Actriţa Irina Petrescu: „Audiobookul este o invenţie minunată“

Actriţa Irina Petrescu: „Audiobookul este o invenţie minunată“

La 70 de ani de viaţă şi 50 de teatru şi film, Irina Petrescu se numără printre prezenţele cele mai puternice ale artelor din România

Să construieşti numai din voce o lume, să însufleţeşti astfel o carte şi să pui în lumină un spirit şi un stil este „o atracţie fantastică“ şi „un dar imens“, spune cunoscuta actriţă Irina Petrescu. La recent încheiata ediţie a Salonului Internaţional de carte Bookfest, actriţa a participat la lansarea audiobookului „Jurnalul din jurnal: 1941-1947“, de Monica Lovinescu, alături de alte „cărţi vorbite“.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul": Vă număraţi printre cei câţiva actori români care au realizat audio­bookuri la Humanitas. sunteţi una dintre „vocile" acestei edituri.

Irina Petrescu: Prima dată am înregistrat fragmente din „Jurnalul unei fete greu de mulţumit", de Jeni Acterian. După aceea a urmat „Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri", o nuvelă din „Iubiri caraghioase", volumul lui Milan Kundera, scris înainte ca prozatorul să plece la Paris. Apoi le-a venit rândul unor extrase din jurnalul Monicăi Lovinescu.

Cum a fost să întruchipaţi două memorialiste care însemnă mult în cultura română, două spirite atât de puternice?

Pe jumătate la îndemână, pe jumătate foarte greu. La adăpostul unei personaj care scrie la persoana I, inclus într-o piesă sau într-un scenariu radiofonic, te confrunţi cu un subiect de compoziţie. Am făcut şi un spectacol de teatru radiofonic - cu atmosferă, puţină muzică şi dialog - pornind de la jurnalul lui Alice Voinescu, un spectacol foarte frumos şi un personaj care mi s-a potrivit.  Cât despre audiobookul cu fragmente din jurnalul Monicăi Lovinescu, aşa cum spuneam şi la lansarea de la Book­fest, trebuie să precizez că mi-a fost îngrozitor greu, pentru că e vorba despre o voce cunoscută. Cei de vârsta mea îi cunosc glasul absolut inconfundabil. M-am străduit s-o recompun, cu glasul şi cu ritmul ei interior, ceea ce a fost aproape aberant. M-a salvat Mihaela Coman, directoarea Humanitas Multimedia, care mi-a spus că, fiind vorba despre un jurnal de tinereţe, scris înainte de a pleca din ţară, trebuie să mi-o imaginez tânără, zglobie, cu glasul uşor marcat de tutun, chiar şi în anii de studenţie.

Candoarea şi speranţa, principalele absente

Aţi revizitat astfel o conştiinţă interbelică şi una postbelică. De care dintre cele două lumi vă simţiţi mai aproape?

Prefer epoca interbelică. Mi-aş fi dorit să trăiesc atunci. Cred că atunci a existat o deschidere mai mare către o libertate intelectuală şi interioară şi un mare firesc al relaţiilor dintre oameni, netrucate de „comme il faut"-uri de comportament, în afara celor de educaţie burgheză. Ca principii, cele din urmă îmi par foarte potrivite. Sufăr că astăzi nu mai sunt la modă.

Ce s-a pierdut de atunci?

Candoarea şi speranţa. Îmi povestea Ana Blandiana c-a ascultat un discurs al lui Lech Walesa, care spune aşa: înainte înţelegeam tot, ştiam despre ce e vorba, ştiam împotriva a ce să lupt, dar astăzi nu mai înţeleg nimic, nu mai ştiu nimic şi cred că de pe urma câştigării libertăţii a câştigat mai mult răul decât binele.  Acest gând mi s-a părut cutremurător de adevărat. Faptul că azi prin libertate se înţelege dreptul la haos, la dezordine, la indisciplină, la ignorarea rigorii şi la domnia bunului-plac - care nu înseamnă a face orice - nu este deloc un câştig. Armonia dintre tine şi cei în mijlocul cărora trăieşti, în interiorul unei ordini sociale, era mult mai simplă şi mai uşor de realizat în perioada interbelică.

