INTERVIU Octav Drăgan, fotograf: „Dacă vrei să afli cât valorezi ca fotograf, te duci unde nu te cunoaşte nimeni“ FOTO

INTERVIU Octav Drăgan, fotograf: „Dacă vrei să afli cât valorezi ca fotograf, te duci unde nu te cunoaşte nimeni“ FOTO

Octav Drăgan s-a stabilit la Paris după ce a pierdut avionul de întoarcere în România

Fotograful Octav Drăgan a vorbit despre decizia de a lăsa în urmă România pentru a trăi o viaţă boemă la Paris, unde vrea să afle dacă fotografia lui înseamnă cu adevărat ceva pentru lume.

Ştiri pe aceeaşi temă

Chiar dacă fotografiile sale cu peisaje urbane bucureştene şi instantaneele stradale l-au clasat rapid printre cei mai apreciaţi fotografi din România, Octav Drăgan (48 de ani) a visat dintotdeauna să rătăcească pe fermecătoarele străzi pariziene, unde simte că viaţa are cu totul altă savoare. În urmă cu trei ani, când a plecat ca turist, printr-o întâmplare a pierdut avionul de întoarcere în România şi de atunci a rămas acolo. Este complet îndrăgostit de Paris, crede că destinul său e legat de acest loc şi spune că nu s-ar mai întoarce pentru nimic în lume. A luat-o de la zero într-un loc în care nu îl cunoştea nimeni, dar reuşeşte să îi cucerească şi pe francezi cu fotografiile sale vivante. Trăieşte pentru fotografie şi singurul său scop este ca imaginile sale să ajungă în cele mai mari expoziţii din oraşul lui Monet şi Molière.
 
„Weekend Adevărul“: Octav, de unde a apărut fascinaţia ta pentru fotografie?
Octav Drăgan: De nicăieri, doar o simt când merg pe stradă. Am răbdare să mă uit la oameni, să îi caut, să îi găsesc, şi îi prind într-o secundă. Eu nu am multe filosofii. Nu o să-ţi vorbesc ca alţi colegi: „Mamă, cum sunt eu! Ce trăiri interioare am eu!“. N-am. Doar îi simt pe oameni. N-am aşa multe instantanee reuşite, dar am vreo 30 în toată cariera mea. 
 
Ce face ca o fotografie să fie reuşită?
În momentul în care o publici pe Facebook, într-o expoziţie, o simţi că e bună, are formă, te poate muşca de nas: „Opreşte-te aici, stai cu mine“. Contează cei care o privesc, ce pregătire au, cum o văd, ce înseamnă pentru ei. Asta nu mai ţine de mine. Eu o simt şi o public. Crede-mă că nu e nicio filosofie, trebuie să o simţi, atâta tot. Poate să ţi se pară la un moment dat: „E fotografie de premiu“. N-am luat nimic. Iar altele, în care nu credeam, cum e cea din Gara de Nord, cu copilul care îşi pupă tatăl beţiv, trântit pe jos, a avut succes. Am avut nişte emoţii cu aia... Cinci-şase ore nu îmi venea să o public. Mi se părea prea ciudată. 
 
Fotografia din Gara de Nord, devenită virală FOTO Octav Drăgan
    
Care este povestea acestei fotografii şi cu ce sentiment te-a lăsat?
Eram în 2017 împreună cu o prietenă, fotografa Eli Driu, ne propuseserăm să mergem să fotografiem prin gară. În timp ce o aşteptam, am văzut într-un colţ un beţiv cu o piramidă din cutii de bere lângă el. A apărut şi Eli şi i-am zis: „Vino să te duc undeva!“. Când am ajuns acolo, nu mai erau berile, dar când să intrăm în gară, văd un copil care iese şi începe să alerge. Şi am zis: „100% se întâmplă ceva aici“. Rapid mi-am scos aparatul, iar copilul se apropie de bărbatul beat-mort şi îl pupă. Şi aşa l-am pozat. Am văzut copilul fugind, nu ştiam că e taică-său, dar am crezut că ori se împiedică de ăla, ori se întâmplă ceva acolo. Mai am una pe Calea Victoriei cu o bătrână care ţine în mână doi porumbei şi era să îmi iau bătaie de la o nebună din spate, care a venit să mă fugărească cu nişte mături şi nişte găleţi. (Râde) Urla că de ce o pozez pe bătrâna cu porumbei: „Nu ţi-e ruşine, nenorocitule? Ai cerut voie?“.
 
 
FOTOGRAFIA BUCUREŞTEANĂ
 
Ce părere ai despre această reacţie a oamenilor care se revoltă dacă îi fotografiezi în spaţiul public?
Diferă de la om la om. De cele mai multe ori, oamenii sunt bucuroşi. În Bucureşti nu am avut decât de două ori genul ăsta de probleme. Am avut la un moment dat o fotografie superbă cu un cuplu în Cişmigiu, am publicat-o şi, după vreo două-trei luni, mi-a scris un băiat să mă roage să scot poza. „De ce?“, îl întreb. „Nu mai suntem împreună şi mie îmi face rău“. Dacă mă roagă, le scot. În Franţa n-am păţit-o. Eu cred că ar trebui să fie încântaţi oamenii. Eu nu sunt paparazzo să mă duc să fotografiez oameni care se încalecă unul pe altul. Dar oamenii când merg pe stradă, într-un spaţiu public, or fi ei amanţi, dar nu umbli brambura prin spaţii deschise. Asta e o regulă. Te ascunzi, nu eşti nebun. (Râde) 
 
Foarte multe dintre fotografiile tale din Bucureşti au fost făcute de pe clădiri. Cum reuşeai să ajungi pe blocuri?
 
La început mergeam cu unii, apoi am început să aştept singur pe la blocuri să iasă sau să intre cineva. Căutam la avizier numărul de telefon al administratorului sau al preşedintelui de bloc şi sunam. Cu un glas timid – că sunt şi timid de felul meu – făceam şi eu un text, că am un proiect să fotografiez  Bucureştiul de sus, unii mă lăsau, alţii nu mă lăsau.
 
 
PRIMELE POZE, DEVELOPATE ÎN BAIE
 
Cum a început pasiunea asta pentru tine?
Când aveam 15 ani, în 1987. Mi-am luat nişte aparate din banii de la colindat. Mi-am luat un aparat Smena prima dată, apoi un Vilia, după aia un aparat de mărit, apoi unul de developat şi pozele mi le făceam în baie. Am aflat cum se face de la un băiat la care îmi developam eu pozele. Aveam exponometru pentru diafragmă, iar filmul venea cu ISO, ori 100, ori 200, mamă, dacă găseai d-ăla de 400 era Revelion! Sau color. Totul trebuia gândit. Alea nu aveau zoom, îl făceai din picioare. Bec cu infraroşu nu am găsit niciodată, eu îmi vopseam becurile cu vopsea roşie. Chiuleam de la şcoală, ai mei veneau mai târziu acasă, şi schimbam becul din baie cu ăla vopsit. În ’89 s-a cam încheiat cu povestea asta cu fotografia. 
 
De ce ai renunţat şi cum te-ai reapucat? 
A venit Revoluţia şi m-am implicat – am fost patriot, ca toţi naivii şi ca mulţi proşti n-am plecat în ’90 -’91 din ţară. M-am reapucat dintr-o întâmplare. Am găsit un aparat pe undeva, un DSLR, nici nu ştiam să îl ţin în mână. 
 
A fost visul tău să devii fotograf sau aveai alte planuri?
Fotografia mi-a stat mereu pe cap. Am făcut Facultatea de Istorie şi nu am terminat-o, am făcut trei ani din cinci. Încercasem această pasiune teribilă, dar am zis: „Hai să îmi pun rucsacul în spate şi să văd ce o ieşi!“. Şi ceva a ieşit până la urmă. Eu aici vreau să mă desăvârşesc. Trecutul e irelevant pentru mine, nu are nicio formă. De la 18 ani am umblat brambura. M-am născut în Iaşi şi liceul l-am făcut la Vatra Dornei. Apoi am făcut armata în Constanţa şi am stat 27 de ani în Bucureşti, iar de trei ani stau la Paris. Dacă pot să las 10-15 lucrări de-ale mele după ce dau colţul, ăsta e singurul scop.
 
Fotografie realizată de Octav Drăgan la protestele din 2017
 
CELEBRU, CU VITEZA UNUI FULGER
 
Ai experimentat mult până să-ţi găseşti stilul si identitatea de fotograf? 
Am experimentat un an şi apoi m-am prins că îmi place instantaneul, fotografia de stradă şi peisajul urban. Nu mă atrage peisajul rural deloc. Sunt foarte bucuros unde se întâmplă viaţa, mai ales în Paris. Oho!
 
Când ai început să îţi faci un renume în breaslă?
Dintr-o întâmplare, prin fotografiile cu fulgere. Nu sunt aşa de încântat că am reuşit prin fulgere. Aşa am apărut la Esca, la Digi24. Din punctul meu de vedere, nu aşa te promovezi – te promovezi doar prin ceea ce eşti tu. Şi într-o zi te văd oamenii. Probabil că făceam ceva altfel. Nu m-am inspirat niciodată de la nimeni. Nici nu mi-a plăcut să-i copiez, că nu îmi plăcea ce făceau şi am făcut eu altceva. 
 
Fotografiile panoramice cu fulegere au fost printre primele care i-au adus notorietate în Bucureşti FOTO Octav Drăgan
    
Care dintre fotografiile tale îţi sunt cele mai dragi şi au rămas mult timp cu tine?
Mă întorc la copilul cu beţivul, mă întorc la bătrâna cu porumbeii, la o bătrânică din Paris cu un pahar de la Starbucks. Mă mai întorc la bătrânul în alb care trece pe lângă o floare plantată, la iubiţii care se sărută, la un băiat care îi dă flori iubitei lui şi ea nu ştie. Sunt multe. Toate îmi sunt dragi.
 
 
 
 
Ca fotograf, probabil ai avut şi momente ratate. Care este imaginea pe care regreţi că nu ai fost pregătit să o capturezi?
 
Foarte multe. Spre exemplu, e un tip care a trecut prin faţa mea de mii de ori cu o bicicletă uriaşă şi un coş în faţa bicicletei în care avea cinci câini, iar pe dreapta şi pe stânga avea încă şapte de fiecare parte. Deci cred că avea 20 de câini şi el pedala, iar câini alergau pe lângă bicicletă, iar eu niciodată nu aveam aparatul la mine. Odată am încercat cu telefonul şi mi s-a stins. Asta regret amarnic. Numai pentru asta e fascinant să trăieşti pentru fotografie: vin ciudăţeniile lumii spre tine şi tu le îmbrăţişezi, le opreşti în timp şi le laşi acolo.
 

„Îmi trebuie confirmarea că sunt fotograf şi asta nu mi-o dă nimeni, decât Parisul“

 
Încă din copilărie aveai o fascinaţie legată de Paris. Povesteşte-mi de unde a venit şi ce te-a atras spre locul acesta.
Da, de la nouă ani, de când am început să citesc, în apartamentul părinţilor mei din Iaşi, cărţi cu spadasini şi muschetari – îmi imaginam străzile, mi se părea un loc superb. Mereu am visat să ajung la Paris. Am devorat atunci toate cărţile din bibliotecă. Şi în continuare, după trei ani, sunt fascinat de Paris şi nu mai vreau să plec sub nicio formă. 
 
 
 
 
De trei ani te-ai şi stabilit la Paris, iar povestea e una interesantă. Spune-mi cum a început aventura ta pariziană.
 
Vorbeam deja de doi ani că vreau să mă mut acolo, dar nu aveam nicio combinaţie aici, nimic. Am venit ca turist, a patra oară, pe 28 septembrie 2018, pentru opt zile, cu 75 de euro în buzunar. Cam pe 5 octombrie m-a sunat o cunoştinţă, aflând că sunt în Paris – ea îşi inaugura pe 13 octombrie restaurantul. Mi-a spus să rămân, să schimbăm biletele de avion. În ziua plecării, eu am ajuns la aeroport, numai că avionul era pregătit deja de zbor, se terminase îmbarcarea. Am găsit un alt avion care zbura spre Iaşi, dar nu mai aveam bani să ajung din Iaşi în Bucureşti. Pe 24 octombrie aveam expoziţie pe Rue des Écoles, unde intrasem cu patru fotografii, pe care le-am şi vândut după. Eu nu mai aveam de gând să mă întorc în Paris pentru expoziţie, făceau ei un live. Am început să dau telefoane să văd ce fac. M-am întors în oraş şi m-am întâlnit cu o doamnă care mi-a facilitat expoziţia şi mi-a zis că găsim o soluţie. Şi am găsit, am dat de omul ăsta la care locuiesc de trei ani. 
 
 
 
De ce ai rămas?
Eu n-am rămas aici doar ca să îmi fie mai bine. Aveam o garsonieră la 1 Mai, de 30 de metri pătraţi, 150 de euro, câştigam OK. Am rămas aici dintr-o imprudenţă şi nu îmi pare rău. Stăteam într-o zi în garsoniera mea de pe Ion Mihalache şi m-a lovit gândul ăsta: „Aici o să mor eu, între pereţii ăştia, în patul ăsta, trăgându-mi nădragii?“. M-a speriat gândul ăsta. Patul ăla era ca un sicriu pentru mine. Până la 43 de ani eu nu am văzut lumea. De-aia e dramatic pentru mine patul ăla. Mi-era ruşine de mine ca om.
 
Cum e atmosfera pariziană?
Dacă vii în Paris pentru câteva zile, nu înţelegi nimic. Trebuie să locuieşti aici ca să îţi dai seama ce se întâmplă. Este mirosul ăla de cafea şi de mâncare proaspătă dimineaţa. Aşa miroase tot timpul în Paris. Cafenelele miros într-un fel, ploaia miroase într-un fel, oamenii sunt într-un fel. Parizienii sunt absolut prietenoşi, atenţi, le au şi ei pe-ale lor, ca orice naţie, dar se distrează, nu se bat, nu urlă – doar la meciuri şi la zile de naştere, dar sunt haioşi, nu ţi-e teamă cu ei.
 
  
 
 
 
 
„ÎN BUCUREŞTI, NE ÎNVÂRTIM ÎN JURUL COZII“
 
Cum ţi-ai creat conexiunile în noua ta ţară? 
Am trimis fotografii la toate paginile posibile şi imposibile din Franţa timp de un an. Am trimis până m-au văzut. Şi am ajuns să am 2.000-3.000 de share-uri. Acum sunt publicat fără să mai trimit.
 
E mai greu să te faci remarcat ca fotograf în Franţa?
Acum nu mai e, dar am tras la început. Dacă vrei să afli cât valorezi ca fotograf, te duci unde nu te mai cunoaşte nimeni. Acolo, muncind un pic, afli dacă eşti sau nu fotograf. În Bucureşti, toţi ne învârtim în jurul cozii. La un moment dat, am avut o expoziţie la Cinematecă şi mi-am făcut singur evenimentul pe Facebook – fără presă, fără reclame – şi în 3 zile am avut 600 de oameni. Am văzut multe expoziţii în Bucureşti, unde toţi erau cu aparatul de gât, 25-30 de inşi. Ce fac? Mă învârt aşa, în permanenţă? Eu am avut 600 de oameni veniţi de nicăieri – gătiţi, la cravată, cucoanele îmbrăcate bine. Ce să mai fotografiez în Bucureşti? Un spectacol pe Calea Victoriei? Numai asta se întâmplă – totul e plat, anost, ni se pare nouă că există viaţă în Bucureşti, dar e într-un fel de moarte clinică. La ce bun să mă urc de Intercontinental să pozez Bulevardul Brătianu ca să primesc în permanenţă like-uri? Ştii ce îngrozitor e să îţi spună „maestre“ unul care nu se pricepe la nimic? 
 
 
    
 
COMPARAT CU UN CELEBRU FOTOGRAF FRANCEZ
    
Cum au primit francezii arta ta?
Eu aici am fost comparat cu Robert Doisneau, un fotograf parizian celebru în anii ’30 - ’60, care a fotografiat şi ocupaţia germană, şi răscoalele din ’68. Am fost fascinat. Mi-au spus că i-am luat locul. 
 
Care e ţelul tău acolo, în Franţa?
Vreau să ajung într-o expoziţie mare, în Paris. E singura mea dorinţă. Ca să aflu dacă sunt ceva. Dacă nu reuşesc asta, la revedere! Înseamnă că tot ce am făcut eu e fix în pix. Îmi trebuie confirmarea asta că sunt fotograf şi asta nu mi-o dă nimeni, decât Parisul. Şi asta costă timp, costă viaţă, depresii. Trebuie să ai curaj d-ăsta nebun, chiar dacă dormi sub o masă şi mănânci numai baghete, dar afli cine eşti! Aşa cred eu. Du-te singur şi caută-ţi drumul. Şi dacă afli că nu eşti bun de nimic, te întorci acasă.
 
„NU VREAU SĂ TRANSMIT NIMIC“
 
Cum reuşeşti să te întreţii din fotografie stradală? 
Din asta nu trăieşti. Mai câştig din evenimente. Mi-am făcut un studio, dar deocamdată cam stagnează povestea. Mie nu îmi place fotografia de studio, dar e o modalitate să mai câştigi nişte bani. Când nu te trage inima să faci ceva, nu îţi iese. 
 
Ce vrei să transmiţi lumii prin fotografiile tale?
Nu vreau să transmit nimic. Să înţeleagă fiecare ce vrea, să caute şi să găsească ce vrea în fotografiile mele. Chiar dacă am aproape 49 de ani, nu sunt încă pregătit să transmit ceva. Nu am proiecte, nu am linie, cum au alţii, facem numai asta şi luăm premiu. Dacă nu respecţi fotografia, nu te respectă nici ea pe tine. 
 
 

     

Numele: Octav Petru Drăgan. 

Data şi locul naşterii: 
16 August 1972, Iaşi
 
Studiile şi cariera: 
• În 1999-2001 a urmat Facultatea de Istorie din cadrul Univeristatii din Bucureşti. 
• În 1993-1997 a fost secretar se redacţie la „Evenimentul zilei“ şi la „Sportul Românesc“.
• În 1997-2006 a fost referent în cadrul Ministerului Educaţiei.
• În 2007 a fost secretar general de redacţie la „Time Out“, după care a revenit la Ministerul Educaţiei până în 2015. 
• Din 2017 este fotograf freelancer.
 
Locuieşte în: Paris (din 2018)
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările