Portofelul şi Ziua Naţională
0
Cînd am văzut mulţimea adunată la defilare, în cap mi s-au amestecat două gînduri, într-un adevărat conflict armat: un gînd de bucurie şi unul de apăsare.
Cînd am văzut mulţimea adunată la defilare, în cap mi s-au amestecat două gînduri, într-un adevărat conflict armat: un gînd de bucurie - n-am mai văzut niciodată atîta lume la parada militară de 1 Decembrie - şi unul de apăsare - gîndul că trebuie să fii mai precaut ca niciodată, înconjurat de atîtea feţe care joacă vrednic de admiraţie (sînt regizor) bucuria de a vedea un lansator de rachete, cînd de fapt singurul lor gînd (unul singur!) e cum să-ţi salte portofelul.
Cosma (5 ani), mai greu ca niciodată, promovat pe umerii mei, are o singură dorinţă: să vadă cum cad bombele în ciment (m-a corectat cînd i-am spus că se spune beton).
Au trecut 3 elicoptere, 3 avioane militare (Hercules) şi un stol mare de porumbei. Porumbeii zboară pe orice buget. Ţara e apărată.
Încă de la primele Hummer-e (-ruri?), lumea a început să aplaude. Dincolo de gazul dens evacuat de ţevile de eşapament ale vehiculelor militare turate, am avut posibilitatea să respir un unic moment de relaxare dinaintea marii confruntări de pe 9 decembrie: oamenii – toţi, şi ăia şi ăilalţi, mă înţelegeţi dumneavoastră – chiar se bucurau, aplaudau. Chiar şi pe jandarmi. Fără să vreau, m-am emoţionat la lacrimi. Nu-mi mai păsa, puteau să-mi fure portofelul.
“Ce ţi-a plăcut cel mai mult?” “Maşina cu cîinele lup”, mi-a răspuns Cosma, care s-a lăsat cu greu dat jos de pe mitraliera unui TAB.
De ziua României, le doresc tuturor românilor să fie şi mai exigenţi. Am şi poză, după cum se poate vedea. La mulţi ani!
Se încarcă comentariile...
