Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Desigur, oricine urmăreşte actualitatea muzicală europeană, inclusiv prin intermediul revistei franceze „Diapason”, nu poate să nu fi fost impresionat de noua sală de concerte din Paris, Philharmonie. Şi-atunci, de ce nu ar avea şi Micul Paris una asemănătoare? Declaraţia dlui Alexandrescu a fost imediat reluată de presă, devenind titlul unor articole care pretindeau, pe bună dreptate, prima pagină.

Alte detalii n-au fost oferite, poate că nici nu era cazul, privind amplasarea acestei noi săli de concert, nici măcar câteva indicaţii despre capacitatea ei, fără să mai amintesc de obsesiile jurnalistice: cost, dată de finalizare, studiu de fezabilitate ş.a.m.d.

De fapt, nici nu era momentul să se promită aşa ceva. Deloc.

Domnul ministru nu şi-a pus problema cea mai importantă: cu ce umplem acea sală de concert? Răspunsul pare evident: cum adică? Păi, cu spectatorii Festivalului, care nu mai pot suporta acustica Sălii Palatului!

E doar o iluzie, bienala Enescu are o durată de trei săptămâni, o dată la doi ani. Ce se va întâmpla în celelalte 98 de săptămâni care rămân? Ateneul Român e plin în timpul stagiunii? Nu. Şi are aproape 900 de locuri. Sala Radio e plină mereu? Vai, nu! Şi are tot vreo 900 de locuri. Opera Naţională geme de public? Nici vorbă, din păcate. Nici cele 950 de locuri de acolo nu se ocupă toate, în afară de premiere sau de Bărbierul din Sevilla.

Dar Ateneul Român nu este ocupat în proporţie de 50% nici la Festivalul Enescu, seria de „Concerte de la miezul nopţii“ a arătat o deplorabilă participare. Atunci, de unde să vină puhoaiele de spectatori care să amortizeze costul unei asemenea investiţii? Îmi imaginez, ca orice meloman de altfel, că o sală nouă ar trebui să înlocuiască Sala Palatului şi să fie altceva decât spaţiile de concert actuale. Asta înseamnă că ar trebui să aibă măcar 2.500 de locuri, dacă nu chiar 3.000 sau 4.000. Sau, depinzând de mândria patriotică ministerială, poate va avea 7.000 de locuri! Cum va arăta acea sală cu vreo 400 de spectatori în ea?

„Dacă publicul nu vrea să cumpere bilete, nu-i poţi opri s-o facă”

Un mare impresar american, Sol Hurok, avea o butadă formidabilă: „Dacă publicul nu vrea să cumpere bilete, nu-i poţi opri s-o facă”. Dacă ne uităm pe programele anunţate de principalele instituţii muzicale din Bucureşti, e greu de crezut că numele unor artişti de mâna a doua pot aduna mii şi mii de spectatori.

Cu totul alta era situaţia în perioada interbelică, atunci când la Ateneu erau invitaţi numeroşi artişti faimoşi. Nu erau apariţii accidentale, cu bugete obţinute eroic de la Ministerul Culturii. Claudio Arrau, Wilhelm Kempff, Artur Rubinstein sau Alfred Cortot veneau în România aproape an de an. Iar conducerea Ateneului din acea vreme nu s-a chinuit 18 ani să-i aducă pe Berliner Philharmoniker la Bucureşti. Pur şi simplu i-a adus, în 1937. Tot aşa cum i-a adus pe Igor Stravinski, pe Serghei Prokofiev sau pe Richard Strauss să-şi dirijeze propriile compoziţii. Invitaţii de valoare deveniseră o banalitate, ceea ce-l făcea pe Mihail Sebastian să noteze în jurnal: „Repertoriul Filarmonicii – unde continui să mă duc regulat – îl cunosc acum în întregime. După trei ani de frecvenţă nici nu e de mirare. Doar Variaţiile Goldberg cântate acum două săptămâni de Kempff au fost pentru mine un eveniment. Diseară îl voi asculta pe Backhaus, Concertul italian de Bach, două sonate de Beethoven.” Azi ascultăm plictisiţi nişte aspiranţi în Concertul pentru pian de Grieg, Variaţiunile Goldberg nu le mai poate cânta nimeni decent la Ateneu sau la Sala Radio. Şi oricum n-ar veni nimeni să le asculte.

„Repertoriul Filarmonicii – unde continui să mă duc regulat – îl cunosc acum în întregime. După trei ani de frecvenţă nici nu e de mirare. Doar Variaţiile Goldberg cântate acum două săptămâni de Kempff au fost pentru mine un eveniment. Diseară îl voi asculta pe Backhaus, Concertul italian de Bach, două sonate de Beethoven.”

Apoi, publicul care „merită o nouă sală de concerte”, vechiul clişeu reluat şi acum, chiar de către Vladimir Jurowski. Avem idee cine este acest public? Mai degrabă nu. Presupunem că ar trebui să fie educat, relativ matur şi cu venituri cel puţin medii. Dar publicul de la Ateneul Român diferă în bună măsură de publicul care frecventează Sala Radio. Şi aproape că este complet diferit de cel de la ONB. Dar şi la ONB, publicul de la spectacolele de operă nu prea seamănă cu acela de la serile de balet. Cât despre vârstă, cei mai tineri merg la balet, cei maturi – la operă, iar cei bătrâni bine – la concertele simfonice. Pe site-ul Ministerului Culturii sunt postate câteva rapoarte ale managementului instituţiilor muzicale, dar practic nu există în ele nici o analiză serioasă asupra publicului. Or, în ţările avansate din punct de vedere cultural (ştiaţi că aproape jumătate dintre producţiile noi de operă din toată lumea se întâmplă în Germania?), studiile privind componenţa publicului sunt piatra de temelie a informatizării instituţiilor muzicale. De aceea, vânzările online de bilete se fac prin site-urile şi aplicaţiile filarmonicilor şi ale operelor şi mai puţin prin agenţi. Mai mult, am putea să ne întrebăm unde dispar 75% dintre spectatorii prezenţi în Sala Palatului la concertul de deschidere al Festivalului Enescu, atâta vreme cât celelalte săli de concert sunt absolut confortabile pentru audienţe de mai puţin de 1000 de persoane? Dacă tot facem sondaje de opinie care măsoară gradul de convingere a oamenilor într-o abstracţiune nu prea adevărată (imaginea României, brandul de ţară etc.), de ce nu interesează pe nimeni pe unde mai ascultă muzică acest public în cei doi ani de pauză dintre ediţiile bienalei Enescu?

Nu-i nimic, facem o sală de concert şi mai vedem. Or să vină ei. Şi dacă nu vor veni?

De fapt, care este problema? Festivalul Enescu este o stagiune în sine. O stagiune gigantică, dar comprimată în numai trei săptămâni, care are două efecte secundare îngrozitoare. Primul este canibalizarea bugetului, care nu mai ajunge pentru susţinerea unor sezoane de calitate la instituţiile muzicale. Iar România nu dispune la ora actuală nici de un Dinu Lipatti, nici de un George Enescu sau Clara Haskil, personalităţi capabile să umple golul lăsat, eventual cântând pe onorarii penibile. Al doilea efect este reculul pe care Festivalul îl provoacă muzicii româneşti, strivită de mărimea afişului bienalei şi de invitaţi cu care nu poate concura.

Şi-atunci e uşor de imaginat unde duce această stare de fapt. Confruntat cu cerinţa unei minime rentabilităţi a noii săli de concerte, sub presiunea presei, sau pur şi simplu a opiniei publice, Guvernul va ceda tuturor samsarilor de concerte de muzică pseudofolclorică, sau (în cel mai bun caz) de rock şi, în plus, va închiria spaţii comerciale „productive” unor cazinouri sau cârciumi. Şi astfel, mafioţii care administrează acum Sala Palatului vor mai obţine încă un spaţiu, unul nou, scump, elegant, la modă şi (important!) construit după cele mai exigente norme de siguranţă, pentru ca accidente precum cel de la clubul Colectiv să nu se repete. Un accident de care domnul ministru ar trebui să-şi aducă aminte în fiecare zi, pentru că în urma acestei teribile tragedii domnia sa a ajuns în această funcţie. Sunt sigur că, în aceste condiţii, toată lumea, dar absolut toată lumea, de la agenţii de impresariat şi firme de  PR, până la regii autonome şi sindicate sau cazinouri, toţi vor susţine cu înflăcărare noua „prioritate” a Guvernului.

Nimeni nu se îndoieşte de bunele intenţii ale noului ministru al culturii. Şi nici de intelectualitatea domniei sale. Dar n-ar fi oare un moment foarte potrivit pentru gândirea unei strategii culturale, una care să facă relevant proiectul unei săli noi de concerte?