Se poate spune acelaşi lucru şi despre teatru?

Da. Acceptând toate rigorile unui plan de repertoriu,  ale unei orientări ideologice dirijate, adevăraţii creatori de film şi mai ales cei de teatru s-au orientat către valorile esenţiale ale culturii universale. Repertoriul de bulevard, acum practicat cu nonşalanţă, era respins de la bun început din cauză că nu se ridica la valoarea cultural-artistică pe care o dorea creatorul. Ţin minte că citisem „Desculţ în parc", de Neil Simon, piesă pe atunci netradusă, şi l-am rugat pe Dorin Dron, excepţionalul traducător şi actor de la Teatrul Bulandra,  s-o citească şi el, ca să i-o propunem domnului Liviu Ciulei s-o monteze. Mi-a spus că acesta n-ar accepta niciodată să se joace aşa ceva la Teatrul Bulandra. Şi era o piesă impecabilă, pe care şi azi o joacă impecabil Ştefan Bănică Jr. şi Oana Ioachim. Iată cel mai bun exemplu. Este vorba despre texte care n-ar fi intrat pentru nimic în lume în repertoriu, nu că n-ar fi dat voie cenzura, ci pentru că substanţa lor însemna divertisment şi atât. În anii '60-'80, repertoriul teatral a fost caseta noastră de rezistenţă. Atunci au fost create cele mai bune spectacole, mai ales cele ale Teatrului Bulandra.

„Ce faci, Carpe Diem?"

Acestea înseamnă enorm pentru cultura română.

Din păcare, se păstrează puţine mărturii - câteva fotografii şi câteva înregistrări audio. Efemeritatea e frumuseţea şi drama actorului. Teatrul e ca ziaristica: există azi, mâine nu. Teatrul există numai în momentul în care se face. Spectacolul este altă fiinţă la fiecare reprezentaţie, o efemeridă de câteva ore. Are forţa de a concentra totul într-o clipă de graţie de maximă intensitate, care te consumă extraordinar. În subconştient, ştii că e o viaţă de o clipă, care nu se va repeta niciodată. De aceea nu adun fotografii şi obiecte. Împreună cu Florian Pittiş, mulţi ani coleg şi foarte bun prieten, avem o deviză: „Petrescu Carpe Diem" şi „Moţu Carpe Diem". Ne salutam cu „Ce faci, Carpe Diem?". Da, importantă este clipa de acum, ceea ce este minunat. Nu-mi plac nici casele memoriale. E tot un defect profesional, care şi-a pus pecetea pe creierul meu şi pe simţirea mea. Poate că dintr-un egoism de autoapărare sunt tentată să simt că e important numai ce se întâmplă aici şi acum. Societatea noastră e în continuă transformare, chiar dacă mie-mi place să mă întorc la un retro mai retro decât vintage-ul care se poartă acum şi care nu-mi place fiindcă l-am purtat când eram tânără. Dar aici e vorba doar de modă, de un moft. Lumea nu se poate întoarce înapoi.

Şi audiobookul este tot o modă?

Nu. Audiobookul este o invenţie minunată. Cred că tuturor actorilor le place teatrul radiofonic, o atracţie fantastică, un gen aproape între teatru şi film. Să faci totul numai din glas, fără niciun fel de imagine, e un dar imens. Şi sigur că pentru o femeie care împlineşte 70 de ani e mai mult decât agreabil să poată să joace, imprimând un audiobook, o femeie de 20 şi să convingă că este ea!

Ce rol a jucat vocea în destinul dvs. artistic?

Unul teribil de important. Am pornit la drum cu un glas mic, la început în film, care nu-ţi cere amploare vocală. Treptat, prin exerciţiu, prin participarea la spectacole ce implicau un consum vocal mare, glasul s-a format, s-a căptuşit, a dezvoltat o întindere mai largă... Am şi făcut o şcoală de actorie de cea mai înaltă clasă, în care accentul cădea mai întâi pe cuvânt şi apoi pe imagine. Rostirea se cultiva prin studiu. Am avut profesori extraordinari - Sandina Stan, Ion Moisescu, Zoe Maria Ionescu.... Ion Şahighian, profesorul meu de actorie şi unul dintre marii regizori interbelici, cu care a lucrat cel mai mult George Vraca, avea o „ureche" ieşită din comun şi ştia ce să le ceară studenţilor. Vorbirea de azi pe scenă - „ca pe stradă, ca să fie firesc" - este o impietate faţă de limbă şi faţă de rolul formator al teatrului. Când ne auzea rostind la repetiţie ca pe stradă, din comoditate, maestrul se înfuria: „Ăsta e firescul inexpresiv!". Ne obliga să ne structurăm gândirea în aşa fel încât expresia vocală a textului să fie clară, inteligibilă, transmisă cu uşurinţă ca să fie receptată la fel, şi să aibă portanţă, ca să se audă până în ultimele rânduri ale sălii, dar fără să-ţi schimonosească musculatura obrazului. Să te faci înţeles este o condiţie elementară de politeţe. Ce spui pe scenă trebuie să aibă „carne", lucru care se învaţă la primele ore de actorie. Ţine, pe de o parte, de cultură şi, pe de altă parte, de cunoaşterea gramaticii - idee la care nu renunţ. Dacă în capul meu e ceaţă, iar ce spun e ceţos, la spectator ajunge ceaţa şi atât.

În afară de meşteşug, care se dobândeşte în timp, ce este indispensabil pentru un actor?

Vocaţia. Cred în existenţa ei, deşi n-a fost cazul meu. Dorinţa mea a fost cu totul alta, actoria a picat din cer nedorită şi neaşteptată. E foarte important să ştii cu adevărat ce vrei să comunici şi să ai instrumentele de expresie.

„Prefer poezia în lectura autorului"


Să privim şi spre text. Aţi fi acceptat orice vi s-ar fi propus să imprimaţi pe un audiobook?

Nu, nici gând. Când am început, am căutat să primesc doar textele care mi se potrivesc şi care se pretează la citit. În cazul celor două jurnale despre care am vorbit, m-a atras autenticitatea din ele.  Ştim că jurnalul lui Jeni Acterian e o confesiune faţă de ea însăşi, pe care n-ar fi dorit-o publicată pentru nimic în lume, dar de care noi ne bucurăm acum, datorită hotărârii luate de Arşavir Acterian, fratele ei. Aşadar, memorii absolut cinstite, intime, de o sinceritate dureroasă, uneori indecentă. Nu e un fals jurnal, un text făurit pentru posteritate, în care autorul îşi construieşte imaginea cu care vrea să rămână. În cazul Monicăi Lovinescu, este vorba despre un jurnal rescris - „jurnalul jurnalului", prima parte din „Cartea Vavivlonului". După ce a plecat în Franţa, ea şi-a refăcut jurnalul din notiţe deja existente. Jurnalul acesta rescris a apărut după '90 şi este opera unei revizitări, dar nu şi a unui trucaj. Autoarea a scris însă fără să-şi falsifice imaginea, fără să-şi construiască o imagine falsă. N-a făcut decât să-şi amendeze observaţiile şi consemnările, să le scuture de praf pe ici, pe colo. Ţine tot de rigoare, de educaţie, de şcoala făcută sub patronajul tatălui, criticul Eugen Lovinescu (un monstru, zic unii contemporani).

Preţuiţi nespus educaţia lingvistică. Dar cea literară are vreun rol în parcursul şi individualitatea actorului?

Lectura ţine de igiena mentală. Mi-a plăcut enorm şi-mi place în continuare să citesc. Însă pentru un artist al scenei lectura nu este indispensabilă. Există o investiţie de har divin pe care o poate folosi intuiţia. Eu nu sunt o actriţă de intuiţie, însă există mulţi asemenea actori. Exemplul ultrauzat este Iancu Brezeanu, care era analfabet la propriu, adică nu ştia să citească. Lui i se citea rolul. Şi era de-a dreptul genial, unul dintre cei mai mari actori. Lectura este însă o bogăţie la care n-aş renunţa pentru nimic în lume.

Ce cărţi vă atrag în ultima vreme?

Mai ales memorialistica. Nu mai am răbdare pentru literatura de ficţiune. Literatura poliţistă nu m-a atras niciodată. Teatru citesc greu. Poezie citesc rar şi numai în gând. Nu suport să citesc poezie cu glas tare şi nici să mi se citească de către un actor. Prefer poezia în lectura autorului. Este poezie adevărată, pe care intervenţia actorului-recitator o schimbă. Mută puţin atenţia spre sensibilitatea actorului. Cunosc un singur recitator absolut genial: Adrian Pintea. Fiind actor de geniu, dar şi poet făcea o lectură specială, astfel încât nu-mi mai dădeam seama că e doar o lectură-transpunere. Aşa ceva nu se naşte oricând. Probabil de asta i-a şi dat Dumnezeu atât de puţine zile.

"În subconştient, ştii că spectacolul e o viaţă de o clipă, care nu se va repeta niciodată. De aceea nu adun fotografii şi obiecte."
Irina Petrescu
actriţă

"Lectura ţine de igiena mentală. Este o bogăţie la care n-aş renunţa pentru nimic în lume."
Irina Petrescu
actriţă

O jumătate de secol de teatru şi film

La aproape 70 de ani, actriţa a interpretat o mulţime de partituri pe scenă şi pe peliculă. Irina Petrescu s-a născut pe 19 iunie 1941 şi a debutat pe marele ecran la o vârstă fragedă, când nu visa la o carieră în slujba Thaliei. Totul a început la Restaurantul Continental, pe muzica Ioanei Radu. Regizorul Savel Stiopul a venit la masa la care se afla tânăra şi l-a rugat pe tatăl acesteia să-i îngăduie să dea o probă ca să joace într-un film.

Pelicula nu s-a mai făcut, dar regizorul Liviu Ciulei a văzut proba şi astfel Irina Petrescu a ajuns să joace în „Valurile Dunării". La 22 de ani,  a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti, la clasa profesorilor Ion Şahighian şi David Esrig. Sub bagheta lui Liviu Ciulei, care a descoperit-o, a interpretat roluri importante în spectacole din epoca de glorie a Teatrului Bulandra.

A colaborat cu numeroşi regizori importanţi, printre care Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu sau Alexandru Tocilescu. Este prezentă în distribuţia a peste 25 de filme, printre care: „Străinul", creaţia regizorului Mihai Iacob, „Duminică la ora 6", regizat de Lucian Pintilie, „Dimineţile unui băiat cuminte", de Andrei Blaier, „O lumină la etajul 10", regia Malvina Urşianu, sau „Răutăciosul adolescent", de Gheorghe Vitanidis.

Astăzi o puteţi vedea în spectacolele „Unchiul Vania", de A.P. Cehov, în regia lui Yuriy Kordonskiy, „Căsătoria", de Gogol, montare a aceluiaşi regizor, precum şi în „Oblomov", după I.A. Goncearov, regizat de Alexandru Tocilescu. Ambele spectacole fac parte din repertoriul Teatrului Bulandra. La Teatrul Metropolis, Irina Petrescu este de regăsit în distribuţia producţiilor „Sfârşit de partidă", de S. Beckett, pus în scenă de Alexandru Tocilescu, precum şi în „Nebuna din Chaillot", montare a piesei lui J. Giraudoux, semnată de Alice Barb. Cel mai recent rol în film a fost în „Misiunea directorului de resurse umane", dramă regizată de Eran Riklis în 2010, coproducţie Israel-Germania-Franţa.

citeste totul despre: