Pedala finală e lungă,  tensionată, nesfârşită. Pare să nu se mai termine.

Un clinchet de clopot punctează luminos în finalul dramatic, acumulat dens de aproape 45 de minute. Mâinile lui Petrenko sunt supendate în aer, stânga dirijorului, cu degetele dureros răşchirate şi tremurătoare ţine în aer ţesătura gravă şi densă a acestui sfârşit ne-pământean în care ne-au cufundat vocile corului. Dreapta marchează ferm cu bagheta pizzicato-urile piano de la contrabaşi, care se amestecă şi se sting în fluidul sonor al unui acord final care nu-i nici major, nici minor. E linişte. Sau nu, nu s-a terminat, pedala încă mai vibrează. Acum, de-abia, e linişte deplină. Timid şi îndepărtat se aud stinghere câteva aplauze răzleţe care se înmulţesc, din ce în ce mai tare,  devenind vuiet. Dirijorul tresare şi ridică capul în tavan. Aplauzele bubuie, o dată cu inimile, în Sala Palatului. Cred, habar n-am, nu ştiu la ceilalţi, a mea bate să-mi spargă coşul pieptului, simt cum mă cuprinde o căldură uşoara, ca un vin tare care îţi înmoaie dintr-odată  genunchii. Pe scenă, Vasily Petrenko a redevenit  om, muşchii i s-au relaxat, degetele s-au aliniat la loc în linia palmelor. Nu mai are nimic din supleţea de felină înaltă cu care a dănţuit pe podium, ca un ucenic vrăjitor ajuns precoce la rangul de maestru într-ale magiei. A devenit stingher, parcă mai scund acum că  muzica s-a oprit. E chiar uşor ţeapăn şi comic cum iese ţanţoş din scenă, rigid şi mândru ca  un elev care se întoarce mulţumit în bancă după ce şi-a spus excelent lecţia. Nu înainte de a saluta sala pe toate cele trei laturi,  cu un fugar ”thank you” pe buze. Mâna dreaptă face de la frunte un unghi de perfect  90 de grade şi i se opreşte la inimă.

N-a fost însă nicio lecţie aseară, pe scena Sălii Palatului. Şi nici magie. A fost doar partea a doua a unui concert cu muzica lui Enescu, cântată magnific.

În care incredibila energie a tânărului dirijor rus şi minuţiozitatea ştiinţei sale muzicale au transformat spaţiul sonor al monumentalei partituri care e Simfonia a III a de George Enescu într-o muzică extraordinar de umană. Înainte de toate. Şi, tot ce se poate, magică pentru cei din sală. Pe rând minunată, impunătoare, înfricoşătoare şi emoţionantă muzică a lui Enescu a fost un traseu arborescent, incredibil de ramificat pe baza dezvoltării uluitoare a unui acelaşi material tematic, în permanenţă altfel tratat, de la început până  la sfârşit. Un traseu luxuriant, defrişat cu sens,  măsură de măsură şi frază de frază de instrumentiştii lui Royal Liverpool Philarmonic sub bagheta lui Vasily Petrenko.

Sunt fascinat de Petrenko încă din 2011, când l-am văzut prima oară la Bucureşti. Un muzician rus extrem de serios şi de talentat, care intră totdeauna foarte hotărât pe scenă. E un lungan afabil, cu alură de Morcoveaţă, ochi albaştri, păr blond ţepos şi mîini teribil de expresive. Gestica, deşi atipică, e chirurgicală şi seducătoare, pentru public şi mai ales, pentru orchestră. Vasily Petrenko dirijează cu mişcări ferme, e unul dintre şefii de orchestră ce dă toate intrările şi anticipează toate, absolut toate atacurile. Are o supleţe extraordinară, o agilitate de neimaginat pentru un corp lung şi deşirat, cu mâini lungi şi expresive ale căror degete au fiecare rolul lor în desfăşurarea muzicală. Da, Petrenko dirijează cu tot corpul şi o face magnific, electrizant. Figura senină, chiar bonomă, e extrem de expresivă în cântat. Petrenko se strîmbă şi se schimonoseşte şi-şi contorsionează fiecare muşchi al feţei şi al corpului după caz şi la cererea pasajelor din partitură. Când muzica i-o cere se ridică pe vîrfuri ca şi cum ar vrea să plutească peste oamenii din ochestră, cu mişcări ample, generoase, sau, după caz, mărunţite şi exacte, foarte clare şi expresive şi de mare ajutor pentru fiecare partidă sau instrumentist în parte din ansamblu.

Acum patru ani a dirijat în Festivalul Enescu tot Royal Liverpool – o orchestră care a crescut fantastic de când a preluat-o în 2006: Simfonia în 3 mişcări de Stravinski, Simfonia a  3 a de Rahmaninov şi Concertul 3 de Prokofiev cu pianistul rus Alexei Volodin, Concertul pentru vioară şi orchestră de Walton cu Midori,  a 7 a simfonie de Prokofiev şi Suita a II a în Do Major enesciană. Şi în ediţia de anul acesta tiparul se respectă, tot două zile  de festival, tot două concerte solistice, Concertul pentru vioară de Glazunov, cu Alexandru Tomescu şi Concertul 3 de Rahmaninov cu Simon Trpceski. Încântătoare interpretările simfonice la Fontane di Roma de Respighi şi Simfonia I a de Rahmaninov. Şi, cu totul incredibilă,  o interpretare memorabilă a Simfoniei scrisă în 1916 de George Enescu.

Despre Simfonia a III a în Do Major op. 21 s-au spus multe în muzicologia românească şi chiar cea internaţională: că reflectă Primul Război Mondial în paginile ei, că e o partitură imposibilă, că nu sunt resurse să o cânţi (are un efectiv de aproape 200 de muzicieni, cor şi orchestră) că pare scrisă de un Mahler cu gust sau că e un triptic dantesc. Versiunile discografice, nici ele puţine comparativ cu alte opusuri enesciene, sunt şi ele diferite: de la ”clasicele” româneşti ale lui Cristian Mandeal şi Horia Andreescu, realizate cu mult lirism şi un efectiv orchestral scăzut, la sensul limpid al interpretării unui  Lawrence Foster cu National de France, la foarte lenta versiune a lui Ghenadi Rojdestvenski cu BBC Philarmonic şi până la la pînă la recenta lectură monumental-eroică a lui Valeri Gergiev cu Mariinsky. Cu Vasily Petrencko, a treia simfonie enesciană a fost una impunătoare şi admirabilă.

Cred că englezii de la Liverpool au lucrat mult acest gigantic op. 21  enescian. Nu poţi ieşi la rampă cu această simfonie fără un număr consistent de repetiţii, nu e nici un secret că în muzică, cu atît mai mult în muzica enesciană, chiar dacă sună a clişeu, repetiţia e cheia succesului. Plus încă una la Bucureşti, în chiar ziua concertului, una minuţioasă şi cum scrie la carte. Astfel că aseară, pe scena Festivalului Enescu, Vasily Petrenko ne-a dăruit o admirabilă şi superbă versiune, una pe care n-o vom uita foarte repede. Un tempo decantat în prima parte meditativă şi profundă, în care temele ce amintesc de materialul muzical al simfoniei în La Major, de la prima nobilă şi generoasă, sunt desenate distinct, succesiv misterios, eroic şi liric, cu nuanţe şi crescendo-uri care taie pur şi simplu respiraţia. Nucleele tematice nasc variante în variante, într-o incredibilă mobilitate metamorfică. Fugare dialoguri  solistice conduc către culmea sonoră a cadenţei finale, perfect majoră dar inexplicabil de nostalgică. Urmează scherzo-ul scânteietor de manieră  vivace-sinistru, un vârtej dens şi inuman, de sfârşit de lume în care catastrofa răzbate din fiecare prelucrare a variantelor tematice, între care şi un leitmotiv oedipian. Adevărată temelie şi centru al evoluţiei simfonice a acestei lucrări, cu un caracter hipnotic de prefigurare a unei extincţii planetare, partea a doua a simfoniei,  e admirabil desenată de bagheta lui Petrenko. Catastrofa prinde turnura unui marş ce poate trimite, da, la Mahler, dar fără urmă de sarcasm, cu alămuri impozante, scânteietoare şi apocaliptice în descrierea cataclismului din partitură şi cu o admirabilă coeziune în desfăşurarea corzilor. Finalul, luminoasa parte a treia în care apariţia corului creează o atmosferă aproape liturgică e pur şi simplu indescriptibil: ideatica muzicală planează spre obiectivul acela eterat, atît de unic şi familiar în muzica lui Enescu, de profundă nostalgie interioară şi acces la imensitatea unui spaţiu necunoscut, inaccesibil, atît de îndepărtat şi atît de aproape în acelaşi timp. Spune foarte bine Pascal Bentoiu:  ”o densă reflexie asupra vieţii şi a morţii, asupra Destinului, asupra binelui şi răului, asupra raporturilor între individ şi Tot”.

Conotaţii demiurgice ? Nu cred. Mai degrabă sacre,  Enescu e cel care a afirmat  Nu există decât un singur Creator, adică Dumnezeu.Şi totuşi, îndrăznesc să spun, finalul nu e o certitudine, nu ne sunt oferite pe tavă răspunsuri fără echivoc la marile întrebări, ci, mai degrabă credinţa, că da, astfel de răspunsuri există şi pot fi găsite.

Orchestraţia complexă e perfect înţeleasă şi folosită de tânărul dirijor rus. Enescu a uzat în partitură de pian, orgă celestă, glockenspiel, un xilofon şi maşină de vânt nu pentru exotism, ci pentru a-şi încărca registrul melodico-armonic cu sensuri complexe. Chiar şi corul pe patru voci care nu interpretează text ci doar aerate vocale – bravo corului Filarmonicii şi lui Iosif Ion Prunner! – are rolul de a încărca timbral structura muzicală.

Nemulţumit, veşnic nemulţumit şi extrem de atent cu fiecare notă din partiturile sale, Enescu a revăzut orchestraţia acestei simfonii, într-un proces continuu ce a durat aproape 30 de ani. Senzaţia finală de o extraordinară intensitate emoţională, un adevărat extaz imponderabil, e intraductibilă în cuvinte. Interpretarea de aseară a fost cu adevărat una uimitoare. O revelaţie. Dar cum nu poţi să exprimi inexprimabilul, mă voi rezuma să spun că îmi doresc mult să-l revăd cât mai repede pe extraordinarul domn Petrenko la Bucureşti. Şi îmi doresc să-l văd dirijând din nou muzica lui George Enescu. Dar, după Simfonia a III a ce l-ar mai putea tenta ? Poate Oedipe, sau poate, o integrală simfonică. Visez cu ochii deschişi, dar sunt încă sub impresia puternică a interpretării nepământene a lui Vasily Petrenko şi a Royal Philarmonic of Liverpool.  Şi nu mă pot opri să mă gândesc că, cine ştie?, dacă destinul o va permite, avem acum mai mult ca niciodată şansa ca prin această tânără falangă rusească – Vasily Petrenko şi să sperăm, Vladimir Jurowski, capodoperele lui  Enescu să iasă din imensul con de umbră al uitării şi să-şi afle în sfârşit locul în inimile celor ce iubesc muzica.