Profesorul român care-a reuşit să aducă filosofia occidentală în comunism. „Mă îndrăgostesc de cărţi cum alţii se îndrăgostesc de femei“

Profesorul român care-a reuşit să aducă
filosofia occidentală 
în comunism. „Mă îndrăgostesc de cărţi cum alţii se îndrăgostesc de femei“

Mihail Radu Solcan, devoratorul de cărţi                                                                                                Fotografii: Arhiva personală a familiei Solcan

Mihail Radu Solcan a fost un intelectual necunoscut publicului românesc, însă a fost un personaj care-a contribuit mult la schimbarea la faţă a spaţiului academic. Datorită lui, în anii ’70 au început să circule în România textele unor filosofi occidentali, ca Popper şi Rawls. Vorbea zece limbi străine, devenind traducător autorizat pentru şapte. A preferat, însă, anonimatul, chiar şi atunci când i s-a propus, după Revoluţie, să intre în politică

Ştiri pe aceeaşi temă

La deschiderea anului universitar 2012-2013, în Grozăveşti, la Facultatea de Filosofie, un profesor firav, cu ochi mari şi voce subţire, îmbrăcat într-o cămaşă portocalie, îşi începea discursul în faţa celor adunaţi, cu următoarea frază: „Am să încep cu o încurcătură. Filosofilor le e foarte dificil să răspundă la întrebarea: «Cu ce vă ocupaţi?»“. Acest profesor era Mihail Radu Solcan şi se afla în ultimul an al vieţii, iar prea puţini dintre cei prezenţi în sală realizau ce şansă aveau să poată asculta o prelegere susţinută de el. 

Dacă n-ar fi fost caracterizat de modestie, Solcan ar fi putut răspunde la propria întrebare: era un filosof care se ocupa de tot ce înseamnă ştiinţele sociale, de la filosofie la economie, sociologie şi politică. Poate că un cuvânt potrivit pentru a-l descrie ar fi polimat – preocupările sale fiind variate, printre ele numărându-se şi studiul limbilor străine şi programarea. Profesorul Solcan a ajuns să cunoască peste zece limbi străine, în şapte dintre ele fiind traducător atestat. În 1997, când internetul şi calculatoarele încă erau pentru mulţi români o ecuaţie cu multe necunoscute, Solcan avea pagini web, pagini html, create de la zero, pentru fiecare curs pe care-l susţinea la facultate, în care prezenta liniile principale de discuţie şi bibliografia. În plus, îşi dedica din timp şi scrierii de pagini pe Wikipedia sau căutării de volume rare în bibliotecile digitale.

Dacă numele lui Mihail Radu Solcan nu vă spune nimic, acest lucru are legătură în mare parte cu faptul că era un intelectual low profile, după cum îi plăcea să se definească. Refuza să se afirme în spaţiul public, nu-şi dorea atenţie, preferând retragerea în sala de curs, alături de studenţi, sau în intimitatea casei ori a biroului de la etajul facultăţii. Soţia sa, profesoara de istorie Şarolta Solcan, filosoful Mircea Flonta – care i-a fost profesor, iar apoi coleg –, respectiv politologul Vladimir Tismăneanu şi filosoful Adrian Miroiu, foşi colegi de facultate şi parteneri de lungi discuţii, au vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre personalitatea lui Mihail Radu Solcan.

Recent, la Editura Art, a fost publicat jurnalul său, „Vremuri noi, vremuri vechi. 2007-2013“, prin care cititorul poate să-l cunoască pe Solcan – devoratorul de cărţi care era bucuros când rămânea fără bani pentru că astfel pasiunea îi era domolită pentru un timp, poliglotul care se entuziasma când dădea peste un nou dicţionar de limbă chineză şi profesorul îngrijorat de ideea că doar textul său ar ajunge să fie publicat, nu şi cele ale doctoranzilor săi. Acesta a fost omul  pentru care relaxarea însemna să citească din Agatha Christie în neogreacă:

„Azi este duminică. Şi m-am decis să mă relaxez. Nu mi-am mai bătut capul cu prelegeri şi comunicări. Citesc Agatha Christie în neogreacă. Nu prea înţeleg mare lucru, mă ajut mult cu textul englezesc, dar experienţa acestei lecturi este incitantă.

Fiul lui Pan

Mihail Radu Solcan s-a născut la Suceava, pe 19 noiembrie 1953, ca urmare a legăturii dintre Cristina, născută în Vama, şi Pan, scriitor şi jurnalist născut în Botoşana. O bună parte a copilăriei a petrecut-o alături de verişoara sa, Doina Cernica, de asemenea scriitoare şi jurnalistă. Ea a fost cea care, la un moment dat, când Mihail Radu Solcan era în şcoala gimnazială, decreta: „Ai să ajungi un scriitor adevărat!“. Mai târziu, însă, avea să rectifice: „Mă înşelam, alegerea sa avea să fie alta, de aceea, dăruindu-mi peste câţiva ani capodopera lui Dante în original, îmi scria: «Pentru că nu am reuşit să te conving de importanţa Teoriei (filosofiei)». Se referea, desigur, nu la o lipsă de respect, nu la lipsa conştiinţei privind însemnătatea Filosofiei, ci la faptul că preferasem să intru în vâltoarea presei cotidiene“.

Dintr-un articol scris de Cernica la moartea verişorului ei aflăm şi momentul în care începuse, cel mai probabil, nestăvilita sete a lui Mihail Radu Solcan pentru limbile străine. Nu era de multă vreme licean atunci când verişoara îi dăruia o carte în italiană despre China anilor ’70, lectură care l-a emoţionat. „Nu mi-am pus nicio clipă întrebarea dacă va putea să o citească în limba italiană, şi în chineză să fi fost scrisă, tot ar fi reuşit să o înţeleagă.“

Absolventul cu cea mai mare medie pe ţară

În 1968, familia Solcan părăsea nordul ţării şi se muta în Capitală, iar tânărul Mihail Radu ajungea elev la Liceul „Matei Basarab“, pentru ca în 1972 (Foto: dreapta jos) să dea admitere la Facultatea de Filosofie. La acea vreme, erau cam 40 de candidaţi pe loc. Solcan a intrat fără probleme, cu cea mai mare medie, iar patru ani mai târziu, avea să absolve cu prima medie pe ţară.

Filosoful Mircea Flonta l-a cunoscut pe studentul Solcan din anul doi, când i-a predat un curs de teoria cunoaşterii. „Nu trebuia să fii prea perspicace ca profesor ca să bagi de seamă că ai un student, în primul rând, foarte interesat de filosofie – şi de cultură, în general. Deşi el era destul de rezervat, aş zice. Vorbea foarte concentrat şi concis, însă-i plăcea foarte mult discuţia“.

Pe-atunci, îşi mai aminteşte profesorul Flonta, între profesorii şi studenţii interesaţi în mod autentic de idei se crea o apropiere specială, o mică lume care se deosebea de restul mediului: „Îi lega foarte mult acest interes pentru că însemna o discuţie despre filosofie, care se concentra exclusiv asupra ideilor şi nu asupra a ceea ce reprezenta directiva oficială în perioada aceea, adică o anumită legare artificială şi neconvingătoare a filosofiei de viaţa economică, socială şi politică în spiritul, nu al lui Marx, ci al unei versiuni foarte vulgare care câştigase teren de-a lungul timpului“.

La un cerc despre relaţia minte-corp, condus de profesorul Flonta, l-a întâlnit şi Adrian Miroiu – profesor de ştiinţe politice la SNSPA în prezent –, student cu doi ani mai mic, care-şi aminteşte că nici măcar nu a putut vorbi cu el la început. „Eu eram cu totul ignorant în privinţa acelei teme; dar Radu Solcan şi Adrian-Paul Iliescu erau vedetele, care străluceau prin intervenţiile lor. Nu cred că am îndrăznit atunci să vorbesc cu el“. Ani mai târziu, se reîntâlneau la un seminar de logică, unde au discutat mai ales despre filosofie teoretică. Surpriza a venit după decembrie ’89, când Miroiu a aflat că Solcan avea lecturi extrem de consistente şi în filosofia şi ştiinţa politică, un domeniu de care el era, pe atunci, străin.

Şi-a întâlnit soţia la „Cântarea României”

Pentru că la repartizarea din anul absolvirii nu exista niciun loc în învăţământul superior sau în cercetare la Bucureşti, proaspătul absolvent a ales să predea un an la un liceu din Braşov. Anul petrecut în Braşov s-a dovedit, totuşi, norocos: în 1976 o întâlnea pe cea care avea să-i devină soţie, pe Şarolta. Atunci, ea era elevă la Liceul Unirea, în clasa a douăsprezecea.

În acea perioadă s-a organizat un concurs „Cântarea României“, la care trebuiau să participe elevi şi profesori. „Am fost selecţionaţi câte doi, pe fiecare categorie. Radu a fost intelectualul selecţionat, iar eu, eleva. Cu mine a mai fost aleasă o colegă de la liceul pedagogic“, povesteşte Şarolta Solcan, adăugând că a decis să se retragă după o lună din concurs, speriată fiind că n-ar fi avut timp să înveţe pentru admiterea la Facultatea de Istorie. Până atunci însă, a apucat să-l cunoască pe proaspătul absolvent de filosofie venit de la Bucureşti, căci pregătirile pentru concurs ţineau de la 8 dimineaţa până seara, la 6. Acolo ne-am cunoscut. Radu ştia că dădeam admitere la Bucureşti, aşa că, după, când am venit la facultate, m-a căutat şi am rămas în relaţii de prietenie o bună perioadă.“

Radu Solcan revenea în Bucureşti în 1977, ca documentarist la Oficiul de documentare şi informare ştiinţifică al Academiei „Ştefan Gheorghiu“. Datorită activităţii sale în spaţiul românesc, au început să circule, la finalul anilor ’70, ideile unor gânditori precum Ludwig Wittgenstein, Karl Popper, John Rawls, Mancur Olson şi John Searle. Solcan s-a ocupat de selecţii, de traduceri şi de notele introductive ale textelor. Ulterior, între 1986 şi 1990, documentaristul devenea asistent universitar la Catedra de filosofie a Institutului Politehnic din Bucureşti.

Manuale pentru peste 50 de limbi

Ca documentarist, pe Solcan l-au ajutat mult pregătirea temeinică în filosofie şi talentul înnăscut pentru deprinderea limbilor străine. A învăţat în şcoală engleza şi franceza, următoarele limbi învăţându-le pe cont propriu, în special din pricina aridităţii de pe piaţa românească de carte din timpului comunismului. Adrian Miroiu îşi aminteşte că acesta povestea adesea despre pasiunea lui pentru limbile străine care însemnau mai mult decât calea către o literatură mai vastă.

„Citea foarte multă filosofie a limbajului şi studiul mai multor limbi era pentru el nu doar un prilej de a avea acces la mai multă literatură, ci şi o unealtă pentru a-şi întemeia şi construi perspectiva filosofică asupra ştiinţelor umane. În anii ’80, ne întâlneam la ceea ce e acum Librăria Kretzulescu, mereu în preajma zilei de 7 noiembrie. Atunci – dată fiind sărbătoarea sovietică – se aduceau spre vânzare cărţi de ştiinţă şi de filosofie în limba rusă. Aveam în comun faptul că citeam în ruseşte – eu mai puţin, doar cărţi de logicăşi că ne fascina mulţimea de cărţi pe care le puteam cumpăra. Era oarecum sentimentul de libertate: chiar dacă erau atâtea restricţii în accesul la informaţii, reuşeam să trecem peste ele citind – paradoxal – în limba rusă.

La 54 de ani, Solcan avea o colecţie de manuale pentru peste 50 de limbi, chineza găsind-o printre cele mai fascinante, dar a cărei înţelegere a rămas mai degrabă un hobby. Adunase o colecţie impresionantă de biblii în diverse limbi, realizând şi o analiză comparată a traducerilor din cartea sfântă. „Descoperirea cea mai interesantă a fost astăzi o traducere în chineză a Bibliei. Când plimbi cursorul pe text apar transcrierile cu litere latine, iar în partea de jos a ecranului este afişată traducerea termenului respectiv“, nota în jurnal, pe 5 februarie 2008. Soţia filosofului, Şarolta, îşi aminteşte că era fascinat de variantele Bibliei în cultura occidentală, încercând să-şi dea seama de diferenţele de traducere şi cum influenţează ele sensul filosofic al textului, adăugând că „în ultima perioadă se tot străduia să aprofundeze turca. Îşi lua dicţionare mereu, multe dicţionare, foarte valoroase. Am primit şi eu de la el.“

Era de mult timp detaşat de diversele marxisme, ba chiar şi de Marx – când, în 1989, am publicat o carte în care dedicam destul de mult spaţiu textelor lui Marx, m-a întrebat oarecum surprins de ce am acceptat aşa ceva. Atunci avea deja propria perspectivă politică, apropiată de cea libertariană.

Libertarianul sceptic

Poate că cel mai dificil i-a fost să se conformeze regulilor sociale de a-şi pune etichete, de a se încadra pe tiparul unei anumite titulaturi. Întrebându-se cum anume s-ar defini politic, Solcan vorbea despre libertate, ajungând să se vadă aproape anarhist. „19 iunie 2011. Am fost comunist? Membru al Partidului Comunist – da. Om de stânga – fără doar şi poate; iar, sub unele aspecte, sunt şi acum. Nu mă consider un om de dreapta. «Libertarian sceptic» este o etichetă care-mi surâde şi care încearcă să scape de mrejele dihotomiei dreapta-stânga. Dar comunist? Tind să cred că nu“.

La Revoluţie s-a dus la cercul de discuţii de la facultate

Prin 1986, în sala mică a bibliotecii din Facultatea de Filosofie se întâlneau o dată pe lună absolvenţi din generaţii diferite, pentru a discuta texte de filosofie, cu precădere Wittgenstein, după cum rememorează Flonta. Pentru că în 1989 nimeni nu bănuia cum avea să se schimbe soarta ţării, ultima întâlnire din acel an fusese stabilită pentru ziua de 22 decembrie. „A fost un participant al grupului care a venit, şi ăsta a fost Radu Solcan“, spune, zâmbind, Flonta. Solcan îşi avea raportarea la comunsim „bine bătătorită, spune şi Adrian Miroiu.Era de mult timp detaşat de diversele marxisme, ba chiar şi de Marx – când, în 1989, am publicat o carte în care dedicam destul de mult spaţiu textelor lui Marx, m-a întrebat oarecum surprins de ce am acceptat aşa ceva. Atunci avea deja propria perspectivă politică, apropiată de cea libertariană.“

Fotografie realizată de Mihail Radu Solcan la Revoluţie, în Bucureşti

Venirea lui Solcan pe 22 decembrie 1989 la facultate, ca să găsească lacătul pus pe poartă, nu arată că era neinteresat sau deconectat de la realitate. Edificatoare sunt, în acest sens, scurtele analize pe care le face în jurnal, despre diverse aspecte ale vieţii sub comunism sau ale Revoluţiei. Totuşi, momentul nu vorbeşte neapărat despre felul în care se raporta tânărul profesor la ideologie, ci mai degrabă despre o anumită prioritizare. Conform lui Miroiu, „faptul că a venit la cercul de discuţii filosofice pe 22 decembrie 1989, la ora 14, când cu toţii trăiam clipe uluitoare, spune că pentru el, cunoaşterea teoretică are autonomie faţă de politică şi de viaţa socială în general, că trebuie să respectăm această autonomie şi chiar prioritate. Pe scurt, gestul lui de atunci îi era definitoriu: ca expresie a unei vieţi dedicate filosofiei şi în general cunoaşterii“.

Belu Zilber scria despre comunismul românesc că a fost o combinaţie de Stalin şi Caragiale. Tindem să uităm acest lucru. Sau nu ne vine să credem? - Mihail Radu Solcan, în jurnal

„Chiar aşa, cine trăgea?“

Solcan a încercat mereu să privească echilibrat lumea, cântărind atent fiecare aspect al ei. Pe 23 decembrie 2009, după ce dădea peste o expoziţie despre Revoluţie în pasajul de la Universitate, nota despre cum „s-a jucat masiv la două capete“ în acele zile. „Chiar aşa, cine trăgea? Ion Iliescu sau Petre Roman n-au nici azi un răspuns. Dar actualul preşedinte? Sau cei cu raportul despre comunism? Am o strângere de inimă când mă gândesc la răspunsul la cele de mai sus. S-a jucat masiv la două capete. Au jucat la două capete cei care au tras, dar nu s-au identificat, n-au lansat nicio proclamaţie. Au jucat la două capete şi cei care, precum Iliescu, doreau să evite războiul civil. Au jucat la două capete şi mulţi dintre cei care au stat în casă. Fiecare n-are decât să dea socoteală propriei conştiinţe...Belu Zilber scria despre comunismul românesc că a fost o combinaţie de Stalin şi Caragiale. Tindem să uităm acest lucru. Sau nu ne vine să credem?“

Unul dintre motivele pentru care Mihail Radu Solcan s-a hotărât, în 1985, să ţină un jurnal – care iniţial se intitula „Construirea Conştiinţei“ –  a fost unul de ordin moral. „Însemnările de-a lungul mai multor ani mi se par necesare tocmai din cauza scăpărilor de ordin moral ce m-au şocat în timp la persoana mea. Cea  mai bună posibilitate de a evalua exact ţinuta morală a unuia sau alteia din acţiunile mele îmi lipseşte“, nota filosoful pe pagina a doua a jurnalului (n.r. – însemnările din 1985 până în 2007 nu sunt publicate). Ca partener de discuţii, Solcan era critic cu ceilalţi, dar în primul rând, era critic cu sine. De aceea nu s-a sfiit să pună sub lupă felul în care el însuşi a jucat la două capete în 1989.

Fotografie realizată de Mihail Radu Solcan la Revoluţie, în Bucureşti

Începând cu 21 decembrie ’89, era chemat să stea de permanenţă la Facultatea de Aeronave – de care depindea şi la care era în organizaţia de partid – cu sediul în zona Gării de Nord, după cum îşi aminteşte Şarolta Solcan. „Catedra ţinea de metalurgie, care era în Politehnică. Radu mă lua pe mine, apoi veneam acasă. A râs toată viaţa lui de mine pentru că, la un moment dat, am mers la metrou – aproape târâş că se trăgea deasupra – şi eu n-am văzut că în intersecţie era un tanc. Vă daţi seama în ce stare eram!“ Era convins că regimul comunist nu reprezenta o opţiune viabilă, însă, în acelaşi timp, nu putea fi absolut sigur că totul se va da peste cap. „Nu doream să-mi pierd slujba dacă s-ar fi făcut verificări. În acelaşi timp, discuţiile noastre, ale celor care am fost de permanenţă, au fost exclusiv despre caracterul falimentar al regimului. Joc efectiv la două capete.“
 

„Radu mi-a deschis mintea într-un mod pe care nu îl bănuisem posibil“

 Începând cu 1990, Solcan a ajuns redactor, iar apoi editor la fosta Editură Politică, devenită prin decizia ministrului Culturii de la acea vreme, Andrei Pleşu, Humanitas. Director era Gabriel Liiceanu, redactor-şef – Adrian Miroiu, iar printre membrii echipei se numărau Solcan, Adrian-Paul Iliescu şi Mircea Dumitru.

„Dacă vă uitaţi la ce a publicat Editura în 1990-1991, la programul ei de publicaţii elaborat, atunci veţi putea vedea cât de mare a fost şi impactul colegilor mei. Căci aveam convingerea că putem influenţa cum gândesc oamenii prin faptul că le punem la dispoziţie o literatură filosofică şi social-politică pe care în niciun caz nu putuseră să o citească până atunci. E important să notez că în 1990-1991 Editura Humanitas a avut un statut special: fiindcă, spre deosebire de celelalte edituri din perioada comunistă, Editura Politică fusese a Partidului Comunist, dispărut imediat după decembrie 1989, ea era singura în domeniu cu independenţă financiară şi editorială. A putut publica fără niciun fel de constrângeri venite din altă parte si a putut să difuzeze direct cărţile. Într-un fel, din aceste motive ea a avut atunci o poziţie de cvasi-monopol editorial în România“, explică profesorul Adrian Miroiu.

„Încercaţi să-i faceţi un loc la facultate“

În acei ani de activitate la Humanitas, pentru că a avut prilejul să stea mai mult prin preajma lui Solcan, Miroiu a putut să-şi dea seama de anvergura lecturilor lui social-politice. „Nu exagerez dacă spun că atunci el mi-a deschis mintea într-un mod pe care nu îl bănuisem posibil. A fost, simplu zis, profesorul meu. Cu el am studiat câteva cărţi esenţiale, el mi-a dat cărţi de filosofie politică, de economie şi de ştiinţă politică care mi-au schimbat modul de a gândi. Am discutat despre James Buchanan, despre Hayek şi Coase, despre «public choice» şi cum poate fi imaginată o reformă socială în ţările care trecuseră prin comunism“, continuă Miroiu. 

Perioada Humanitas nu a durat însă prea mult, rând pe rând, Dumitru, Iliescu şi Miroiu găsindu-şi locul la facultate. Mihail Radu Solcan era ultimul din grup rămas la editură, după cum povesteşte profesorul Flonta, unul dintre editorii jurnalului lui Solcan, care menţionează şi o discuţie pe care a avut-o cu Gabriel Liiceanu, care îşi dădea seama că pentru acest tânăr specialist în filosofie era nevoie de mai mult. „Ştiu că mi-a zis Liiceanu următorul lucru: «Radu e bun să conducă o colecţie, să facă o muncă de concepţie, nu munca obişnuită de redactor. Încercaţi să-i faceţi un loc la facultate». Din fericire, pe vremea aia era uşor, acum nu mai e deloc aşa. A devenit colegul nostru. Dacă era vorba de discuţii, atunci Solcan întotdeauna introducea în discuţie un nou punct de vedere, o nouă perspectivă. Asta era întotdeauna participarea lui, pentru că avea un mod de a gândi foarte particular şi, în general, reacţiona critic la orice propunere care se făcea pe o problemă de ordin teoretic.“

Profesorul Solcan intrând în curtea Facultăţii de Filosofie, undeva la începutul anilor 2000

Dacă e ceva ce profesorul Miroiu regretă cu privire la acea perioadă este că nu a luat o poziţie fermă atunci când relaţiile umane, în editură, au început să se deterioreze. „Îmi reproşez şi acum că nu am luat poziţie fermă atunci când unii dintre colegi – iar Radu Solcan a fost între ei – nu au fost trataţi cu respectul şi consideraţia care li se cuvenea ori când evaluările lor profesioniste privind lucrările propuse spre publicare erau ignorate.“

Profesorul

Începând cu 1993, Mihail Radu Solcan devenea lector al Facultăţii de Filosofie, după ce îşi luase doctoratul cu teza intitulată „Presupoziţii filosofice în programe de cercetare: cazul logicilor cu mai multe valori“. A devenit rapid admirat de colegi, dar şi de studenţii interesaţi care vedeau în el o sursă infinită de cunoştinţe. Solcan nu era doar profesor, ci şi – dacă e permisă exprimarea – dealer de cărţi, obsesia sa de colecţionar, precum şi priceperea sa în a folosi internetul fiind fructificată şi de alţii.

Un fost student, Cristian Ducu, scrie pe blogul personal, că în anul întâi de facultate a mâncat jăratic pe pâine pentru a scrie un referat decent pentru cursul profesorului Solcan pe care-l admira pentru rigurozitatea sa şi pentru faptul că era economic în vorbire. Nota obţinută pe lucrare nu şi-o mai aminteşte, dar ţine minte că după ce i-a înmânat referatul, profesorul său a răspuns temerilor studentului printr-o singură propoziţie: „Argumentarea contează.

Studenţii înainte de toate

(Foto dreapta: Solcan, în anii 80)

Mihail Radu Solcan a predat de la filosofia ştiinţelor umane la teorii ale instituţiilor politice, teorii politice contemporane, etică aplicată, etică în tehnologia informaţiei până la filosofia minţii, diversitate lingvistică şi managementul informaţiei. Nu era profesorul plictisit care venea cu o poezie învăţată pe de rost, ci unul care schimba cursul de la an la an, păstrând poate o temă- două din anul anterior. Asta pentru că, citind constant, nu se putea abţine să nu schimbe liniile cursurilor, dar şi pentru că ţinea cont de dinamica fiecărei grupe de studenţi cu care lucra. 

Îşi pregătea fiecare curs cu minuţiozitate, după cum explică şi soţia lui, care spune că şi acasă îşi petrecea majoritatea timpului studiind. Şi interesul său nu ţinea doar de conţinutul prelegerilor, ci şi de cum anume să le uşureze studenţilor înţelegerea lor. Una dintre moştenirile care dăinuie încă şi astăzi la unele dintre seminarele din Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti este cea a fişelor de lectură. Printre condiţiile de la orele lui Emanuel Socaciu, conferenţiar şi unul dintre studenţii profesorului Solcan, se numără aceste fişe, pe fiecare dintre ele fiind trecute textul pe baza căruia se discută, un cuvânt-cheie şi o idee - o definiţie care studentului i se pare de interes.

Pentru Solcan, pe primul loc erau studenţii, după cum arată şi îngrijorarea ce o poartă, la un moment dat, pentru doi doctoranzi:

„14 februarie 2009. Am trimis spre publicare, la Analele Universităţii, articolul meu şi cele ale doctoranzilor mei, S. şi V. Azi am tot atâtea spaime în suflet ca şi ieri, când era o zi de vineri, 13 februarie. Mă tem ca nu cumva să se publice articolul meu, dar nu şi cele ale doctoranzilor. Mă apasă treburile birocratice: scriu şi rescriu fişe de curs, programe“.

„Mă îndrăgostesc de cărţi cum alţii se îndrăgostesc de femei“

La evenimentul de lansare a jurnalului „Vremuri noi, vremuri vechi“, Constantin Vică, fost student de-al său şi editor al volumului împreună cu profesorul Mircea Flonta, vorbea despre această dedicare a lui Solcan pentru ca toţi cei interesaţi să aibă acces la cărţile de care au nevoie. Era şi normal, căci pentru el plăcerea cea mai mare era să iasă la vânătoare de cărţi. „Mă îndrăgostesc de cărţi cum alţii se îndrăgostesc de femei“, nota în jurnal.

Odată, împreună cu studentul Constantin Vică, a cumpărat o carte de pe internet. Au plătit cu cardul, însă pentru că amândoi foloseau sistemul de operare Linux, volumul electronic nu funcţiona. Mai mult, era sub un sistem care proteja fişierele ca să nu circule libere. „Noi am cumpărat cartea, dar, supriză!, pe sistemele noastre nu funcţiona. Ne-am supărat atât de rău. Ne-am dat peste cap, iar el a reuşit să scăpăm de filtru şi să eliberăm PDF-ul să-l putem citi. Apoi am descoperit că exista undeva deja pe net, nu l-am pus noi online. După aceea, o săptămână am discutat de ce am făcut noi lucrul ăsta. Ni s-a părut că aveam temeiuri, că a fost o formă de redresare în raport cu proprietatea în sensul unei pieţe de circulaţie liberă a ideilor“, spune Vică.

Pasiunea profesorului de la filosofie pentru calculatoare şi internet era o extensie a unui interes mai vechi de-al său, anume bricolajul. Treptat, interesul pentru tehnologie l-a surclasat pe cel pentru meşteşugărit, după cum notează chiar el, la un moment dat. Îşi surprindea mereu studenţii cu tot soiul de conexiuni, cum ar fi una de la un curs de la începutul anului 2009:

„M-am apucat să învăţ şi eu C şi algoritmică. La curs am vorbit despre peştera lui Platon şi legătura dintre ea şi lumea algoritmilor“.

 A refuzat politica, dar n-a dispreţuit-o

După Revoluţie, profesorului Solcan i s-ar fi făcut oferte de a intra în politică. Conform unui zvon, chiar şi Iliescu l-ar fi vrut în viaţa politică. Adrian Miroiu spune că îşi aduce aminte că, într-adevăr, i s-au făcut multe propuneri, ceea ce i se părea justificat într-un fel. De ce? „Fiindcă era printre foarte puţinii care atunci ştiau temeinic ce e teoria politică şi ce e ştiinţa politică, dar şi pentru că era cunoscut de mulţi dintre cei care în noul regim ajunseseră în poziţii înalte.“

A refuzat însă orice fel de propunere, poate şi pentru că, după cum explică Vladimir Tismăneanu, cunoştea prea bine cine erau noii conducători şi nu îşi făcea iluzii. Lui Miroiu i-a oferit, în acea perioadă, două motive: „Primul e că nu considera că el era potrivit ca persoană, că s-ar fi descurcat bine în acele poziţii oferite. Nu dispreţuia politica, doar credea că nu e pentru el. Al doilea motiv era cel mai puternic: credea cu forţă că pentru el e mai important să studieze, să înţeleagă societatea şi să comunice studenţilor concluziile la care ajungea, dar mai cu seamă întrebările pe care le formula“.

Aşa că profesorul a rămas la catedră, lăsând în urma sa o serie de prezentări documentare ale unor cărţi şi articole pe domeniul ştiinţelor umane, traduceri ale unor cărţi despre teoria cunoaşterii, despre teorii politice şi filosofia limbajului. De asemenea, a participat cu articole în mai multe reviste sau volume colective. În anul 2012, a publicat, la Editura Universităţii din Bucureşti, „Filosofia ştiinţelor umane: o introducere“.

 Vladimir Tismăneanu: „Radu nu avea porniri de vedetă“

Mihail Radu Solcan (foto dreapta) şi Vladimir Tismăneanu au fost colegi de facultate, politologul vorbind despre pasiunea acestuia pentru cărţi. „Era un spirit profund interiorizat, cu o melancolie ironică în priviri. Citea cu pasiune, necontenit, irepresibil. Detesta orice vociferare demagogică. Studenţi fiind, vorbeau despre intelectualii din Occident, discuţiile cele mai înflăcărate fiind purtate pe rătăcirile lor ideologice, dar şi despre revolta lor împotriva dominaţiei totalitare, după cum îşi aminteşte Tismăneanu. Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Agnes Heller, Leszek Kolakowski şi Karl Popper sunt doar câteva dintre numele care stăteau pe buzele celor doi studenţi.

„Radu avea o disponibilitate pentru îngăduinţă, fiind, prin natura lui, un spirit tolerant. Dar îl înfuriau derapajele neo-trăiriste. Mai târziu, am avut chiar un schimb de mesaje pe e-mail în care eu îi reproşam excesul de rigorism, iar el îmi cerea să fiu mai prudent în unele superlative. Nu a fost motiv de supărare ori mâhnire, doar o reafirmare a valorilor care ne legau încă din anii facultăţii“. Atât Tismăneanu, cât şi Solcan au fost atraşi iniţial de idei marxiste, trecând, după cum spune politologul, „prin vraja dialecticii hegeliano-marxistă. În cazul lui Solcan depăşirea acestei faze a fost urmată de intrarea în zona filosofiei analitice. Totuşi, completează Tismăneanu, „a păstrat o sensibilitate ultragiată de ceea ce percepea drept nedreptăţi sociale. Am admirat intervenţia sa la un colocviu aici, la Washington, despre moştenirile lui Marx: calm, la obiect, sofisticat, fără niciun recurs la sofisme“. În februarie 1990, când Solcan lucra la Humanitas, cei doi s-au reîntâlnit, iar Tismăneanu a semnat şi el cu editura, devenind membru în primul consiliu editorial.

„Radu era un spirit cosmopolit, un cetăţean al lumii, un apărător al pluralismului. Era un monument de erudiţie, dar, mai cu seamă, un exemplu de ceea ce Isaiah Berlin a numit «the sense of reality»“, îl mai descrie politologul.

Unul dintre complimentele pe care Solcan i le-a făcut fostului său coleg de facultate a fost că i-a folosit cartea, „Stalinism pentru eternitate“ pentru unul dintre seminariile sale. Întrebat de firea retrasă a profesorului de la Filosofie, care refuza de multe ori chiar şi întâlniri între profesori, Vladimir Tismăneanu punctează: „Era extrem de modest, nu avea porniri  de vedetă, se ferea de zgomotul gloriilor de cafenea. Şi-a apărat subiectivitatea, n-a făcut concesii, a publicat ceea ce credea că poate dăinui. A fost, dacă îmi permiteţi metafora, un grădinar al ideilor“.

„Sunt ferm convins că nu voi apuca revelionul de peste un an“

Mihail Radu Solcan a murit pe 11 februarie 2013, la spitalul „Sfântul Ioan“, după ce , în urmă cu doi ani, descoperise o tumoare la colon, care ulterior a dus la alte complicaţii. Ultima parte a jurnalului conţine însemnări legate de spitale şi gânduri despre iminenţa morţii. „Privesc lucrurile filosofic. Am destulă energie ca să scriu, să lucrez“, i-a transmis Solcan verişoarei sale atunci. A sperat, chiar şi sub un asemenea diagnostic nefavorabil, să mai trăiască măcar cinci ani. A plecat trist, în special din cauza regretului că nu a stat cât să-şi vadă fiica, pe Ada, pornind pe drumul ei în viaţă. Ada era în ultimul an de facultate când tatăl ei a murit. „Trist, era foarte trist. Ar fi vrut să trăiască, măcar pe Ada s-o vadă realizată. Era prea trist ca să mai scrie“, spune Şarolta Solcan.

Solcan s-a bucurat de viaţă şi de lucrurile mărunte; în anii ’90, pe litoral

În ciuda faptului că îşi aştepta moartea, Mihail Radu Solcan a continuat să lucreze cât a putut. Pe 28 decembrie 2012, nota: „Sunt ferm convins că nu voi apuca revelionul de peste un an. Pe cel care vine, peste câteva zile, deja socot că ar fi un lucru minunat să-l prind. În pofida convingerii că nu mai am mult de trăit, am lucrat la articolul despre libertarianism. Vreau să-l trimit la o revistă din străinătate. Oricum, probabil nu-l vor accepta, dar asta n-are importanţă. Lucrul la articol m-a absorbit, dar m-a şi obosit. Nici gândurile legate de moarte nu le-a alungat“.

„Aş vrea să ştiu ce se va fi întâmplat după ce-am murit. Nu cred că este posibil, dar ideea mi se pare atrăgătoare“- Mihail Radu Solcan, în jurnal

Cel mai probabil, filosoful chiar ar fi vrut să îi fie publicat jurnalul după ce avea să nu mai fie, una dintre dovezi fiind justificarea pentru care l-a început, în 1985. Îi era teamă să scrie din pricina valorii literare, din frica de eşec în faţa foii albe de hârtie, de teama de a scrie despre tot ce îl înconjura. „Poţi lovi în ceea ce-ţi este drag (în minimalizarea propriei persoane) sau poţi atinge interese pe un plan mai larg a căror reacţie ar putea fi mai mult decât neplăcută“, scria profesorul Mihail Radu Solcan care, pe 4 iunie 1985, trăgea o linie peste vechiul său titlu şi adăuga: „Îndreptare de titlu: mă gândeam cu groază că se mai intitulează aceste caiete în mod pompos «devenirea conştiinţei»“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările