Elixirul Operei Braşov

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

S-a încheiat Festivalul de operă, operetă şi balet, al XVIII-lea, pe care scena lirică braşoveană îl organizează tradiţional. Luna noiembrie a programat o Gală de deschidere, baletul „Prinţ şi cerşetor”, concertul de evergreen-uri maghiare „Noi, suflete de muzicieni” şi la final, în seri consecutive cu distribuţii diferite, bune de vizionat „la pachet”, două spectacole cu o nouă producţie a operei „Elixirul dragostei” de Donizetti.

Pentru montare a fost invitată tânăra Claudia Machedon care, după absolvirea în 2016 a UNATC „I.L.Caragiale” din Bucureşti, n-a stat. A făcut asistenţă de regie de teatru şi îndeosebi de operă la Bucureşti, a lucrat cu regizori de valori diferite, români şi străini, prin consecinţă a asimilat ideatici variate. Debutul cu „Elixirul dragostei”, în care a semnat nu numai regia, dar şi lighting design-ul, i-a demonstrat apropierea de concepţiile clasice, cel puţin în acest stagiu de dezvoltare artistică, către înfăţişarea tradiţională a naraţiunii şi redarea suculentă a elementului comic, abundent în titlul donizettian. A rezultat un spectacol plăcut, vivace, cu minuţiozitate de tratare a atitudinilor şi relaţionare corectă între personajele a căror mişcare scenică a fost foarte amănunţit lucrată, teatral, aş spune şi animat pusă în pagină de interpreţi. Nu au existat invenţii şocante, totul a curs fluid şi simpatic, într-o atmosferă potrivită. Claudia Machedon „şi-a făcut mâna” cu acest spectacol şi viitorul îi stă în faţă cu abordări şi de adâncimi mai sporite. Au însoţit-o scenografa Rodica Garştea, coregraful Alexandru Fotescu şi autoarea mişcării scenice, Ramona Mezei.

         La pasiv, aş nota o oarecare simetrie generală a decorurilor, pastişa fără mare rost simbolic a celebrului basorelief roman „La Bocca della Verità”, o scăriţă către casa Adinei pentru o permanentă navetă „sus – jos”, o „eclipsă” naivă în timpul duetului Adina – Nemorino (actul I), un balet neclar într-o penumbră greu de explicat pe Preludiul operei.

Două distribuţii…

… a reuşit să alcătuiască Opera Braşov, fapt meritoriu. Delicioasa şi scânteietoarea soprană Silvia Micu a fost Adina premierei, o voce lirico-lejeră cu dezvoltări de şarm pe întreg ambitusul, în seara următoare rolul revenind unei invitate, Emilia Giol, cu glas strălucitor de coloratură lirică, ale cărei sunete înalte se simt întrucâtva „strânse” şi pe alocuri apropiate de stridenţă. Dată fiind tinereţea sopranei invitate, totul apare perfectibil, confirmând perspectivele.

         Este clar că pentru personajul Belcore, regizoarea şi şeful de orchestră Traian Ichim au căzut de acord asupra unei aluri scenico- vocale de autoritate şi consistenţă, aşa încât viziunea a convenit celor doi baritoni Valentin Marele şi Adrian Mărcan, posesori de glasuri solide şi impetuoase. Dacă primul a afişat sunete înalte mai puţin concentrate, cel de-al doilea nu s-a sfiit să emită şi o acută puternică nescrisă de compozitor la finele cavatinei „Come Paride vezzoso”, dar probă a unei admirabile omogenităţi vocale.

         Pentru Nemorino, dacă rămânem în teritoriul omogenităţii, remarc timbrul cald şi catifelat al tenorului Mihai Irimia (solist în cea de-a doua seară), cu care a desenat fraze frumoase şi poetice („Adina credimi…”) şi care va construi, desigur, cu mai multă grijă celebra arie „Una furtiva lagrima”. Interpretul premierei, Liviu Iftene, a cântat expresiv, sincer şi implorator, cu sunete înmuiate în duetul („Venti scudi” cu Belcore), dar cu unele sonorizări opace şi nazale.

         O plăcută surpriză a fost baritonul Lorand Cristian, un Dulcamara muzical, cu discurs melodic fluid, poate nu atât de impregnat de intenţii, dar pliat liniei vocale donizettiene. În seara a doua, rolul a revenit bas-baritonului Marian Reşte, mai puţin sonor, fără mare proiecţie şi pregnanţă de sunet.

         Micul rol Giannetta a fost distribuit luxos mezzosopranei Asineta Răducan, de neuitat Leonore în „Fidelio”, acum cinci ani la Opera Naţională Bucureşti. Am recunoscut coloristica bogată de glas şi accentuările potrivite. I-a urmat, la următorul spectacol, mezzosoprana Sonia Hazarian

         Bagheta lui Traian Ichim cunoaşte amănunţit partitura maestrului de la Bergamo, tempii au fost corecţi, vioi şi antrenanţi, pigmentaţi cu momente de binevenit lirism. Poate că numărut repetiţiilor, bază a pregătirii unei premiere, nu a fost suficient şi cred că reprezintă explicaţia pentru repetate neglijenţe în Preludiul orchestral sau desincronizări ale corului în finalul primului act, ca şi al Barcarolei. Până şi pasul de paradă al soldaţilor lui Belcore la intrare nu era în ritmul muzicii. În schimb, momentul cel mai bun a fost captivantul şi cuceritorul cor al fetelor „Sarria possible?” din actul secund (dirijor Dragoş-Mihai Cohal), cu Giannetta protagonistă. Bine primit.

Într-o formaţie de public restricţionată sanitar ca număr, spectacolele au plăcut şi au fost îndelung aplaudate. Cu plusurile şi minusurile lor, în aşteptarea restudierilor şi a premierelor viitoare ale Operei Braşov, noua producţie poate fi apreciată ca un… elisir mirabile.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite