Mircea Diaconu, de la actorie la literatură. Actorul va lansa la Gaudeamus primul său roman: "La noi, când vine iarna"

Mircea Diaconu, de la actorie la literatură. Actorul va lansa la Gaudeamus primul său roman:

Volumul de 176 de pagini al lui Mircea Diaconu este publicat de Polirom în Colecţia "Fiction Ltd"

Adevarul.ro vă prezintă, în avanpremieră, un fragment din primul roman al actorului Mircea Diaconu,"La noi, când  vine iarna". Volumul editat de Polirom va fi lansat, duminică, 24 noiembrie, de ora 13.00.  La lansarea moderată de Lucian Dan Teodorovici  vor participa, pe lângă autorul cărţii,  Bianca Burţa-Cernat şi Ovidiu Şimonca.

Ştiri pe aceeaşi temă

Văzută prin ochii unui copil, viaţa pare mai frumoasă în primul roman al actorului Mircea Diaconu, "La noi, când vine iarna".  Târgul de Carte Gaudemus se desfăşoară în perioada 20-24 noiembrie, la Pavilionul Central Romepo.
 
Puştiul, care locuieşte într-un sat din perioada obsedantului deceniu, devine naratorul-personaj al unui roman, iar tragismul epocii este anulat de situaţiile comice create de naivitatea perspectivei acestuia. Fiorul primei iubiri pentru o fetiţă din vecini înfloreşte între castele imaginare şi aventuri în natură, locul în care trăieşte este un colţ de paradis, iar lucruri mărunte, precum o pijama nouă, pantalonii largi „de oameni mari” sau bomboanele fondante, sînt cele mai mari bucurii ale vieţii.
 
Totul se schimbă însă când tatălui i se înscenează o infracţiune, iar băieţelul, fratele mai mare şi mama lor devin persoane indezirabile. Ceea ce nu-l împiedică pe protagonist să dea dovadă de un curaj şi un spirit de sacrificiu care ar face cinste şi unui adult. Un roman cu unchi şi mătuşi, cu bunici şi vecini – unii îngeri protectori, alţii demoni cu chip uman –, în care un suflet inocent ne arată că binele din oameni poate învinge şi în cele mai întunecate vremuri.
 
Fragment din romanul "La noi, când vine iarna"
 
Noaptea era destul de albă, de pe acum ne gândeam ce-o să-i povestesc mâine fratelui meu şi zăpada scârţâia ca-ntr-o poezie despre iarnă şi păşeam parcă pe patru uşi. Potecile sunt mici şi de aceea trebuie să mergem lipiţi unul de altul. Când am ajuns în drumul mare, nu mi-a fost frică deloc, erau case multe, pocniturile de bici se auzeau mai des, urături, cântece, Aluniţa Cristescu mă strângea tare de mână şi eram de acord cu ea că noaptea de An Nou e cea mai albă şi mai frumoasă, că pe celelalte tot nu le-am văzut. M-am gândit c-ar fi timpul să intrăm şi noi într-o casă şi să colindăm, că trece noaptea degeaba. Era undeva în faţă o casă mai mare şi mai luminată, unde intrau şi ieşeau oameni, se auzeau şi cântece destule şi mă gândeam că e tocmai bună de colindat. Avea trepte înalte, fără curte şi nu-mi mai aminteam s-o fi văzut vreodată, dar noaptea se poate întâmpla orice, aşa că am urcat. Înăuntru se auzea lume multă, râsete, dar nu m-a mirat asta, că tot omul poate să aibă rude, şi rudele râd şi vorbesc tare. Aluniţa Cristescu a dat tonul, ne-am lipit capetele de uşă şi am început. După primele versuri s-a făcut linişte şi mi-am dat seama că aveam vocile îngheţate rău, dar, dacă începuserăm, nu mai aveam ce face. La strofa a doua, pe care nu o ştiam, am cântat cu la-la-la, ca după aceea să împărţim câştigul jumătate-jumătate.
 
Că e zi de sărbătoare
Şi mărgele ţi-am luat
Hai, mândruţo, la plimbare
Pe la noi prin sat.
 
Cred că Aluniţa Cristescu ar mai fi cântat o strofă, dar se deschisese uşa şi ce vedeam acolo nu era deloc o casă de om. O umbră mare, nebărbierită se uita la noi de-aproape, mirosind a ceva foarte cunoscut, dar de frică nu-mi aminteam a ce.
— Ce căutaţi voi aicea, mă, micilor? Ai?
— Colindăm, i-am răspuns şi mă gândeam cât puteam de tare că nu există draci, însă el a început să râdă gros şi cred că de noi.
— Păi, la cârciumă colindaţi voi, micilor?
Dinăuntru râdeau alţii la fel şi ne chemau acolo să ne vadă. Am intrat.
— Vă rugăm să ne scuzaţi, n-am ştiut că e cârciumă... dar ei nu ne ascultau deloc.
Se întorseseră toţi spre noi şi ne întrebau dacă ştim să cântăm şi altceva. Mai ştia Aluniţa Cristescu:
 
Sus boieri, nu mai dormiţi,
Vremea e să vă treziţi...
 
Dar nu le-a plăcut, ziceau că nu vor să se trezească şi că să le cânt eu ceva cu marinari. Aluniţa Cristescu mi-a dat tonul şi am început, ţinându-ne de mână:
 
Priveam pe malul mării,
Priveam în sus şi-n jos,
Cum valurile-albastre
Se legănau duios...
Atuncea marinarul
Mai scoate un pistol
Şi-mpuşcă fetiţa
Ş-apoi trase şi în el...
 
Cred că săriserăm ceva strofe, dar le-a plăcut foarte mult, ne-au dat bani, de nu mai încăpeau în buzunarul Aluniţei Cristescu, şi cel care ne deschisese uşa, câte o prăjitură, cam veche, dar totuşi prăjitură. Cineva a zis că eu sunt costumat în crai de la răsărit, altul a zis că sunt marinar şi au început să se certe. Nu mai avea rost să rămânem.
Din păcate, din pricina întunericului, nu puteam număra banii, dar erau mai mulţi decât mă aşteptam. Aluniţa Cristescu era veselă, se trăgea mereu de aţele din urechi şi-şi pipăia buzunarul. Ni se trezise pofta de colindat, ne-am luat iar de mână şi am pornit cu paşi aproape mari, că mari nu se poate pe zăpadă, către alte pocnete de bici. Tot mergând, mi-am amintit mai multe cântece şi le-am fredonat şi Aluniţei Cristescu, să le avem pregătite dacă va mai fi nevoie.
 
Eram din nou pe poteci şi ne lipeam unul de altul. Deşi ne cunoaştem de trei ani, nu ştiam că Aluniţa Cristescu are o mână atât de moale şi de plăcută. Deodată mi-am dat seama că nu mai scârţâim, că nu mai suntem pe potecă, dar pocnetele se auzeau tot mai aproape, aşa că m-am gândit la buzunarul Aluniţei Cristescu şi am mers mai departe. Dar parcă nici noaptea nu mai era aşa de albă, din cauza copacilor care se înmulţeau în jurul nostru, devenind pădure; nici case nu erau, Aluniţa Cristescu mă strângea tot mai tare de mână. Pocnetele erau însă foarte aproape, în faţa noastră, şi atunci, de frică, am strigat: „Primiţi colindătorii?“. 
Imediat s-a făcut o linişte în care dracul şchiop a început să cânte cu trompeta, mai frumos ca niciodată, o umbră s-a furişat undeva aproape şi parcă avea în spate un topor şi tot sângele pe care-l am mi se urcase în cap, că din pricina asta nici nu mai auzeam foarte clar trompeta. De undeva din spate se auzeau pocnete de bici şi-mi venea să mă agăţ de ele, ca de ceva ce există, şi pentru că doar picioarele mai erau vii în noi, am rupt-o la fugă spre ele şi cineva alerga după noi – era spaima, care e un animal de care nu scapă nimeni. Fugind, mă gândeam cât puteam de tare că noi n-am făcut rău nimănui şi, dacă e o răsplată pe lume, n-ar trebui să păţim nimic; cred c-am făgăduit chiar că n-o să mai pun apă pe pârtie, să cadă lumea, dar zăpada ne trăgea de picioare şi cerul se lăsase de tot pe pământ şi nu ne lăsa să trecem. (Copyright Editura Polirom)
 
 
  Actor, politician, profesor
Mircea Diaconu (n. 24 decembrie 1949) este actor, politician, scriitor şi profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti.
A fost directorul Teatrului „Nottara“ pînă în 2011. A jucat atît în piese de teatru pe scenele naţionale, cît şi în producţii cinematografice celebre, precum De ce trag clopotele, Mitică?, Buletin de Bucureşti, Asfalt Tango, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Legături bolnăvicioase sau Filantropica.
A mai publicat: Şugubina (1977), Scaunul de pânză al actorului (1985) şi În Bucureştii de odinioară cu Mircea Diaconu (1998).
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: