Grecul care a jucat memorabil roluri de ţigani şi de turci. Jean Constantin, „născut, iar nu făcut“ actor

Grecul care a jucat memorabil roluri de ţigani şi de turci. Jean Constantin, „născut, iar nu
făcut“ actor

Jean Constantin                                                                                                      FOTO: Dragoş Cristescu

Jean Constantin a fost omul pe care meseria de actor l-a căutat, naturaleţea sa în rolurile care l-au consacrat făcându-l să devină rapid unul dintre cei mai iubiţi actori români. De la postura de hamal în port, până la cea de artist al scenei, Jean Constantin a rămas acelaşi, cele două condiţii confundându-se de cele mai multe ori. Actorul nu a uitat nicio clipă de unde a plecat, revenind mereu în oraşul lui de suflet, Constanţa.

Într-o zi de mai a anului 2010, străzile oraşului Constanţa deveneau o imensă scenă tristă în aer liber. Sub soarele blând, curgeau lacrimi şi se aplauda în jurul unui dric care ducea trupul fără suflare al actorului român pe care publicul l-a simţit cel mai aproape de el, între ei, ecranul cinematografului sau sticla groasă a televizorului, neavând parcă aceeaşi consistenţă

Era o zi de vineri, când constănţenii şi prietenii veniţi de la Bucureşti îl conduceau pe străzile oraşului pe actorul care a făcut generaţii întregi să râdă în hohote: Jean Constantin, „maestrul comediei“, cel care, în timpul vieţii, se temea că va fi singur pe ultimul drum. Prea umil, chiar şi când atinsese celebritatea, nu realiza cât de iubit era de fapt de public.

În 2004, anul în care a murit colegul său de breaslă, Dan Spătaru, Jean Constantin se întreba, privind oamenii care se adunaseră să-şi ia rămas-bun de la el, dacă şi la momentul său final se va strânge atât de multă lume. I s-a răspuns atunci: „La tine o să vină toată Constanţa“. Şi Constanţa nu a dezamăgit, întorcându-i, şase ani mai târziu, infinita afecţiune pe care actorul i-a arătat-o o viaţă întreagă.

„Născut, iar nu făcut“ actor, Jean Constantin a fost omul care n-a avut nevoie de studii ca numele să îi ajungă trecut lângă cele ale unor actori precum Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Puiu Călinescu sau Dem Rădulescu. 

În 1965, când îşi făcea debutul în film, în „Procesul alb“, regizat de Iulian Mihu, cu care făcuse armata, s-a pus problema trimiterii sale la studii, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ – IATC, actuala Universitate Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC. Dar Mihu a ştiut că Jean Constantin nu avea nevoie de astfel de lucruri, pentru că ceea ce făcea el pe scenă sau pe platourile de filmare era înnăscut. „Scenaristul (n.r. – de la „Procesul alb“), într-o pauză, i-a propus regizorului, de faţă cu Jean, «Mă, ar fi bine, la talentul pe care îl are, să intre şi la IATC». «Păi, dacă îl dăm la IATC, îl strică“, îşi amintea Dumitru Galani, prieten apropiat al actorului, într-o ediţie din 2014 a emisiunii „Istorii la malul mării“.                                                          

Maestrul comediei nu a dat prea multe interviuri. Intra într-o stare uşor defensivă atunci când trebuia să răspundă la o rafală de întrebări despre el, despre cariera lui, despre viaţa personală. Se ferea, considerând că atunci când răspunde la astfel de întrebări nu mai e el însuşi. Parpanghel („Haiducii“), Patraulea („B.D.“), Ismail („Toate pânzele sus!“) sau Limbă („Revanşa“) sunt doar câteva dintre rolurile în care Jean Constantin i-a făcut pe oameni să se bucure sincer şi care l-au aşezat la loc de cinste în memoria colectivă românească.  

Începuturile.
Familia cu cele trei Anastasii dispărute

Jean Constantin, pe numele său real Constantin Cornel Jean, se năştea pe 21 august 1927, la Techirghiol, din mamă grecoaică, Caliopi Stavreg Zaharia, şi tată macedonean albanez, Dumitru Jean, conductor arhitect. Au fost nouă fraţi: cinci fete şi patru băieţi, Constantin fiind cel mai mic dintre băieţi. Contrar a ceea ce se crede şi astăzi, Jean este numele de familie al actorului, în timp ce Constantin este prenumele. Cum s-a ajuns la inversarea numelor nu ştie nimeni, după cum a scris şi Jean Badea, prieten al artistului, în cartea dedicată actorului, „Omul care aduce... hazul“. 

„Când şi cum s-a produs inversiunea ordinii celor două cuvinte este o chestiune încă neelucidată. Cert este însă faptul că în prima cronică despre un spectacol de-al său, «Maşenka şi ursul», din 1955, este numit Jean Constantin. Probabil că dintotdeauna Jean a fost perceput ca prenume...“.

Trei din cinci surori s-au numit Anastasia, după dorinţa mamei îndurerate care a pierdut-o mai întâi pe prima, apoi pe a doua la vârste fragede: cea născută în 1929 a decedat la câteva luni, iar cea venită pe lume în 1931, la doi ani. O altă Anastasia avea să se nască în 1936, însă şi ea avea să sfârşească, în floarea vârstei, în 1972. 

Pentru că era perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când nu se prea construia, tatăl avea puţin de muncă, aşa că familia Jean se muta des: „fiţi atenţi, că peste o lună ne mutăm!“, spunea capul familiei, după cum îşi amintea actorul. După ce a urmat cursurile Şcolii gimnaziale nr. 3 din Constanţa şi după o scurtă perioadă la Şcoala de arte şi meserii din Bucureşti, unde a mers pe specializarea „desen tehnic“, tatăl l-a luat să lucreze cu el. Izbucnea războiul, aşa că şi-a strâns copiii în Constanţa, încercând să le facă un rost în viaţă, prin „meserii oneste“, conform cărţii lui Badea.

(Foto: Mediafax)

De fapt, Jean Constantin a avut tot felul de slujbe, de la cofetar la ajutor de zidar şi apoi creator de modele de pantofi de pânză. „Am învăţat zidărie, la roabe... Am muncit. Eram şi foarte mulţi, şi tata nu putea să ne întreţină, era greu“, spunea actorul într-un dialog cu Eugenia Vodă, la „Profesioniştii“. 

El, fiind ultimul dintre băieţi, se îmbrăca mereu cu ce rămânea de la fraţii lui, lucruri ajustate de mamă, mai un ciorap cusut, mai un schimbat de guler la cămaşă. A mai fost, după cum îi plăcea să spună, şi un înotător de performanţă. Sărea în apă şi înota după nuca de cocos pe care o aruncau, ocazional, marinarii străini. Se întrecea cu mai mulţi băieţi după nucă. Erau puşti, erau „şobolanii portului“, după cum îi plăcea să spună.

A luat de la tată marele talent al viitoarei sale vieţi, umorul, dar şi pe acela de a se tocmi, iar de la mamă, mărturisea actorul în toiul unui surâs copilăros, cu un zâmbet până la urechi şi cu capul băgat între umeri – căci, se ştie, Jean Constantin era emotiv – de la mamă a luat din belşug bunătatate.

„Bunătatea ei o am, pentru că adevărul e că, atunci când este vorba de suflet, mi-l dau cu cea mai mare satisfacţie. Când e vorba să ajut pe cineva sau să fac un bine“, declara actorul în aceeaşi emisiune. 

De altfel, asta era şi calitatea pe care o căuta în oameni, asta era ceea ce aprecia cel mai tare. În această privinţă, se declara mândru: „îmi dau seama imediat dacă e bun sau e al dracu’ (n.r. – omul)“. Avea ochiul format, spunea el, „unda aia se duce la el şi îl depistez!“.

Prietenul lui, Dumitru Galiani, explica, ani mai târziu, că despre acelaşi lucru era vorba şi în prietenie, unde actorul credea că există o undă între oameni care, „dacă nu poate fi simţită între două persoane, aia nu e prietenie”. În orice caz, Jean Constantin nu încerca să schimbe pe nimeni. Dacă simţea că unul „e al dracu`”, îl ocolea pur şi simplu.

Revenind la parcursul lui Constantin Jean, la 17 ani s-a angajat în port, unde căra şi număra saci. Coleg îi era Ilarion Ciobanu, împreună cu care a şi jucat într-un spectacol al muncitorilor din port, a aşa-numitei brigăzi artistice portuare-, intitulat „Pentru libertate”. Au intrat rapid în atenţia căutătorilor de talente. Jean Constantin a realizat că avea o mutră, o moacă, însă nu singur, ci cu ajutor. S-a trezit că tot mai mulţi oameni exclamau: „bă, dar ce faţă comică are ăsta!“ Ulterior, a ajuns brigadier pe şantierul Bumbeşti-Livezeni. O sută de zile. Apoi, Constantin, Cornel, după cum era alintat, a trebuit să meargă în armată.

Armata şi primul contact cu teatrul

A fost luat în armată la grăniceri, la Turnu Severin. Şi-a efectuat stagiul militar în cadrul Regimentului 9, unde s-a descurcat, pesemne bine, căci a ajuns până la funcţia de sergent-major. A trecut prin armată, în mare tremurând. Era perioada în care Iugoslavia şi Republica Populară Română aveau relaţii tensionate. Când mergea în pândă, trebuia să tremure în faţa superiorului, trebuia să zică tare şi clar: „Plec să apăr frontiera de stat a Republicii Populare Române!”.

Dacă lipsea tremurul şi atitudinea crezută, explica actorul, atunci nu era băgat în pândă. „Flăcăul isteţ din Constanţa, cu gluma în sânge şi pe buze, s-a impus fără greutate printre răcanii speriaţi de «călăul Tito», de dincolo de linia bornelor, şi a intrat în corpul subofiţerilor cu «magna cum laude»“.

(Foto: Călin Gavrilaş)

Aici s-a petrecut şi întâlnirea cu regizorul care avea să îi ofere debutul în cinematografie, Iulian Mihu, iar ironia a făcut că a ajuns după Jean Constantin. Chiar viitorul actor l-a primit, ajuns deja sergent pe atunci. După armată, actorul a devenit şef la transporturi, la Electromontaj Constanţa, iar ulterior şef al serviciului de norma-re-salarizare de la IMUM (Înteprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia). A lucrat, de asemenea, şi la Ansamblul artistic al Directiei generale a Canalului şi la Ansamblul de cântece şi dansuri al Casei de cultură a sindicatelor. 

În 1957, câştiga, prin concurs, un post în cadrul secţiei de estradă a Teatrului din Constanţa, după aceste cochetări cu arta în ansamblurile artistice. Jean Constantin avea să rostească des numele acestui teatru, de care nu s-a desprins până când s-a retras: „Fantasio“. Aici, a devenit coleg cu nume pe care publicul românesc avea să le reţină, precum Dan şi Sida Spătaru, Aurel şi Gelu Manolache sau Mariana Cerconi.

În orice caz, rolul din „Procesul alb“ l-a adus pe Jean Constantin în atenţia regizorilor români, după cum notează şi Badea în cartea sa. 

„După «Procesul alb» s-a declanşat o adevărată «hărţuire» a actorului constănţean. A fost solicitat de 24 de regizori. Cu puţine excepţii, toată «floarea cea vestitiă» a regiei de film din ţara noastră a apelat din varii motive la serviciile artistice ale lui Jean“.

Tot în această perioadă, a anilor `50, pe când era angajat al Casei de cultură a sindicatelor, Jean Constantin a locuit în podul imobilului. Dat fiind că nu avea grup sanitar în cămăruţa care i se dăduse, pentru a arunca gunoiul şi a-şi face toaleta, actorul era nevoit să coboare la parter.

                                                                                                                                                         Iulian Mihu si operatorul Aurel Samson pe platou la                                                                                     „Procesul alb" (Foto: „Cinema”/ Sursă: aarc.ro) 

Într-o dimineaţă, a fost surprins în pijama de către o delegaţie oficială venită în control. Unul dintre oficiali a întrebat ce e cu actorul, iar după ce i s-a explicat situaţia, acesta a comandat „Să îi repartizaţi imediat o casă!“, scrie acelaşi Jean Badea. Astfel, a primit un apartament, aproape de faleză, pe strada Cristea Georgescu, unde avea să locuiască mult timp. 

„Intră Jean Constantin. Se descurcă“

Imaginea lui Jean Constantin a devenit inseparabilă de numele teatrului „Fantasio, actorul devenind el însuşi, „un brand al Constanţei, după cum explica în emisiunea „Istorii de la malul mării, în urmă cu câţiva ani, Mihai Sorin Vasilescu, actor constănţean. Între Jean Constantin cel de pe scenă şi Jean Constantin cel din afara ei nu era aproape nicio diferenţă. Au spus-o mulţi. Totuşi, la fiecare spectacol, actorul îşi reîmprospăta rolul într-un fel sau altul. „Era o plăcere să joci cu el, făcea tot felul de giumubuşlucuri pe scenă, câteodată pe lângă text, adăuga chestii simpatice. Însă niciodată nu i-a plăcut să sară calul. Era un om de mare, mare bun simţ, explica Vasilescu care văzuse toate scenetele în care jucase cu Gelu Manolache poate până la suta de ori, dar de care nu se mai sătura. 

„De fiecare dată mă făcea să râd, să mă bucur. Cu el nu exista niciodată rutină,inventa tot timpul câte ceva. Un rol făcut de 1.000 de ori nu se rutina la el niciodată.

Jean Constantin a spus întotdeauna că a fost un actor cuminte care a respectat indicaţiile regizorului. Prietenul său, Dumitru Galani povestea, în aceeaşi emisiune, că „dacă era cazul, improviza“. Actorul i-a povestit că în cazul anumitor filme, când citea scenariul, la un moment dat, vedea că scrie: „intră Jean Constantin. Se descurcă“. Ştiţi celebra vorbă, „actorul a intrat în personaj“.

                                                                                                                                                                      (Foto: Mediafax/ Dragoş Cristescu)

Galani spunea că în cazul maestrului comediei, nu s-a aplicat, pentru că „el era deja personajul. Totuşi, în ciuda degajării de care dădea dovadă, mereu zâmbind şi cu glumele la purtător, cu 10 minute înainte de începerea unui spectacol de teatru, spre exemplu, Jean Constantin nu mai auzea pe nimeni. Înainte de a apărea în faţa publicului, cel pe care îl respecta poate cel mai mult pe lume, se emoţiona cumplit.

Jean Constantin nu a avut roluri principale, doar secundare. I s-au dat numai „rolişoare, după cum spunea el. Totuşi, erau mereu de impact, nu neapărat prin importanţa personajului la nivelul acţiunii, cât prin savoarea cu care le îmbrăca el de fiecare dată. Nu s-a simţit prost vreo clipă pentru că nu a primit mari roluri, căci avea succes pe bucăţica lui. A ajuns unul dintre cei mai iubiţi actori din ţară pentru că şi-a dus personajele la inimile spectatorilor. Şi le-a asumat cu grijă şi le-a cuibărit acolo cu mimica, cu gestica lui aparte. 

Pentru rolul lui Ismail, din „Toate pânzele sus!”, unul dintre cele mai memorabile roluri ale actorului constănţean, au fost mai mulţi doritori.Totuşi, când a apărut Jean Constantin, s-a ştiut. El era! N-a avut concurenţă pe fâşia lui, după cum declara chiar el, amintindu-şi de regretatul Ştefan Bănică, cel care îi mai spunea ăsta a luat toţi ţiganii din filme! Toţi bişniţarii, şarlatanii, hoţii de buzunare, lăutarii, ăsta i-a luat pe toţi!“. Spusele lui Bănică erau confirmate şi de regizorul Sergiu Nicolaescu care zicea, tot după cum rememora Jean Constantin, „Chemaţi-l pe Jean de la Constanţa că am nevoie de un hoţ de buzunar“

Una dintre bucuriile sale a fost chiar şi confuzia că e rom. Sigur, îl ajuta şi înfăţişarea, însă şi naturaleţea cu care îşi juca rolurile de acest fel. Pentru el, era o confirmare că îşi face treaba de actor cum trebuie, „că am jucat convingător şi am convins etnia să creadă că sunt de-al lor“

În rolul lui Ismail (Foto: aarc.ro)

Chiar aşa a şi fost, grecul Constantin Jean şi-a convins publicul, atunci când a fost cazul, că este rom get-beget şi turc get-beget. Astăzi, mulţi încă sunt convinşi că actorul era ţigan, lucru infirmat şi de sora actorului, Ileana Jean, profesoară de limba română, care a prezentat, la un moment dat, actele doveditoare ale originilor elene ale familiei. Altfel, Jean Constantin nu a încercat niciodată să contrazică oamenii care credeau asta, uneori glumind şi el, după cum îşi aminteşte Galani, cu replici precum: „Tata a fost arhitect, dar i-a plăcut şi ţambalul“. Îi plăcea să se spună de el că este ţigan, făcea parte dintr-un meta-rol: actorul Jean Constantin era ţigan, iar Constantin Jean, omul din viaţa privată, era grec. 

Întâmplări de la filmări. Farsa din cimitir 

 Jean Constantin a fost, deci, actorul autodidact, omul care nu a trebuit să înveţe meserie, ci omul pe care meseria l-a căutat. A fost îndrumat, pe lângă regizori, spunea el, mai ales de câţiva operatori de film cu care a lucrat, cei care îl învăţau să se uite „în aparat, să facă într-un fel sau altul- printre ei şi Aurel Samson, operatorul de la „Procesul alb”. 

Când nu se filma, Jean Constantin era la fel de neobosit ca personajele lui. Într-un interviu pentru „Adevărul“, din vara anului 2018, actriţa Julieta Szönyi, care a interpretat rolul Adnanei în „Toate pânzele sus!“, povestea că Jean Constantin era poate cel mai iubit din întreaga echipă„Ne spunea mereu glume, avea un farmec cu totul aparte. Când mă întâlnea dimineaţă pe cheu, îmi întindea braţele şi îmi spunea: «Bună dimineaţa, sora mea cea alb㻓.

Unul dintre cele mai îndrăgite personaje pe care le-a interpretat a fost şi borfaşul Limbă din seria de filme în care regizorul Sergiu Nicolaescu îl interpreta pe comisarul de poliţie Moldovan. Jean Constantin era mereu pus pe şotii, însă, uneori, nici colegii săi nu se lăsau mai prejos, ceea ce, la un moment dat, era să îl trimită la spital pe actorul de comedie.                                                                                                                                                                                                                 (Foto: aarc.ro)              

La filmările pentru „Duelul (1981), au avut o            filmare noaptea, în Cimitirul „Bellu, moment în care gluma unui coleg, cascadorul Vasile Popa, l-a făcut pe Jean Constantin să nu îi mai vorbească trei ani de zile. Popa a ajuns mai devreme în Bellu pentru a studia terenul înainte de filmare. A ajuns la marginea cimitirului, unde a dat peste un siciriu gol. „Imediat mi-a venit o idee. Ajutat de un băiat, am luat coşciugul şi l-am pus lângă aleea principală, ascuns sub o tufă de liliac. Când l-am văzut pe Jean Constantin că vine, m-am băgat în coşciug şi am tras şi capacul, însă nu de tot, ca să îmi dau seama totuşi ce se întâmplă. Oricum era întuneric beznă afară. Când a trecut prin dreptul meu, am dat la o parte capacul de la coşciug şi l-am apucat strâns de picior. A zis doar un «Au!», apoi a căzut ca secerat. Imediat am sărit din coşciug şi am început să-i dau palme şi să-l zgâlţâi, dar Jean rămânea inert. «Ăsta a murit!», au spus şi ceilalţi care erau prin zonă. Noroc cu un gropar care era prin zonă. Nici nu mai ştiu ce i-a făcut lui Jean, că mă panicasem şi eu, dar l-a ajutat să-şi revină. Jean n-a mai vorbit cu mine trei ani. Mi-a spus doar atât: «Fir-ai al dracului, «Ţeavă», să fii! Din cauza ta era s-o «mierlesc» la Bellu»“, a povestit cascadorul Vasile Popa.

În 2007, când filma pentru „Supravieţuitorul, Jean Constantin a fost nevoit să meargă din nou printre morminte, atât la Bucureşti, cât şi la Praga, unde a trebuit să doarmă în cimitir o noapte, în rulotă, pentru o secvenţă. În Cehia aveau să îl treacă din nou fiorii, de această dată alături de toţi cei din echipă. În timp ce filmau pe alei, în întuneric, şi-a făcut apariţia un individ slab, livid care părea venit de pe lumea cealaltă. „Era administratorul cimitirului şi acolo dormea”, a explicat la un moment dat, actorul Georghe Mihăiţă.

Palmele şi „ţigăniile cu „Tomiţă Caragiu

Când era întrebat despre colegii cu care a lucrat cel mai bine, Jean Constantin îl pomenea pe Gelu Manolache, cu care a jucat vreme de 30 de ani la „Fantasio, în Constanţa, şi pe Toma Caragiu, Amza Pellea, Ştefan Bănică, Stela Popescu şi Gheorghe Dinică.

Una dintre cele mai cunoscute întâmplări hazlii ale actorului de la filmări este o scenă alături de Caragiu, pentru „Procesul alb (1965), unde avea rolul vânzătorului de ziare Gică Hau-Hau pe care îl primea, după cum mărturisea chiar el, pentru că avea autenticitate. În acest rol, Jean Constantin a fost autentic până la capăt. 

„A încasat de la Toma Caragiu atâtea palme şi atâtea lovituri de centură încât zile întregi faţa nu i s-a mai desumflat şi nici pe scaun nu se mai putea aşeza. Dar cronicile l-au numit formidabilul, extraordinarul“, mărturisea regizorul filmului, citat de „Adevărul”. 

Născuţi în aceeaşi zi, pe 21 august, interacţiunea dintre Toma Caragiu şi Jean Constantin era similară cu cea din scheciurile amuzante de la TV, un fel de joc de-a şoarecele şi pisica. Ca într-un scenariu comic, cei doi continuau parcă, să joace rolurile de căpitan şi cel de bişniţar. Jean Constantin făcea des naveta pe ruta Constanţa-Bucureşti, iar la gară, atât la un capăt, cât şi la celălalt, adesea, era aşteptat de Dumitru Galani, respectiv, la capitală, de Toma Caragiu. 

Când îl vedea, acesta din urmă, cu mârâitul lui specific, după cum îşi aminteşte Galani, îl întreba ce i-a adus? Ţigări, cafea? „Jean juca şi el rolul mai slugarnic, «da, Tomiţă, ţi-am adus cafea»“. Uneori îl întâmpina, spunându-i, conform spuselor aceluiaşi prieten, „au plecat nemţii şi nu v-au împuşcat pe toţi“.

 Chiar şi când îl invita la el, Toma Caragiu îi cerea, în glumă, câte ceva. „Îi zicea, «eşti invitatul meu, Jane, dar te duci în oraş, cumperi 200 de grame de cafea, şi nu uita de zahăr»“.

Tomiţă şi Jean, în „Deranjează, dragă, deranjează“, captură Youtube

Cei doi actori au colaborat foarte bine împreună, deşi se mai certau din când în când, după cum recunoştea chiar constănţeanul care povestea cum comenta „Tomiţă” în timp ce îl aştepta la gară. „Mă aştepta în gară cu toată trupa, iar el comenta. Şi îl întreba cineva: 

«Ce aveţi domnu’ Caragiu?» Şi el gemea: «Eu, Toma Caragiu, aştept şatra în gară. Paştele mamii lui de ţigan! Îl omor şi o să fie un ţigan în minus în ţară!»”. 

O altă întâmplare avându-i protagonişti pe cei doi pare desprinsă din rândul celor în care jucau. Erau la Snagov, la cabane, după o serie de filmări dificile. Seara, trebuiau să revină în Bucureşti, unde Jean Constantin plănuia să îşi viziteze un frate, Nelu. Pentru că nu voia să meargă la el cu mâna goală, a convins nişte pescari să îi prindă crapi şi plătici. Pe când îşi ducea, fericit, peştii la cabană, a apărut „nea Tomiţă Caragiu

„Cum mă vede, mă şi ia la...ture cu morga lui sobră şi inimitabilă: «Bravo, ţigane, te apucaşi de braconaj! Furi peştii satului! Frumos, ce să zic! Ei, află Parpanghele, că peştele se confiscă». Am zis, «Nea Tomiţă, să vezi..., am de făcut o vizită deseară, la»..«Nimic, am zis, peştele se confiscă», îmi ia exemplarele şi dispare în bufet“, rememora episodul actorul, pentru „Litoral, suplimentul ziarului „Dobrogea Nouă

În fine, a făcut rost de alţi doi peşti, dar ghinionul i l-a scos iar în faţă pe nea' Tomiţă care i-a confiscat din nou peştele, spre hazul celor din echipă. Aflând că în acea după-amiază, un microbuz mergea la Bucureşti cu o „treabă urgentă“, l-a îmbunat pe şoferul Milică să îl ia şi pe el. Treaba atât de urgent era să ducă peştii lui la restaurantul „Pârâul rece“.

Caragiu urma să fie amfitrionul unei cine la care îşi invitase 10 colegi. Ajuns la capitală, Jean Constantin s-a prefăcut că merge spre Hala Traian, pentru ca apoi să facă cale întoarsă. Ajuns la „Pârâul rece“, i-a explicat celui responsabil că domnul Caragiu se răzgândise, iar peştii aveau să fie pregătiţi la „Bordei“. Mai departe, lui Jean Constantin i s-a povestit că ajuns la restaurant, nea Tomiţă a lipit trei mese, cerând peştii, moment în care responsabilul nu ştia cum să se scuze.

„La auzul acestor vorbe, Caragiu a scrâşnit din dinţi şi a mai zis «Ah, ţigane, am să te mănânc de viu, cu pene, cu fulgi cu tot»“.  Trei săptămâni, „braconierul“ nu a mai dat pe la Buftea, deşi avea filmări. Aflase că nea Tomiţă pusese toţi portarii în alertă să îi dea de veste cum îl văd. 

Femeile din teatru, preferatele actorului

În ceea ce priveşte capitolul romantic al vieţii actorului Jean Constantin, un lucru e cert: era un mare admirator al sexului opus, respectând femeia în general şi, ridicând-o pe piedestal pe cea din viaţa lui. Mai specific, în special pe cea de-a treia, cea pe care o lăuda ori de câte ori avea ocazia. Actorul nu a avut noroc din prima, ci din a treia încercare, căci „Jean a răzbit- scria Badea - prin trei căsătorii, toate venindu-i din teatru. În rest, femeile erau pentru actor punctul în jurul căruia gravita fiecare element al vieţii. 

„Femeile, pentru mine înseamnă cerul, soarele, aerul, apa şi vinul Murfatlar... în zodiacul chinezesc, cu flori şi animale, nu sunt cioară, cum spun unii, sunt fluture... Şi am zburat toată viaţa din floare în floare“.

Prima oară a fost căsătorit cu Mioara Mocanu, artistă la Teatrul de păpuşi din Galaţi, lângă care a stat aproximativ 17 ani, urmându-i Nina Cocea, balerină la „Fantasio. Iar în 1980, Jean Constantin s-a căsătorit cu Elena Nina Petcu, sufleur la Teatrul Naţional Bucureşti. Nina îl ajuta mult, povestea actorul care îşi amintea că Radu Beligan, în postura de regizor, îi spunea ei „«ai grijă de Jean, bagă textul, să nu exagereze! Să nu bage o virgulă în plus, să pronunţe «duşamele», nu «duşumele». Să zică perfect acolo.» Şi ea mă lua deoparte: «Acolo nu merge replica aia, hai să o învăţăm»“.

Jean Constantin a ridicat-o pe Nina pe un piedestal, dar meritul trăiniciei acestei căsătorii rămâne al ei, crede Galiani care povestea că îi purta actorului o grijă deosebită care, la rândul său, o respecta enorm.

 „Avea pentru Nina, un cult. Se consulta cu ea la orice pas făcea. Era documentată din toate punctele de vedere, în special din teatru. Într-un fel, meritul este al Ninei, pentru că l-a înţeles“.

Elena „Nina” Jean, la funeraliile lui Jean Constantin, la Teatrul  „Fantazio” (Foto: Mihai Ciobanu)

Odată cu succesul său a venit şi stresul şi graba de a fi dintr-un loc în altul, aşa că „nu îi mai trebuia şi o soţie să îl cicălească“.

Grija şi respectul faţă de femei îl descria şi scriitoarea Vasilica Mitrea în cartea „Ştiai că timpu-i colorat?”, vorbind despre relaţia actorului cu cea de-a doua soţie, prietenă bună cu ea. Invitate amândouă la masă de el, Mitrea povesteşte că acesta nu mai contenea cu laudele la adresa femeii de lângă el. „Doamna Ica...Nina, dintr-un kilogram de carne, făcea ciorbă, felul doi...şi...făcea şi peşte prăjit!“, îi spunea actorul căruia scriitoarea îi aprecia atitudinea faţă de femei. „Mi-a plăcut atitudinea acestui «mare bărbat» care continuă să îşi laude soţia şi după ce s-au despărţit. Au rămas prieteni şi, mai mult decât atât, îi spunea că «oricând are nevoie de el, poate să apeleze la orice oră, cu toată încrederea!» Bravo lui!“

De altfel, însuşi Jean Constantin şi-a declarat fascinaţia pentru sexul frumos şi, cu aceeaşi atitudine copilăroasă specifică lui, a făcut el cumva să fie înconjurat de femei, botezându-şi toate lucrurile din jur cu astfel de nume, de la şalupa care purta numele mamei sale, „Caliopi“, la aspiratorul „Veta”, la maşina de spălat „Mărioara şi până la aragazul „Lenuţa

„Tot ce e în jurul meu poartă nume de femeie... Am o maşină de spălat care, atunci când nu ajunge apă  la etaj, mă duc şi-i spun «ce ne facem Mărioaro?» Sau un aragaz  care, atunci când nu i se aprinde niciun bec, mă duc şi zic «fir-ai a dracului Lenuţo!». Femei, femei, femei!“, spunea cu un zâmbet larg, actorul, la „Profesioniştii”. 

Când îl vizita pe Galani, îl suna înainte şi îl întreba câte femei sunt acasă? Dacă spunea că sunt patru, Jean Constantin se prezenta, negreşit, cu patru buchete de flori. „El nu venea altfel, ăsta era Jean Constantin”, puncta prietenul lui.

Foto: Gheorghe Florin 

Banii şi lăutarii

A rămas în memoria prietenilor şi a familiei ca un om lângă care râdeai foarte mult şi ca un individ umil, lipsit de orice emfază. Glumele lui erau glume de bun-simţ, în care potrivea cuvintele între ele sau cu situaţiile, fără să simtă nevoia de vulgaritate. „Nu l-am văzut în 30 de ani să vorbească vreo prostie. Era un tip foarte pudic. Dacă noi spuneam vreo expresie mai colorată, ne atrăgea atenţia“, explica Galani. 

Când se enerva, actorul putea să înjure, numai că doar până la jumătate. Jean Constantin nu făcea diferenţe între oameni. Dacă simţea unda lui, nu avea nicio problemă cu nimeni. Era un ins cumpătat, nu exagera cu viciile, după cum îşi amintea actorul Mihai Sorin Vasilescu care povestea că „îi plăcea un whisky bun, un şpriţ... a mai şi fumat din când în când. S-a mai lăsat, s-a mai apucat.“

Singurul exces al actorului a fost că nu ţinea la bani, asta dacă dumneavoastră ţineţi. L-a interesat să aibă un apartament şi o maşină. A reuşit. În rest, nu a fost prea strângător şi i-a împărţit în stânga şi în dreapta. Dădea bani cerşetorilor, cinstea fiecare angajat al restaurantelor în care mânca şi, pentru că iubea muzica lăutărească, se pierdea de încântare, aşa că, la un moment dat, când a rămas fără bani, le-a aruncat cântăreţilor puloverul lui, strigând „purtaţi-l pe rând!“ Galani spunea că asta era deviza lui, să cheltuiască banii până la ultimul leu. 

Când îi cântau lăutarii se simţea în elementul lui, oriunde s-ar fi petrecut. Un episod care stă dovadă pentru acest lucru este cel de la un revelion când actorul împreună cu soţia sa, ajungeau ultimii la Predeal, unde se adunsaeră mai mulţi prieteni. Aceştia din urmă le-au cerut unor lăutari să îl aştepte şi să îi cânte din clipa în care trenul opreşte în gară. Când a coborât din tren, Jean Constantin a dansat, s-a pus în genunchi, s-a bucurat. Când dispecerul a făcut semnul să plece trenul, toată lumea stătea atârnată la geam. 

Inclusiv mecanicii de locomotivă i-ar fi spus: „Lasă că recuperăm timpul, aşa ceva nu mai vedem“, îşi amintea Dumitru Galani, în 2014. 

Lăutreasca îl însoţea peste tot pe actor, fiind inclusiv semnalul celor doi pentru a se găsi în aglomeraţii. Când Galani îl aştepta la gara din Constanţa, el fluiera „Periniţa“. Aşa se găseau în aglomeraţie. 

Apropo de gări, actorul nu a renunţat niciodată la oraşul său natal, Constanţa, în care revenea mereu. Când i s-a propus să se mute în Bucureşti, a renunţat vehement. Dacă nu dădea Constanţa lui pe toată America, cu atât mai puţin ar fi dat-o pe capitala României. Pe lângă iubirea pe care o purta mării de mic copil, Jean Constantin îşi simţea şi roadele muncii mai bine ca oriunde în oraşul lui, căci constănţenii îl cunoşteau, „ca pe statuia lui Ovidiu“. Până la urmă, avea dreptate: la cât de multă vreme a făcut naveta Constanţa-Bucureşti, CFR-ul ar fi trebuit să îi dea pensie. 

 

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: