este doar un mod de a fugi de realitate, ci şi un instrument pentru a o schimba.

Pe de altă parte, această modificare a raporturilor virtual/real, macro/privat şi public/profesional determină o regîndire a modului în care, ca scriitori sau critici literari, interacţionăm cu cititorii noştri. Modul clasic, bazat pe autoritatea simbolică a geniului ce trebuie să lumineze norodul, a devenit involuntar-caricatural. Nu sîntem atotştiutori, nu avem competenţele reunite ale publicului nostru, ba poate că nici competenţele disociate. O spunea frumos, cu modestie, dar şi cu orgoliu, Lovinescu: „sînt critic literar, nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît”.

Aveam două variante pentru o retrospectivă a anului literar românesc 2015. Una, aşa zicînd clasică, în care să fac o listă de cel puţin douăzeci de titluri, cu trei cuvinte spuse despre fiecare (de unde spaţiu pentru mai multe?) şi cu încrederea nesmintită că, în urma lecturii retrospectivei mele, publicul va da năvală să cumpere cele douăzeci-treizeci de titluri, aşa cum, pe vremuri, se făcea în cîteva minute o coadă uriaşă cînd se „băgau” banane. „Daţi cîte două, nu mai mult, să ajungă şi-n spate!”, îmi răsună în amintire frumoasele noastre socializări din „Epoca de Aur”. Din fericire (pentru mine) şi din păcate (pentru nostalgicii ceauşismului), nu mai sîntem în epoca aceea şi nu mai trebuie să facem coadă pentru nimic - carevasăzică, nici pentru cărţi. Publicul larg fie nu are timp, fie nu are chef, fie nu are bani să ne acorde încrederea sa pentru zeci de titluri recomandate de noi ditirambic, dar plătite de el. Publicul adevărat, iar nu cel suprapus cu cercul micilor şi penibilelor noastre interese de grup, nu poate fi păcălit decît o dată. O constat la mine însumi. După ce am fost la un spectacol excepţional al lui Andrei Şerban „evaluat” ca foarte slab de o „expertă”, m-am decis ca pe viitor să merg la sigur: să aleg numai spectacolele criticate de expertă şi să mă feresc de cele pe care le laudă.

Voi face deci o selecţie drastică din cărţile anului 2015 şi voi alege, din lista extinsă pe care am prezentat-o în „Suplimentul de Cultură”, numai trei titluri: o carte de poezie, una de eseuri şi un roman. Toate trei au apărut la edituri mari, deci pot fi găsite şi cumpărate uşor.

Începînd cu poezia, trebuie să fac observaţia că a fost un an fast pentru genul liric, autori din mai multe generaţii venind cu titluri noi sau cu reeditări şi antologii semnificative. Între ei, o autoare, Mariana Codruţ, prezenţă discretă în agitata lume literară autohtonă, a publicat un volum remarcabil la Editura Paralela 45. Intitulat hiatus şi scris aşa, cu literă mică, el pune în convergenţă talentul şi imaginaţia poetei cu un mod subtil de a scrie, în sensul autenticităţii elaborate şi al simplităţii rafinate. Versurile Marianei Codruţ atestă o conştiinţă poetică şi, dacă termenul nu deranjează, una etică.

Eticul aşa zicînd „depăşit”, „vetust” este şi valoarea centrală din Partea nevăzută decide totul, volumul lui Horia-Roman Patapievici de la Editura Humanitas. Cartea a primit deja unul dintre cele mai importante premii (Cartea Anului, Premiul „României literare”) şi este o analiză în profunzime a unui cîmp problematic foarte întins. Fiecare eseu are soliditatea, anvergura şi ramificarea unei cărţi de sine stătătoare, iar cele mai lungi, Cît timp nu se întunecă Apusul şi Spiritul şi Legea, sînt excepţionale.

A treia carte care nu trebuie ratată este romanul lui Cristian Teodorescu de la Editura Cartea Românească. Despre Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui întîmplarea face că am scris primul, semnînd o cronică în „22”, deci fără să-mi pot verifica intuiţiile cu ale altor critici. E romanul unui prozator realist, unul dintre cei mai buni din cîţi avem, autorul fiind interesat deopotrivă de tipologii şi de structura societăţii, de lumea postcomunistă a protagonistului şi a noastră.

Nu pot să închei fără a remarca, încă o dată, că toţi cei trei autori, atît de diferiţi, fac parte (biologic, H.-R. Patapievici şi editorial, Mariana Codruţ şi Cristian Teodorescu) din generaţia ‘80. Să credem în coincidenţe?