Prima întâmplare: lansarea discretă a unui excelent volum de versuri, „Cercul de camfor”, semnat de Valeriu Mircea Popa, într-o colecţie numită „Poezia vie”, publicată în colaborare cu Asociaţia Culturală Direcţia 9 şi coordonată de scriitorul Adrian Suciu. A doua: am avut curiozitatea să-l rog pe un prieten, fin cunoscător al trucurilor de marketing în cyberspaţiu, să cerceteze dacă există un public interesat de poezie pe diversele reţele de socializare şi care ar putea fi şansele de a fi promovată şi vândută la noi o carte bună de poezie, prin intermediul internetului; rezultatul: un mare zero barat!
Întrebarea: mai este sau nu nevoie de poezie în România de astăzi?
Dacă aş ţine cont de gurile care rămân căscate atunci când ridic chestiunea cu diverse prilejuri, în mod cert nu! Dacă aş lua în considerare extrem de îngusta nişă a celor care încearcă să afle la ce mai folosesc îndelednicirile lirice, aş îndrăzni să afirm că nu vorbim de o cauză complet pierdută.
Pentru aceştia din urmă am strâns, între timp, câteva argumente.
Mai întâi, trebuie făcută remarca necesară că poezia românească a depăşit de mult faza bucolic-romantică a Văcăreştilor („Ea era aşa ceva/ Ca când zorile s-arată”) şi, de la Eminescu încoace, a consumat toate experienţele rafinate ale modernităţii şi postmodernităţii. În clipa de faţă, dacă dăm la o parte neajunsurile conjuncturale ale traductibilităţii, ea are, fără nici o îndoială, dimensiuni universale şi este deci un vehicul al  globalizării spirituale. 
Pe de o parte apanaj al celor puţini hărăziţi cu darul de a-şi asculta continuu mesajul genetic, cum spunea Nichita, şi cu priceperea de a şi-l releva abisal, scrierea de poezie reprezintă cea mai profundă şi mai puternică exprimare a personalităţii umane, adică un semn al liberalismului absolut. Poetul autentic este conştient de importanţa valorilor individuale care, atunci când intră în comunicare, pot schimba, pe neaşteptate, lumea. Poezia este, aşadar, generatoare deopotrivă de luciditate şi de viaţă.
Pe de altă parte, nici consumatorul de poezie nu este un însingurat sau un alienat social cum îndeobşte se crede, ci, asemenea poetului, un ins în stare să re-compună lăuntric, prin lectură responsabilă, aceleaşi valori, să le conserve şi să le transmită.
În consecinţă, dacă, pe deasupra zarvelor politicianiste, încă mai credem că normalitatea la care visăm de aprope un sfert de secol constă în anestezierea statului asistenţial şi nătâng, în diluarea treptată a indiferenţei din spaţiul public prin cultivarea activismului privat, a particularului rezonant şi a validării adevărului prin noi înşine, atunci poezia este cea mai eficientă cale de amendare, de corecţie şi de educare a mentalităţilor gregare.
Cultura liberalismului nu înseamnă doar a produce, ca să vinzi şi să ţi se cumpere. Să nu uităm că nici măcar Iuda nu a vândut ceea ce îi aparţinea, ci ceea ce i s-a dăruit!
Alţii s-au scuturat de căpestre şi au priceput de mult asta.