Limba de lemn

Discursurile lui Nicolae Ceauşescu reprezentau culmi ale limbii de lemn  FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Expresia din titlu e consacrată de câteva decenii. Iniţial, ea s-a referit la limbajul politic, mai exact la o anomalie a acestuia.

Cu timpul s-a remarcat faptul că multe alte limbaje (dacă nu cumva toate) sunt tentate în egală măsură de folosirea unui jargon propriu, capabil să le identifice.

Pe vremea studenţiei mele, lingviştii vorbeau de stiluri profesionale. Medicii au jargonul lor, avocaţii pe al lor şi aşa mai departe. Până şi criticii literari şi-au făurit unul prin anii 1950-1960, odată cu moda structuralistă. Predilecţia cu pricina ţine, dincolo de o anumită emfază, cu alte cuvinte, de orgoliul profesiei, de necesitatea unui vocabular propriu fiecărui domeniu. Fără acest vocabular n-ar exista farmacologie.

Nu toate profesiile pretind în aceeaşi măsură un vocabular specific. Cred, de exemplu, că noi, criticii literari, ne situăm în partea de jos a scalei, putându-ne exprima foarte bine în limba comună oamenilor cultivaţi.

În limbajul politic, limba de lemn are, ca funcţie esenţială, mascarea ideologică a realităţilor neconvenabile.

Intenţii ideologice şi codificare

Să ne întoarcem la originea expresiei cu pricina. Ea definea o anomalie a limbajului, nu o stare normală de fapt. Anomalia era rezultatul unei intenţii ideologice şi consta în codificarea mesajului. Limbajele ştiinţifice sau literare n-au motive să recurgă la acest procedeu. Orgoliul pe care l-am menţionat conduce, cel mult, la o glazură superficială a lexicului meseriei. Codificarea înseamnă ascundere, secret, scopul fiind împiedicarea accesului la informaţie. Ea este şi o măsură de protecţie, în limbajul diplomatic, mai ales, menită a preveni incidente între state.

În limbajul politic, limba de lemn are, ca funcţie esenţială, mascarea ideologică a realităţilor neconvenabile. (Circula în „Epoca de aur“ următoarea expresie, referitoare la faptul că recolta era strânsă doar în vorbe: „Speech cu speech, patriei snop!“). Scumpirile erau numite, în comunicatele oficiale, „reaşezare a preţurilor“. Edulcorarea nu era însă singurul procedeu. Altul era evitarea termenului uzual care părea supărător. Nu se spunea „muncitori în grevă“, ci „muncitori grupaţi“. Ideea era că grevele se întâmplă în lagărul capitalist, în cel comunist nefiind cunoscute.

A nu spune lucrurilor pe nume însemna şi recurgerea la perifraze sau la întârzierea comunicării unor informaţii. Moartea lui Franco n-a fost niciodată anunţată oficial în România. Anunţul a survenit câtva timp mai târziu, când românii au aflat că au avut loc la Madrid funeraliile dictatorului. Acordurile dintre sindicatul polonez Solidarnosci  şi guvernul comunist de la Varşovia au fost comentate negativ de oficialitatea de la noi, într-un comunicat tardiv. Comic era că oficialitatea îi considera, fără să-şi dea seama, pe români informaţi pe alte canale. Ceea ce, în fond, era perfect adevărat.

Mai este de notat un element: tardive, indirecte şi mincinoase cum erau, mesajele în limbă de lemn conţineau de fiecare dată, absolut de fiecare dată, un sâmbure de adevăr. Poate că realitatea nu se lăsa trucată complet. Poate că ideologia aspira în mod inconştient la o minimă credibilitate. Fenomenul ar merita să fie analizat de specialişti. În cosecinţă, limba de lemn este un produs de lux al ideologiei.

O formă de plagiat

Limba de lemn din politică n-a fost apanajul exclusiv al regimului comunist. Ea există şi astăzi. În parte, caracteristicile sunt aceleaşi. Ceea ce face diferenţa este tocmai ideologia: tare, în comunism, slabă, în democraţie.

Îi auzim adesea pe unii politologi deplângând dispariţia ideologiilor de partid. Ideologiile n-au dispărut, dar au slăbit în intensitate, când n-au devenit, pur şi simplu,  pragmatice. Pragmatismul opunându-se teoriei, e normal ca apelul la ideologie să nu mai fie atât de limpede şi de pregnant ca în trecutul regim. Limba de lemn a supravieţuit în pofida diminuării ideologicului.

Noua limbă de lemn se sprijină pe doi piloni majori. Unul este strict politic, aşadar practic: aliaţii de partid trebuie menajaţi, adversarii făcuţi de ocară. Nicio opţiune personală nu e admisibilă. Soluţia? O limbă de lemn învăţată pe dinafară. Al doilea pilon constă în incultura politică a multor politicieni, pentru care limba de lemn îi cruţă de orice iniţiativă verbală, cu ocazia interviurilor, declaraţiilor, intervenţiilor la televiziune, ca să nu vorbesc de articole în presa scrisă, care, toate, implică idei personale.

Limba de lemn este unul din factorii principali care decredibilizează clasa politică şi, în definitiv, pe toţi protagoniştii vieţii publice româneşti.

Limba de lemn este o formă de plagiat: repetarea unor fraze gata făcute. Nu doar politicienii nu reuşesc să explice în cuvintele lor ce se întâmplă şi ce vor, dar nici economiştii sau sociologii nu sunt neapărat mai breji. Limba de lemn îi ajută pe toţi să-şi ascundă lacunele. De aici provine impresia destul de răspândită că vorbesc fără să spună nimic, că sunt nesinceri sau ezitanţi, ba chiar de-a binelea mincinoşi. Limba de lemn este unul din factorii principali care decredibilizează clasa politică şi, în definitiv, pe toţi protagoniştii vieţii publice româneşti.