„Divina Comedie“ povestită pentru copii, publicată pentru prima dată în România de către editura Humanitas AVANPREMIERĂ

„Divina Comedie“ povestită pentru copii, publicată pentru prima dată în România de către editura Humanitas AVANPREMIERĂ

FOTO: editura Humanitas

La 700 de ani de la moartea lui Dante, „Divina Comedie“ este povestită pentru copii de Corina Anton şi minunat ilustrată de Mihail Coşuleţu. Această variantă a capodoperei poetului florentin este publicată pentru prima dată în România, de către editura Humanitas, şi promite că le va aprinde curiozitatea şi imaginaţia celor ce îndrăznesc să pornească în această aventură fără egal care este descoperirea unei mari culturi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cartea va apărea în librării până la finalul lunii iunie, dar „Adevărul“ vă prezintă în avanpremieră un fragment menit să facă toţi cititorii, mari şi mici deopotrivă, să se (re)îndrăgostească de această frumoasă operă.

„Cartea pe care ai deschis-o este povestea uneia dintre cele mai uimitoare călătorii făcute până acum de o minte omenească. A scris-o cel mai important poet italian, pe numele său Dante Alighieri, acum mai bine de şapte veacuri. Şi totuşi noi continuăm să o citim, pentru că o carte cu adevărat bună străbate timpul şi este îndrăgită în toate vremurile. Eşti curios? Hai să pornim pe urmele lui Dante, dar să ştii că ne aşteaptă cale lungă. Vezi colo-n zare o pădure şi-un om cu pasul şovăielnic? Să-l urmăm, înainte să se piardă printre copaci!“ — CORINA ANTON

„Spre deosebire de foarte tânărul cititor italian, în a cărui ţară există deja o tradiţie a adaptărilor Divinei Comedii pentru copii, cel român nu a avut niciodată prilejul de a aborda opera lui Dante în felul acesta, printr-un ochean întors către Evul Mediu, într-o călătorie fabuloasă. De aceea, apariţia Divinei Comedii povestite pentru copii este o noutate absolută, care trebuie salutată cu mare fervoare, şi un eveniment cu totul deosebit în peisajul editorial românesc, chiar în anul în care se împlinesc 700 de ani de la moartea lui Dante. Scrisă într-un stil cuceritor şi plăcut, cu o profundă cunoaştere şi înţelegere a originalului, şi ilustrată cu mare talent, povestirea Divinei Comedii îşi călăuzeşte tânărul public către o capodoperă a marii literaturi universale.“ — BRUNO MAZZONI, Universitatea din Pisa

FRAGMENT

Infernul

Într-o zi din primăvara anului 1300, Dante, pe atunci aflat la mijlocul vieţii sale (avea treizeci şi cinci de ani), se pomeneşte într-o pădure deasă şi întunecată. Nu-şi mai aminteşte cum a ajuns aici: obosit şi somnoros, poate că nu s-a uitat bine pe unde merge şi-acum iată că nu mai găseşte cărarea. Bezna adâncă, desişul misterios şi zgomotele nedesluşite ale pădurii îl înfioară. Şi asta nu e tot: aşa cum li se mai întâmplă oamenilor mari atunci când au multe necazuri, Dante este necăjit şi dezorientat.

De multă vreme lucrurile nu merg bine: uitându‑se în jurul său, vede numai răutate, lăcomie, dispreţ şi egoism. Concetăţenii săi se zbat care mai de care ca să ajungă cât mai sus, dar nu pentru că vor să guverneze spre binele cetăţii, ci ca să poată strânge avere netulburaţi. Se încaieră cu vecinii lor, ba chiar şi între ei; se duşmănesc, mint şi înşală, sunt mânioşi, clevetitori, făţarnici şi răzbunători. Au uitat de cinste, de dreptate şi de milă. Cei curaţi sunt umiliţi şi alungaţi; glasul lor firav nu se aude printre răcnetele celor puternici. Iar Beatrice, singura rază de lumină şi de speranţă din viaţa lui, s-a stins, lăsându-l mai singur ca niciodată. Aşa că Dante nu-şi mai găseşte locul. Încotro s-o ia? Oare ce-ar trebui să facă?

Ridicându-şi privirea, Dante zăreşte o geană de lumină şi, uşurat, iuţeşte pasul. Izbuteşte să iasă din hăţiş şi să ajungă la poalele unui deal. Dar iată că îi aţin calea trei fiare înspăimântătoare şi flămânde: o panteră cu blana tărcată, un leu înfricoşător şi o lupoaică numai piele şi os, care nu îi îngăduie să meargă mai departe.

Dante se opreşte speriat, neştiind cum să scape, când în inima negurii desluşeşte o tăcută figură omenească.

— O, tu, oricine ai fi, om sau umbră, fie-ţi milă de mine! strigă Dante.

— Cândva am fost om, dar acum sunt doar o umbră, răspunde necunoscutul. Eu am scris Eneida, poemul care preamăreşte faptele de arme ale lui Enea, strămoşul glorioşilor romani.

— Te recunosc: eşti înţeleptul Virgiliu, cel mai ales dintre poeţii latini. Tu eşti maestrul meu, de la care am învăţat să scriu! Rogu-te, scapă-mă de fiarele astea care m-au încolţit!

— Vino cu mine, spune Virgiliu. Vei face o călătorie nemaipomenită şi vei vedea ce nu a mai văzut nimeni niciodată: vom merge pe lumea cealaltă şi vei întâlni sufletele celor morţi. Să fii curajos!

— Dar de ce tocmai eu? întreabă Dante uimit. Eu nu sunt erou ca Enea şi nici sfânt. Sunt un om ca toţi oamenii. De ce să pornesc într-o asemenea călătorie pe carenu a mai făcut-o niciun muritor? Şi periculoasă pe deasupra! Ce să caut eu printre fantome?

— Beatrice m-a rugat să vin după tine, răspunde Virgiliu. Ea se află acum în Paradis. De acolo de sus ţi-a văzut suferinţa şi rătăcirea. Nu te teme! De ce eziţi? Nu-ţi dai seama ce şansă nemaipomenită ţi s-a dat?

Aşa este Virgiliu întotdeauna: înţelept şi ocrotitor. Dante vedea în el întruchiparea raţiunii, adică a gândirii limpezi şi a dreptei judecăţi. Cât ţine călătoria, Virgiliu îi va tâlcui lui Dante cele văzute, îl va îmbărbăta şi-l va îndemna să meargă mai departe: exact aşa cum părinţii tăi te învaţă, te susţin şi te îmbrăţişează ca să-ţi dea curaj.  E ca un tată, drept care Dante îşi ia inima în dinţi şi porneşte la drum alături de marele poet latin.

Se lasă seara când Dante şi Virgiliu ajung la o poartă uriaşă pe care scrie, cu litere mari şi întunecate, „Lăsaţi orice speranţă, o, voi cei care intraţi!“. Lui Dante nu prea îi vine să intre: cum adică să laşi speranţa la intrare? Dacă îţi pierzi până şi speranţa, înseamnă că nu îţi mai rămâne nimic! Dar Virgiliu nu îi dă răgaz să se răzgândească şi îl zoreşte înăuntru.

Cei doi poeţi intră şi... ce să vezi? Nu vezi nimic... pentru că dincolo de această poartă nu pătrunde lumina stelelor. Se aud doar strigăte, vaiere şi tot felul de zgomote. Dante clipeşte des, până ce ochii i se obişnuiesc cu întunericul şi începe să zărească în jurul său. Aici se află intrarea în Infern, adică în locul în care sunt osândiţi oamenii care au săvârşit fapte rele în timpul vieţii. Pedeapsa este întotdeauna pe măsura păcatului.

Purgatoriul

Este aproape miezul nopţii şi Dante se simte foarte obosit după tot drumul şi după lecţia lui Virgiliu. Cu toate acestea, este bucuros că a înţeles‑o. Nu-i aşa că şi ţie ţi s‑a întâmplat să-ţi doreşti ceva foarte mult? De exemplu, jucăria altui copil? Când erai mai mic, dacă i-o smulgeai din mână, mama te certa, iar tu plângeai de ciudă şi nu înţelegeai de ce te-a oprit; dar mai târziu, crescând, ai înţeles că atunci când iei un lucru care nu e al tău fără să ceri voie săvârşeşti o nedreptate. Şi nici nu e politicos. În felul acesta, ai ales să te porţi ca un copil bine-crescut, care îl respectă pe celălalt şi, chiar dacă mureai de nerăbdare să te joci, te-ai stăpânit şi ţi-ai rugat tovarăşul să-ţi împrumute jucăria sa. Sau poate că ţi‑ai dorit să mănânci o ciocolată de unul singur, dar până la urmă ai împărţit-o cu surioara sau cu frăţiorul tău, pentru că ştii că se cuvine să împarţi nu doar bunătăţile, ci şi bucuria cu cei dragi. Asta înseamnă să faci alegerea potrivită. Nu-i aşa?

Tot gândindu-se la lucrurile acestea, pe Dante îl fură somnul. La apropierea zorilor, în vis i se arată o cotoroanţă chioară, strâmbă, pământie la chip şi bâlbâită, care se preface treptat într-o făptură fermecătoare, îmbujorată şi cu glas încântător:

— Eu sunt o dulce sirenă şi-i vrăjesc pe marinari cu al meu cântec. Până şi pe marele Ulise l-am întârziat din drumul său. Cine mă aude greu mai reuşeşte să se desprindă de mine!

Dar pe neaşteptate dinspre ea vine o asemenea duhoare, încât Dante se trezeşte.

— Ce a mai fost şi asta? întreabă el dezmeticindu-se cu greu.

— Acum ne aflăm printre zgârciţi şi risipitori, care au fost prea legaţi de lucrurile pământeşti: de bani, de aur şi nestemate, de pământuri, de avere, răspunde Virgiliu.

Sirena ademenitoare pe care ai visat-o şi care în realitate e o pocitanie întruchipează pofta de lucruri care, deşi par frumoase, în realitate nu sunt cu adevărat importante, ba chiar pot să fie foarte urâte.

Dante priveşte în jur şi vede o mulţime de oameni întinşi pe jos, pentru că purtarea lor i-a ţinut prea legaţi de lucruri, împiedicându-i să se înalţe spre cer şi să aspire la cele ce nu pot fi cumpărate. Brusc pământul se cutremură atât de tare, încât Dante îngheaţă de spaimă... dar, spre mirarea sa, sufletele încep să cânte un imn de slavă!

— Fraţii mei, pacea să fie cu voi, aude el o voce. Cum de umblaţi pe-aici prin Purgatoriu?

— Avem o misiune de îndeplinit, spune Virgiliu. Nu te speria, nu încălcăm nicio regulă. Dar ce a fost cutremurul acesta cumplit?

— Când un suflet se curăţă de păcate, urcă în Paradis, iar muntele Purgatoriului se zguduie, răspunde penitentul. Nu vă temeţi, e de bine!

(Iată că ai aflat şi cum e cu cutremurele în Purgatoriu!)

................................................................................................................................................

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Virgiliu îi spune lui Dante:

— Astăzi, în sfârşit, îţi vei astâmpăra foamea cu roadele acelui copac pe care muritorii îl caută toată viaţa.

Dante înţelege: Virgiliu vrea să spună că va intra în grădina Edenului. Numai aici omul a cunoscut fericirea neştirbită în mijlocul unei naturi îmbelşugate, departe de orice griji şi suferinţe.

Bucuros, Dante începe să urce cu avânt marea scară de piatră. În vârf, Virgiliu îl priveşte în ochi şi-i spune:

— Fiul meu, eu te-am putut călăuzi prin Infern şi prin Purgatoriu, dar de aici încolo mi-e cu neputinţă să te mai însoţesc. Te-am dus până aici cu învăţăturile mele, dându-ţi ajutor. Acum, că te-ai purificat de orice gând rău, nu poţi să-ţi mai doreşti decât binele. Nu mai ai cum să greşeşti! Priveşte soarele care străluceşte, uită‑te la iarbă, la flori şi la copaci. În timp ce o aştepţi pe Beatrice, plimbă-te în voie prin această grădină. Te poţi descurca şi singur: îţi eşti propriul stăpân!

Paradisul

Iată-ne întovărăşindu-l pe Dante în ultima parte a călătoriei sale. A explorat curajos măruntaiele Pământului; a escaladat cu avânt muntele cel uriaş; iar acum se pregăteşte să străbată cosmosul! Nu-i aşa că e o călătorie uimitoare?

Prin urmare, ca să aflăm cum arăta cosmosul în ochii unui om medieval, să-l citim mai departe pe Dante.

În centrul universului – se credea pe vremea aceea – se afla Pământul, cu totul nemişcat şi îmbrăcat într-o uriaşă sferă de foc. Iar în jurul său se roteau Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn.

În caz că nu ştiai, planetele îşi împrumută numele de la zeii romani: Mercur era zeul comerţului şi mesagerul zeilor; Venus, zeiţa iubirii şi a frumuseţii; Marte, zeul cel aprig al războiului; Jupiter, mai-marele zeilor şi cel mai maiestuos dintre ei; iar Saturn, un vechi zeu misterios şi dus pe gânduri, care îi învăţase pe oameni taina cultivării pământului. În rotaţia lor în jurul Pământului, toate aceste sfere cereşti alcătuiau ceruri în care veneau după moarte sufletele fericiţilor: aşa se cheamă cei care în viaţă au făcut binele, fiind primiţi în Paradis. Apoi urma cerul stelelor fixe, unde nu mai exista niciun fel de mişcare cerească, iar după el, cerul Primului Mobil, care le punea pe toate în mişcare. Ultimul era Empireul, adică sălaşul lui Dumnezeu.

Aşa este alcătuit ultimul spaţiu al lumii de dincolo pe care îl va străbate Dante cu Beatrice alături, descoperindu-l pas după pas, uimit şi fermecat. Sufletul poetului se umple de încântare şi de bucurie în faţa minunăţiei universului, căci aici totul scânteiază într-o lumină curată, care sporeşte pe măsură ce pelerinul se apropie de Dumnezeu. Iar sferele cereşti produc în rotirea lor domoală o muzică suavă, nemaiauzită de urechea omenească, secondată de cânturile îngerilor şi ale fericiţilor. Ce greu îi va fi, cu toată iscusinţa lui, să povestească toate aceste lucruri! Nefericirea şi suferinţa cunoscute în viaţa petrecută pe Pământ l-au ajutat să zugrăvească Infernul şi Purgatoriul; dar fericirea desăvârşită din Paradis cine a cunoscut‑o oare vreodată? Să sperăm totuşi că va reuşi să istorisească măcar o parte din câte a aflat...

................................................................................................................................................

Despărţindu-se de Cacciaguida, Dante urcă în cerul lui Jupiter, unde se găsesc sufletele regilor şi împăraţilor care s‑au pus în slujba dreptăţii. Spiritele acestora sunt dispuse pe cer în formă de acvilă cu aripile larg desfăcute, simbolizând puterea imperială. Maiestuoasa pasăre grăieşte într‑un singur glas, deşi e alcătuită din multe duhuri. Ele vorbesc cu mânie despre numeroşii conducători care, deşi sunt creştini, au săvârşit crime şi fapte îngrozitoare. Printre fericiţi, Dante îl zăreşte, surprins, pe împăratul roman Traian (exact, pe acel Traian care l-a învins pe Decebal şi a cucerit Dacia!).

— Dar el ce caută aici printre voi? Că doar a fost păgân! strigă Dante. Eu, unul, chiar mă întrebam: dacă un om se naşte într-o parte a lumii unde nu există nimeni care să-i vorbească despre Hristos, dar duce o viaţă cu totul fără pată, chiar nu are nicio şansă să ajungi în Paradis? Iar acum îl văd pe Traian printre voi! Îmi explicaţi şi mie ce se întâmplă?

— În această privinţă puterea Domnului e mare, iar mintea omenească, în nevolnicia ei, nu poate să o înţeleagă, răspunde acvila. Se pot întâmpla lucruri extraordinare şi tainice, pe care omul nu le cunoaşte şi nici nu le poate cuprinde. Este adevărat că împăratul Traian nu a fost botezat, dar a crezut în Hristos cu toată tăria. Ştii cum de s‑a întâmplat asta? Se pregătea să plece într-o expediţie cu oastea sa. Tocmai încălecase, când o văduvă sărmană, al cărei fiu fusese ucis, s-a apropiat de el şi l-a implorat să‑i facă dreptate. Traian, care era un om drept, a amânat expediţia ca să-şi facă datoria, aşa cum trebuie să procedeze un adevărat conducător. Peste secole, papa Grigore s‑a rugat pentru sufletul lui, care a revenit la viaţă pentru puţină vreme şi, în acest scurt răgaz, el a apucat să creadă în Hristos. Astfel, faptele lui bune l-au mântuit. Iată de ce îl vezi acum în Paradis, deşi tu ştiai că e păgân şi ca atare n‑ar fi trebuit să fie aici. De aceea îţi spun că omul nu poate desluşi căile Domnului!

Aceasta este o frumoasă legendă medievală despre împăratul Traian: el era o figură îndrăgită pentru spiritul său justiţiar, iar cărturarii de pe vremea lui Dante nu se împăcau cu gândul că un om atât de virtuos şi de integru ar putea ajunge în Infern doar pentru că nu a fost creştin. Ceea ce contează cu adevărat, vrea să spună Dante, este să te porţi frumos cu oamenii şi să faci fapte bune, indiferent cine eşti şi în ce epocă trăieşti!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările