Regizoarea Adina Pintilie: „«Touch me not» înseamnă democraţie maximă pe toate planurile“

Regizoarea Adina Pintilie: „«Touch me not» înseamnă democraţie
maximă pe toate planurile“

Regizoarea Adina Pintilie                                                                                     Fotografii: Manekino Film

Filmul Adinei Pintilie (38 de ani), „Nu mă atinge-mă”, a fost selectat în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, marcând o premieră: este prima regizoare de film din România care participă în competiţia oficială a festivalului, ajuns la cea de-a 68-a ediţie. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, Pintilie a vorbit despre ce înseamnă proiectul său, explicând că se aşteaptă să genereze dezbateri.

UPDATE Adina Pintilie a câştigat sâmbătă seară Ursul de Aur, cel mai important trofeu al Festivalului de Film de la Berlin  -  detalii aici.

Foto Getty Images / Thomas Niedermueller

După ce a fost prezentat joi pentru prima dată la Berlinale, filmul Adinei Pintilie, „Nu mă atinge-mă” (”Touch Me Not”) rulează în continuare în competiţie, de vineri până duminică, în ultima zi de festival.

 Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul, Adina Pintilie spune că aşteaptă cu nerăbdare feedback-ul spectatorilor. „Touch Me Not este un film despre intimitate, despre cum sunt relaţiile, despre ce înseamnă frumuseţea, despre cum arată un corp armonios, concepte care în viziunea regizoarei s-au schimbat radical în ultimii 20 de ani. Astfel, filmul a însemnat „mai  degrabă o cercetare artistică despre intimitate, în care am pus sub semnul întrebării în primul rând propriile mele idei preconcepute, după cum spune Pintilie. 

„Touch Me Not sparge orice tip de tabu, vorbind despre frica de intimitate, despre reprimarea emoţiilor, dar şi despre cum ar trebui văzuţi oamenii cu dizabilităţi, într-o perspectivă deschisă, nouă, în care trebuie acceptat că aceştia se arată şi ca fiinţe sexuale. Christian, unul dintre personaje, care nu e actor profesionist şi care are o dizabilitate, spune: „Ca toţi ceilalţi, am dreptul de a mă bucura de trupul meu, de a-mi explora sexualitatea, de a mă arăta ca fiinţă sexuală. Cred că e important să arătăm că noi, oamenii cu dizabilităţi, avem aceleaşi dorinţe, vise şi răspunsuri la stimuli ca toată lumea“.

„Weekend Adevărul”: În primul rând, de ce ai ales intimitatea ca subiect central? Raportat la un viitor film, ce anume  ţi s-a părut atât de ofertant sau de atrăgător la el?

Adina Pintilie: Filmul creează o experienţă emoţională, fiziologică, mai degrabă, decât intelectuală sau raţională. Cumva cu asta lucrează filmul, cu zone care sunt foarte personale, emoţionale pentru fiecare dintre noi. De asta cred că experienţa pe care o s-o aibă spectatorul cu acest film o să fie foarte subiectivă şi diferită, de la privitor la privitor, în funcţie de ce corzi atinge sau de ce butoane apasă. În ce mă priveşte, în primul rând, filmul e o călătorie pe care am făcut-o împreună cu nişte oameni superbi care au avut un curaj extraordinar să împărtăşească cu noi, cu camera, să ne ofere accesul ăsta la viaţa lor intimă. 

Sper, când vom face o proiecţie şi în România, să reuşim să aducem şi personajele. De exemplu, Christian a fost foarte foarte pasionat de participarea la proiect pentru că şi-a dorit să vorbească direct cu publicul. Filmul ăsta e un act de comunicare direct cu spectatorul. 

Tómas Lemarquis şi Christian

Cât de personal a fost demersul spre tema filmului?

A fost foarte personal… Prima dată te uiţi înăuntru. Eu am pornit de la gândul ăsta: când aveam 20 de ani, credeam că ştiu tot despre ce înseamnă intimitate, cum sunt relaţiile, ce înseamnă frumuseţe, cum arată un corp armonios. După 20 de ani de contact cu viaţa reală, cu lumea asta complexă şi mereu surprinzătoare, ideile mele de atunci s-au destabilizat treptat. Am descoperit că nu ştiu nimic, de fapt.  

Mi-am dat seama că felul în care percep intimitatea, la un nivel profund şi, de cele mai multe ori, iraţional, este condiţionat de felul în care am fost crescută, de familie, de relaţiile cu cei din jur… Sunt foarte multe condiţionări de care am început să devin conştientă foarte târziu, condiţionări care îmi influenţează, fără să ştiu, comportamentul, relaţiile personale. Filmul a fost mai  degrabă o cercetare artistică despre intimitate, în care am pus sub semnul întrebării în primul rând propriile mele idei preconcepute. 

De exemplu, pentru mine, Christian este un om absolut superb şi un corp frumos, dar total diferit de norma clasică de frumuseţe. Pentru că e un film despre intimitate este, implicit, şi un film despre corp, despre propria ta experienţă subiectivă asupra propriului corp şi despre felul în care percepi corpul celorlalţi.

Unele dintre personaje văd ca o discriminare faptul că sunt date la o parte şi din zona aceasta, a artei. Cumva, pentru ele, filmul tău a fost şi o oportunitate de a-şi prezenta mesajul în faţa lumii.

Da, implicit a devenit şi asta. Filmul explorează modurile neaşteptate în care oamenii pot avea acces la intimitate. Există foarte multe tipuri de corpuri diferite de norma clasică de frumuseţe. Genurile sunt fluide. Am întâlnit în îndelungatul research-ul pentru film foarte multe personaje pentru care genul e fluid, nu se identifică în mod precis ca femeie sau ca bărbat, ci au aspecte din ambele zone. 

Hanna de pilda, se defineşte ca un „animal intersexual”. E o persoană foarte inteligentă. A studiat filosofie, este activistă pentru drepturile persoanelor transgender, iar activitatea pe care o face e o combinaţie între escorting şi psihoterapie.  

Hanna Hofmann şi Laura care încearcă să îşi depăşească frica de intimitate

Legat de partea de discurs, ceea ce spun aceste personaje în film, sunt replicile lor, sunt scrise de tine, sau este o combinaţie?

Cea mai autentică formă de a vorbi despre proiect este că se află la graniţa fluidă dintre ficţiune şi realitate. Filmul a fost creat de-a lungul unui proces de cercetare, în care am lucrat atât cu actori profesionişti cât şi neprofesionişti, dar faptul ca sunt sau nu actori de meserie nu e relevant în fond. 

Sunt oameni care au pornit într-un proces de cercetare, împreună cu o echipă de filmare, despre intimitate. Am lucrat cu un mix de poveşti personale ale lor şi elemente ficţionale: întâlniri între persoanjele reale şi personaje cvasi-ficţionale, jurnale filmate pe care le-au ţinut de-a lungul timpului, exerciţii filmate pe anumite teme legate de intimitate etc

Cum ai ajuns să îi cunoşti de fapt pe oamenii ăştia, cum ar fi Christian sau Gritt? Cum ai ajuns să dai peste ei?

Am avut o perioadă îndelungată de casting, peste doi ani, un casting atipic, similar celui de documentar. În urma lui, am descoperit câteva personaje care am simţit că au forţa şi îşi doresc foarte mult sa pornească împreună cu noi la drumul dificil al auto-explorării. Am creat împreună cu ei un fel de laborator, în care ficţiunea a funcţionat ca o structură protectoare, în care am putut să explorăm în siguranţă lucruri adesea inconfortabile.

De exemplu, o parte dintre personaje a preferat să lucreze cu alte nume decât cele personale. A fost o formă de protecţie pentru respectivele personaje şi n-a trebuit niciodată să precizăm ce este real şi ce este inventat într-o anumită situaţie.

E un film research- aşa îi spunem- despre intimitate, în care am descoperit lucruri despre noi înşine şi despre ceilalţi Se întâmplă un pic ca în psihoterapie, adică în relaţia cu celălalt înveţi lucruri despre tine, despre celălalt şi despre modul în care poţi să relaţionezi, despre graniţele personale pe care le negociem în fiecare zi.

Pentru Laura, de exemplu, a fost extrem de interesant să lucreze cu escorte reale, cu Hana şi cu Seani, să facă exerciţiile respective despre graniţele personale, să descopere furia care face pentru ea dificilă viaţa personală. În cazul Laurei, este un mix de ficţiune şi realitate. 

Noi suntem grijulii cu protejarea privacy-ului personajelor, nu e nevoie să precizăm ce e ficţiune şi  ce e real. E pur si simplu cinema, ca reflexie subiectivă a realităţii.

Laura Benson în „Touch me not”

Ai spus adineauri că filmul funcţionează ca o psihoterapie. Acesta este motivul pentru care apari şi tu în film, în postura de regizor?

Da. Eu, sau camera mai degrabă, este un fel de martor. Sigur că a fost important să existe în film motorul ăsta emoţional care a pus în mişcare procesul şi cercetarea. Cumva ăsta e rostul meu acolo. Focusul nu e pe mine, ci pe oamenii ăştia extraordinari prin care am reînvăţat cum se trăieşte intimitatea.

Sunt acolo ca un copil care păşeşte printre minunăţii şi descoperă lucruri cu mare curiozitate şi cu uimire: cât de frumoşi şi surprinzători pot să fie oamenii şi câtă poezie poate fi într-un personaj precum Christian, sau Hanna, sau Thomas… Toţi sunt superbi. 

Ce apreciez foarte mult- şi le sunt tare recunoscătoare pentru asta - este că au avut un mare curaj să împărtăşească lucrurile astea vulnerabile cu camera. A durat mult, într-adevăr. Până ne-am cunoscut, până am căpătat încredere unii în ceilalţi prin metodele de lucru… 

În 2013 am făcut castingul, până i-am găsit, s-a făcut 2015. Doi ani de zile am lucrat împreună, nu doar în perioadele oficiale de filmare, ci am ţinut foarte mult legătura şi de la distaţă, am lucrat cu jurnale filmate de ei pe teme propune de mine despre aspecte din viaţa lor legate de intimitate. Am construit apoi scene pe baza acestor jurnale etc. Aşa a crescut proiectul.

A fost ca un studiu de grup.

Exact. În ideea asta, să ne deschidem mintea şi să putem să acceptăm faptul că celălalt e diferit şi şi că există şi alte posibilităţi de a vedea lucrurile şi de a simţi, de a trăi intimitatea, altele decât cele despre care credeam iniţial că sunt singurele.

În sensul ăsta, se poate spune că unul dintre scopurile filmului ar fi şi acela de a educa?

Mie nu-mi place cuvântul ăsta, „educativ”. Adică nu vreau sub nici o formă ca filmul să fie didactic. Filmul ăsta, cred, e mai degrabă o oglindă în care spectatorul se poate privi şi poate să vadă nişte posibilităţi ale lui însuşi, la care poate nu s-a gândit până acum. Prefer să zic aşa. 

Nu vreau să impun un anumit punct de vedere. De pildă, dacă un anumit privitor consideră că e ceva negativ în munca sexuală de orice fel, e liber să considere asta în continuare. Eu nu văd lucrurile aşa. În timpul procesului am descoperit nu doar ce personaje complexe sunt aşa numiţii „lucrători sexuali", ci şi dimensiunea de social worker pe care o au, şi beneficiile pe care le oferă serviciile lor şi viziunea progresistă pe care mulţi dintre ei o au.

De exemplu, Seani Love, escorta-terapeut care lucrează cu Laura pe zona de graniţe personale şi furie, are un website foarte bine pus la punct şi e şi un scriitor foarte bine articulat, cu un discurs progresist foarte interesant. Discursul lui merge pe zona de toleranţă, incluziune, deschidere, antidiscriminare. 

Pe ideea că dacă ne-am uitat la noi înşine cu sinceritate şi fără să ne judecăm în primul rând noi pe noi,- că asta e cel mai greu, primii noştri judecători suntem noi înşine- am putea să îmbrăţişăm cu mai multă deschidere diferenţele, iar dacă cineva se comportă într-un fel total diferit de cum vedem noi lucrurile, să putem fi deschişi la diferenţa asta. Nu să judecăm automat că celălalt e greşit, defect doar pentru că e diferit.

Seani Love şi Laura

Christian, de exemplu, e foarte rezistent la denumirea de „disabled” care implică lipsă, ceva negativ, preferând denumirea de „corp diferit”.

Ştii că au fost protestele la Muzeul Ţăranului Român, legate de proiecţiile filmelor „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, respective „120 BPM”.

Da, am auzit. Au ajuns ecouri şi aici şi m-am întristat foarte tare. Şi mi-am dat seama că ”Touch me not” vine într-un moment în care este foarte mare nevoie de el, pentru că este atâta frică, sunt atâtea prejudecăţi în jurul nostru. 

E foarte uşor să îl judeci pe celălalt pentru că are un corp diferit sau o orientare diferită, sau are o viziune diferită despre lume. ”Touch me not” îşi propune un dialog, să deschidă perspectivele. N-aş zice „să educe”, ci să arate şi alte moduri de a vedea lucrurile care sunt la fel de valide şi la fel interesante ca şi cele normative.

Eu mă aştept să fie proteste şi la filmul tău pentru că, într-un anumit fel, se poate spune că e şi mai curajos, ca imagini, ca poveşti.

Da, ne aşteptăm la asta şi cred că va fi foarte interesant la dezbateri, pentru că filmul invită la dezbateri. Participanţii la proiect au ştiut de la început că filmul va genera o discuţie şi cred că ăsta este şi scopul. Important e ca părţile participante la conversaţie să fie deschise, pentru că în momentul în care eşti întâmpinat cu agresivitate, nu mai e neapărat un dialog. E agresiune.

Eu sper să putem să avem un dialog şi să putem să ajungem la privitor prin dialogul ăsta, să ajungem şi emoţional, şi să reuşim să declanşăm în spectator procesul ăsta de auto-reflecţie.

 

                                                                                       Protestatar în faţa Muzeului Ţăranului Român

Prin 2011, proiectul tău nu primea finanţarea de la CNC, în România, deşi era girat de instituţii europene de prestigiu, iar astăzi acelaşi proiect e în competiţia de la Berlinală. Cum vezi tot parcursul ăsta?

E vorba până la urmă, de oameni. După cum vezi şi acum, reacţiile sunt împărţite. Pentru foarte mulţi oameni, filmul va fi, probabil, inconfortabil, pentru alţii va crea ceva deosebit, va avea un impact puternic, sau le va releva anumite lucruri. În tot procesul de finanţare, nu doar în România, la CNC, am avut reacţii foarte contradictorii, reacţii foarte pozitive, excepţionale, dar şi de respingere, critici. Suntem pregătiţi pentru asta.

Cât despre CNC, nu e vorba de instituţie, ci mai degrabă de nişte oameni care au reacţionat într-un fel, într-un anumit moment din viaţa lor. 

Pentru că nu e nicio garanţie că acelaşi membru al juriului, în 10 ani, după ce trece prin alte experienţe, nu va avea o altă reacţie la acelaşi film. Un juriu a avut o anumită reacţie în 2011, o reacţie care pentru noi a fost foarte nefericită pentru că ne-a blocat proiectul doi ani, reacţie care cred că a venit din frica şi disconfortul pe care le poate provoca proiectul pe care nu îl poţi încadra ca tip de cinema nici în zona de ficţiune, nici în zona de documentar. Ca formă, ca abordare, nu e neapărat naraţiune clasică, nici documentar clasic. E o zonă în care probabil, evaluatorii s-au simţit foarte unsafe sau revoltaţi, şi nu mă surprinde, e un risc pe care ni-l asumăm. Din fericire acelaşi proiect, doi ani mai târziu- - a luat, cu alt juriu, primul loc la debut.

Pentru că filmul lucrează atât de mult la un nivel emoţional, de acolo îi vin inevitabil şi problemele şi binecuvântările ca să zic aşa.

Atunci a fost importantă şi poziţia pe care a luat-o atunci Cristian Mungiu, care a scris o scrisoare de susţinere a proiectului adresată ministrului culturii. A fost şi un scandal în presă la momentul respectiv, care nu a avut efect atunci imediat, dar cred că a avut un impact ulterior.

Proiectul tocmai debutase cu foarte mare succes pe plan internaţional: luase atunci Marele Premiu pentru Productie la Torino Filmlab, Premiul ARTE France la Festivalul de Film de la Rotterdam, primise finanţare MEDIA, fusese selectat la Cannes la Cinefondation Atelier. Începusem foarte bine pe plan extern, dar din păcate ne-am blocat la noi în ţară. Din fericire lucrurile s-au deblocat 2 ani mai tarziu, în 2013, când am reuşit să luam finanţare de la CNC. Ceea ce a permis în sfârşit coproducătorilor să aplice pentru finanţare în tările lor. Şi aşa am reuşit să punem bazele unei coproducţii internaţionale cu 5 ţări şi Eurimages.

Am obţinut finanţări mici, niciodată nu am avut suficienţi bani, cumva tot timpul am fost aşa, pe minus, dar am reuşit, în cele din urmă, să-l ducem la capăt, deşi încă mai avem de acoperit bugetul de post-producţie şi alte costuri. Dar am reuşit să-l aducem într-o formă în care poate să iasă în lume.

Am avut şansa asta extraodinară: comisia de selecţie de la Berlinală a iubit filmul şi îl susţine, incluzându-l în competiţia oficială. Suntem foarte recunoscători pentru asta, mai ales că participanţii şi-au asumat foarte multe riscuri. Cred că e o validare foarte importantă.


Ce ai simţit când ai aflat că filmul a fost selectat în competiţie?

Am simţit în primul rând o mare recunoştinţă. Nu am avut timp încă să procesez tot. Mi se pare un lucru extraordinar că s-a întâmplat Berlinala. Şi faptul că am simţit nu doar o simplă selecţie ci şi foarte multă afecţiune din partea festivalului, şi susţinere. Mi se pare foarte important, este, cred, platforma cea mai potrivită pentru oamenii care şi-au asumat riscul de a participa la proiect. Este exact platforma de care au nevoie ca să se poată exprima şi ca să poată fi deschisă dezbaterea, dialogul pe care şi-l propune filmul.

În lumea asta de asătzi, în care ne e din ce în ce mai frică de celălalt, Touch Me Not îşi propune o împrietenire cu celălalt, cu diferenţa, cu un celălalt care e foarte diferit, care pare de pe altă planetă, care pare inaccesibil. 

Acolo vrea filmul să lucreze, în zona de contact şi comunicare, de acceptare... În proiectul „Touch me not” este democraţie maximă pe toate planurile. Suntem toţi pe acelaşi plan. Suntem egali în explorare. Nu există raporturi de toleranţă, de dispreţ.

Da, în virtutea faptului că suntem toţi oameni.

Da, dar ştii, ar fi bine ca democratia asta şi respectul faţă de celălalt să fie ceva implicit, dar din păcate, nu e. Foarte des, în relaţiile noastre de zi cu zi, apar relaţiile de putere, probleme de intoleranţă şi de judecare a celuilalt, de pus etichete negative.

Sper totuşi că un film precum ”Touch me not” şi dialogul pe care personajele îl vor purta cu privitorul să aibă un impact, să schimbe ceva la nivel de percepţie. Cum spune Christian: "mi-ar plăcea să-ţi schimb perspectiva ţie, privitorule, şi să te fac să devii conştient de binecuvântarea care o reprezintă corpul tău, să te bucuri de el şi sa-l celebrezi în fiecare zi." 

Premii în festivaluri internaţionale

Numele: Adina Pintilie

Data şi locul naşterii: 12 ianuarie 1980, Bucureşti

Studiile şi cariera:

A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.

Documentarul ˶Nu te supăra, dar a avut premiera mondială la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno 2007 şi a obţinut Marele Premiu Golden Dove pentru cel mai bun documentar la Festivalul de Documentar Dok Leipzig.

Cel mai recent mediumetraj al său, Oxygen, a fost selectat în competiţia oficială a Festivalului Internaţional de Film Rotterdam (2010), fiind nominalizat la Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj şi la Premiul Tânără speranţă la Premiile Gopo, 2011.

Scurtmetrajul Jurnal #2 a câştigat Premiul Zonta pentru cel mai bun film la Festivalul Internaţional de Scurtmetraj de la Oberhausen, 2013.

Scurtmetrajul Balastiera #186 a fost selecţionat la categoria Scurtmetraje de Autor în cadrul Festivalul De Film de la Locarno, 2008.

Locuieşte în: Bucureşti

 

 

citeste totul despre: