Crăciunul pe înţelesul tuturor. Ce este de fapt această sărbătoare şi cât din ea este cu adevărat tradiţional şi spiritual. Nici până azi nu se ştie de unde vine cuvântul VIDEO

Crăciunul pe înţelesul tuturor. Ce este de fapt această sărbătoare şi cât din ea este cu adevărat tradiţional şi spiritual. Nici până azi nu se ştie de unde vine cuvântul VIDEO

Imagine de iarnă Foto: Karl Ludwig Lupsiasca, Wolfsberg, RO, 1974     Sursa: Facebook

Crăciunul a fost ignorat de creştinii din primele secole, doar Matei şi Luca menţionând episodul de la Betleem. Tradiţia Pomului de Crăciun este foarte recentă, fiind un import nemţesc. Etimologia cuvântului „Crăciun“ e controversată, unele variante fiind de-a dreptul fanteziste. După S. Fl. Marian, (Moş) Crăciun era un bătrân urâcios, coleric şi zgârcit, care locuia la Betleem. Colindele adevărate se cântă doar în seara de Ajun.

Ştiri pe aceeaşi temă

Toate informaţiile sunt preluate din cartea „Teme, personaje, sărbători creştine şi tradiţionale româneşti. Un ghid pentru credincioşii din secolul XXI“, apărută recent la Editura Vremea, semnată de teologul, filozoful, eseistul, istoricul religiilor şi poetul Cristian Bădiliţă, specialist în creştinismul timpuriu, texte evanghelice apocrife şi patristică. Este ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a acestei cărţi de referinţă, publicată în colecţia „Fapte, idei, documente“ a editurii. Actualul volum este dedicat „Copiilor mei, Paul Victor şi Irina Maria“, copii pe care teologul îi are împreună cu patroloaga Smaranda Mărculescu.

Paginile 218-236 ale ediţiei sunt dedicate sărbătorii Crăciunului, pe care o marcăm în aceste zile, de multe ori fără să ştim prea exact ce facem şi de ce facem ceea ce facem. Sub titlul „Data Crăciunului, semnificaţia pomului de Crăciun şi alte obiceiuri“, sunt oferite multe informaţii necesare, utile şi din cea mai autorizată sursă, fiind trecute în revistă aspecte precum: „Ieslea de Crăciun în tradiţia catolică şi darnicul Moş Crăciun“, „Colindele de Crăciun“, „Cântecele de stea“, „Vicleimul“, „Stille Nacht («Noapte liniştită»)“.

Creştinismul a „clonat“ sărbătorile păgâne

Aflăm astfel că „în primele trei secole creştinii nu au avut o sărbătoare specială dedicată Naşterii“; „prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus se află în Stromatele lui Clement Alexandrinul, autor din secolul al II-lea. La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide“; „până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, data epifaniei“; „Aniversarea naşterii lui Iisus pe 25 decembrie apare pentru prima dată la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arius la Sinodul de la Niceea“;

„Data Crăciunului s-a suprapus, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi Sol invictus («Soarele neînvins»), impusă la Roma încă de pe vremea lui Heliogabal şi susţinută de Constantin cel Mare. Astfel, sărbătoarea păgână, legată de cultul Soarelui, care în decembrie renăştea «din propria cenuşă», avea să-şi schimbe semnificaţia, devenind sărbătoarea naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu“.

Oricum, multă vreme după aceea, sub orice creştin se mai ascundea un „păgân“ (sau un gnostic, vezi după anul 1000 resurecţia catharilor şi a bogomililor), iar la 1000 de ani de la oficializarea noii religii de către Constantin încă mai existau triburi slave păgâne, după cum vedem în capodopera „Andrei Rubliov“, scrisă de Andrei Koncealovski şi Andrei Tarkovski. Triburile „barbare“, ca şi, mai târziu, cele amerindiene, au fost supuse, cu Crucea în mână, unui veritabil genocid.

Pe de altă parte, ne comunică Bădiliţă, „tradiţia pomului de Crăciun este mult mai recentă, chiar dacă obiceiul de-a împodobi casele de 6 ianuarie, ziua Epifaniei, cu ramuri şi buchete de verdeaţă urcă până în secolul al IV-lea“. Originea i s-ar afla în „misterele“ medievale. „Etimologia cuvântului «Crăciun» este controversată“, ne reaminteşte Bădiliţă. Cele mai surpinzătoare explicaţii au fost date, rând pe rând: de la latinele „(in)carnationem“ (Şcoala Ardeleană), „crastinum“ (Hasdeu), „calationem“ (Papahagi), „creationem“ (Rosetti), slavizat „Kraciun“, până la variante daco-trace („crenguţă“ / „crăcuţă“) sau derivări de la „Cronos“ ori „a se crăci“ (timpul şi buştenii de lemn puşi de maramureşeni la porţi, în perioada solstiţiului de iarnă).

Crăciun nu era un om bun

„Un ciclu de legende marianice, strânse şi publicate de Simion Florea Marian în 1904, îl au ca protagonist pe «Moş Crăciun» sau «Crăciun» pur şi simplu, un bătrân urâcios, coleric, zgârcit, care locuia la Betleem“, ne mai spune Bădiliţă. „În catolicism, Crăciunul nu poate fi sărbătorit fără «ieslea de Crăciun»“;

„Colindele constituie un produs cultural şi religios precreştin, dar Biserica le-a acaparat într-o bună măsură funcţia şi conţinutul“;

„Până în secolul al XVI-lea Crăcinul şi Anul Nou formau o singură sărbătoare, pe 25 decembrie“; „Cele douăsprezece zile cuprinse între Crăciun şi Bobotează formează un «timp tare», înzestrat cu o putere specială, când cerurile se deschid şi duhurile circulă slobode pe pământ“'; dar „niciuna dintre credinţele enumerate nu are vreo legătură cu naşterea lui Isus Hristos“; „Saşii au introdus «Vicleimul» (formă populară a cuvântului Betleem) în provinciile româneşti“; „Tradiţia felicitărilor trimise de Crăciun datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar la originea ei se află un englez, John Calcot Horsley“.

Foto: Iosif Berman - Principele Mihai al României cioban, 1936 (Vicleim). Dar Vicleimul (Irozii) nu sunt o sărbătoare chiar atât de tradiţional-românească cum ne place să credem...   Sursa foto: Wikipedia

Peste toate aceste lucruri se suprapune, în secolul XXI, figura patronală a unui Santa Claus (adică Sf. Nicolae, episcopul aducător de cadouri) rubicond, cu obraji roşii şi barbă albă, creată, la începutul secolului trecut, de un grafician american pentru o reclamă a firmei Coca Cola, şi devastatorul consumerism contemporan. Informaţiile de istorie a religiilor şi a tradiţiilor aflate în cartea lui Cristian Bădilţă sunt adevăruri incomode, dar care trebuie cunoscute în mod necesar de orice creştin cu un dram de fior intelectual, care-şi doreşte să afle originile acestei sărbători importante şi ale obiceiurilor asociate cu aceasta.

„Cele mai fierbinţi teme şi momente ale creştinismului“

În 320 de pagini - simultan dictionar, carte de istorie, culegere de legende si manual de teologie ortodoxa -, volumul lui Cristian Bădiliţă prezinta, conform Editurii Vremea, cele mai importante subiecte, personaje, sarbatori crestine si traditionale romanesti cu maxima acuratete stiintifica, dar intr-un limbaj accesibil publicului larg.

Pe de alta parte, multe informatii sunt inedite chiar si pentru specialisti.

Un aspect original il constituie prezentarea traditiilor ortodoxe intemeiate pe Scriptura in paralel cu traditiile populare romanesti.

Autorul, specialist in istoria crestinismului, imbraca, pe alocuri, haina de povestitor.

Cele mai fierbinti teme si momente ale crestinismului sunt povestite intr-un stil limpede si captivant.

Cum se sărbătoreşte Crăciunul în România

Crăciunul este o sărbătoare principală anuală, la fel ca în majoritatea statelor creştine. Crăciunul a fost introdus odată cu apariţia creştinismului în România.

Sărbătoarea Naşterii Domnului se ţine pe 25 şi 26 decembrie.

Un vechi obicei al românilor din satele unor zone ale ţării, ca de pildă cele din Oltenia, era acela ca în Ajunul Crăciunului, gospodarii să se trezească dimineaţa devreme, să facă focul în sobă şi cu o rămurică a unui pom din grădină să jăruiască jarul stând la gura sobei şi să spună: "Bună dimineaţa lui Ajun! /C-a venit într-un ceas bun /Să ne-aducă:porcii graşi şi unturoşi /Şi oamenii sănătoşi; /Vacile cu viţei,oile cu miei,scroafele cu purcei,cloştile cu pui,găinile cu ouă......şi tot aşa se continua cu ceea ce gospodarii doreau să aibă, ca în final să se spună: La anul şi la mulţi ani!

Cântarea cântecelor de stea este o parte foarte importantă din festivităţile Crăciunului românesc. În prima zi de Crăciun, mulţi colindători umblă pe străzile acoperite cu zăpadă ale oraşelor şi satelor, ţinând în mână o stea făcută din carton şi hârtie, cu scene biblice pictate pe ea.

Tradiţia din România cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând cântece de stea şi recitând poezii sau legende, pe toată perioada Crăciunului. Liderul cară cu el o stea din lemn, acoperită cu staniol şi decorată cu clopoţei şi panglici colorate. O imagine a Sfintei Familii este lipită în centru stelei şi întreaga creaţie este ataşată de o coadă de mătură sau de un băţ puternic.

Icoană cu Naşterea Domnului

Colindatul creştin

Pentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală măsură la tradiţie, ştiind să accepte şi obiceiuri mai recente. Întâmpinată cu bucurie, Naşterea Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstiţiul de Iarnă, momentul în care natura dă speranţe că va renaşte.

Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualităţi româneşti. El s-a păstrat asociindu-se câteodată cu celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos. Există de asemenea cântece de stea (sau colinde creştine), care au ca subiect Naşterea Domnului.

În ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.

În Maramureş, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul Crăciunului ia sfârşit şi fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii şi cozonacii, prăjiturile şi vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc linişte şi pace în case. Există şi o perioadă de post culinar şi spiritual ce se ţine înaintea Crăciunului,timp de şase săptămâni sfârşindu-se în noaptea de Crăciun. În ajun de Crăciun există obiceiul de a se împodobii în casă sau în curte un brad cu diferite globuri,cu beteală ori cu bomboane de ciocolată numite saloane.Cele trei zile de Crăciun sunt 25,26 şi 27 decembrie.În aceste zile sfânte se respectă tradiţii vechi de sute de ani.Colindatul este unul dintre aceste obiceiuri.Atât grupuri de copii cât şi grupuri de adulţi se strâng laolaltă şi merg să colinde la casele vecinilor sau la casele altor oameni.Atunci se cântă "O ce veste minunată",o melodie foarte veche şi foarte populară în popor,cât şi "O brad frumos".Totodată colindătorii sunt serviţi cu produse alimentare(colaci făcuţi în casă) sau bani. Persoanele de origine slave din România sărbătoresc şi în data de 7 ianuarie Crăciunul pentru că de fapt Crăciunul lor este pe acea dată la două săptămâni după Crăciunul românesc, ortodox.

Colindători în Bucureşti, 1842.      Sursa: Wikipedia

Împodobirea bradului

Pomul de Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalaţiei electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.

Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuşi împărţite: unii văd în el o reprezentare a ,,arborelui lumii’’, alţii îl consideră o referire directă la ,,arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roşu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai.

Până în secolul al 15-lea, crenguţele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca şi darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiţii păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.

Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Crăciun, într-o piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobeşte primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.

După 1878, decoraţiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, aşa că această tradiţie pur germană va cuceri întreaga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că este vorba despre ţări din Asia, Africa, America de Nord şi de Sud sau Australia.

La sfârşitul secolului al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit şi scânteietor. În 1776, prin intermediul soldaţilor germani care participau alături de englezi la războiul de independenţă, tradiţia pomului de Crăciun ajunge şi în Statele Unite, iar în anul 1880 cucereşte şi Casa Albă.

La noi obiceiul a pătruns odată cu influenţa germană, când primii studenţi români au început să meargă la studii la universităţile din Berlin sau Viena, şi la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Ţările Române în 1866 unde prinţii şi prinţesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureşteană.

Cântecul german de Crăciun O Tannenbaum, cu versuri de Melchior Franck, puse pe o melodie populară din Silezia, din secolul al XVI-lea, devine în limba română O brad frumos, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările