Rețeta lui Ceaușescu pentru a pune mâna pe putere în România. Cum a reușit un copil sărac să ajungă stăpânul țării

Nicolae Ceaușescu a fost modelul perfect de politruc oportunist. Așa cum arată biografia fostului dictator acesta și-a făcut culoar către putere prin șiretenie, exploatând momentele prielnice, făcându-și loc cu coatele atunci când a fost nevoie. 

Nicolae Ceaușescu

Nicolae Ceaușescu a fost cel mai faimos dictator din istoria României. Epoca sa a marcat decisiv destinul țării noastre. Evoluția sa a fost una fulminantă, de la un copil de țăran sărac și bâlbâit la un adevărat dumnezeu al României Socialiste.

„Rețeta Ceaușescu” de ascensiune politică a devenit una de manual pentru oportunismul politic, în care șiretenia, impostura, inteligența brută, conjuncturală, dar și cinismul, sunt principalele calități. Prin această metodă infailibilă practicată și de alți dictatori, la numai 47 de ani, Nicolae din Scornicești, devenea în 1965, cel mai tânăr lider al unei țări europene din aceea perioadă.

De la copilul sărac și bâlbâit, la ucenicul cu frustrări sociale din București

Nicolae Ceaușescu a început de jos, foarte de jos. S-a născut pe 23 ianuarie 1918( sau 26 ianuarie-versiunea oficială în comunism), în satul Scornicești, județul Olt, într-o familie de țărani săraci.

Tatăl său, Andrușcă Ceaușescu aveau numai trei hectare de pământ, câteva oi și dăduse în patima băuturii. Copilăria lui Ceaușescu a fost plină de lipsuri, trăind alături de ceilalți nouă frați într-o casă cu două camere.

Ceaușescu nu s-a omorât cu școala, a făcut patru clase primare, cu rezultate slabe la învățătură. Din cauza sărăciei umbla mai mult desculț și nu avea cărți. Se spune că era un copil bâlbâit care suferise umilințe din acest motiv. Tocmai de aceea a fost mereu retras, imprevizibil, fără prieteni.

La 11 ani, pentru a scăpa de o gură de hrănit, Andrușcă l-a trimis pe Nicolae la București. „În toamna anului 1930 l-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron (…) Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător”, povestea Niculina sora lui Ceauşescu, în amintirile din dosarul său de arhivă.

Până la 15 ani, Ceaușescu a muncit ca ucenic cizmar, în Bucureștiul cosmopolit al anilor 30, cu un mediu muncitoresc marcat profund de criza economică care afectase întreaga lume. 

Sociologul Pavel Câmpeanu, cel care a scris şi lucrarea „Ceauşescu - Anii numărătorii inverse”, spunea că tânărul Nicolae nu s-a adaptat, de fapt, nici la lumea urbană. Îl speria imensitatea şi diversitatea Bucureştiului. În plus, specialiștii spun că frustrările adunate din cauza sărăciei și a deficiențelor de vorbire, plus complexul de provincial, i-au alimentat megalomania de mai târziu. 

Pușcăria și celula „ilegaliștilor cu ștaif” - începutul carierei pentru un agitator mărunt

Frustrarea sărăciei, alimentată de viața colorată a Bucureștiului, plus propriile complexe, l-au aruncat pe Nicolae Ceaușescu în tabăra comuniștilor, adepți ai unui curent ideologic care promitea tuturor egalitate, dar mai ales o rampă de lansare politică și socială fără condiționalități de ordin material sau social. Din contră, originea sa umilă era un avantaj în lumea comuniștilor.

În partidul comunist, Nicolae Ceaușescu și-a găsit vocația. Angajat în diferite fabrici și ateliere, Ceaușescu s-a dedicat mai degrabă activități de propagandist și agitator comunist. „Într-un fel sau altul, viitorul conducător român şi-a petrecut în partid practic întreaga viaţă. El aproape că nici nu cunoştea altă lume, ceea ce i-a influenţat în mod serios atât cariera, cât şi deciziile politice. Pe de o parte, educaţia primită în cadrul partidului i-a oferit o perfectă iscusinţă în arta de a desfăşura intrigi şi de a reuşi în lupta pentru putere, dar, pe de altă parte, nu avea nicio idee despre viaţa majorităţii populaţiei, probleme acesteia necunoscându-le în principal decât din propaganda de partid”, scria Adam Burakowski în lucrarea sa „Dictatura lui Ceauşescu”.

Din 1933, Ceaușescu era deja membru al Uniunii Tineretului Comunist din România. Cu toate acestea era folosit pentru misiuni de duzină, fără să fie considerat capabil de acțiuni importante. Era însărcinat să răspândească manifeste, să strângă liste cu semnături, să încingă spiritele, să facă scandal. Era însă zelos și pasionat de ceea ce făcea, tocmai pentru a găsit un lider comunist care să-l ia sub aripa sa.

În 1934, devine vizibil la procesul din Craiova, în care era judecat și Gheorghiu-Dej alături de alți ilegaliști. Mai precis, face scandal în timpul procesului. În 1936, după numeroase corvoade minore făcute pentru comuniști, inclusiv propagandă și agitație, Ceaușescu este arestat și condamnat politic.

Pușcăria a fost prima rampă de lansare a lui Ceaușescu. A fost o ocazie unică de care a profitat la maxim. S-a nimerit la Doftana, în urma unui proces ținut la Brașov, fiind judecat pentru împărțirea de manifeste comuniste. La aceea vreme, Ceaușescu era secretar regional al Tineretului Comunist, dar nu se remarcase printr-o activitate deosebită.

„La momentul arestării, Ceauşescu nu împlinise 18 ani, dar deţinea o funcţie nu foarte proeminentă în ierarhia mişcării: secretar al organizaţiei UTCdR din regiunea Prahova. Arestarea şi judecarea sa nu s-au datorat activităţii prodigioase. Fusese trimis în Dâmboviţa să încerce crearea unor nuclee comuniste. Realitatea este că atunci când jandarmii, apoi poliţiştii, au început să despice firul presupusului complot antistatal, Ceauşescu nu reuşise mare lucru“, scria Cristina Diac, în volumul „Comuniştii înainte de comunism. Procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România”, editat de Adrian Cioroianu.

În pușcărie la Doftana îi va cunoaște pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica sau Vasile Luca, lideri importanți ai partidului comunist român. În pușcărie, Ceaușescu s-a băgat pe sub pielea lui Gheorghiu-Dej, devenit un fel de băiat bun la toate, care-l servea fără să crâcnească pe liderul comunist. Gurile rele spun și că ar fi întreținut și relații sexuale cu Dej.

„Aşa că am aflat de la Gheorghe Apostol că în închisoare Ceauşescu fusese fetiţa lui Gheorghiu-Dej. Mai târziu, mi-au confirmat-o Chivu Stoica şi inginerul N. Celac, rezident în România anilor ’40 al GRU”, scria Titus Popovici în cartea sa „Disciplina Dezordinii”.

Toată povestea a rămas însă la capitolul „bârfe din pușcărie”. Cert este că Dej, cu 17 ani mai mare decât Ceaușescu, l-a luat în grija sa. Avea o slăbiciune pentru Nicolae Ceaușescu, protejându-l atât la Doftana, cât și la Târgu Jiu, unde au făcut din nou pușcărie împreună.

Scopul lui Ceaușescu a fost atins, și-a găsit un binefăcător cu ștaif în rândurile comuniștilor, care să-l ajute să urce pe scara politică. Ceaușescu a fost eliberat în 1938, dar deja strânsese relațiile de care avea nevoie. În 1940 este închis din nou la Jilava, iar în timpul războiului, la Caransebeș și Văcărești. Își adunase deja și stagiul de „ilegalist” necesar pentru a da bine în fața liderilor comuniști. 

Mâna dreaptă a lui Dej, trădătorul din umbră. Machiavelismul „șefului de la cadre”

Ceaușescu în anii tinereții a stat în umbra lui Dej, profitând de fiecare moment oportun. I-a câștigat total încrederea liderului comunist și a devenit mâna sa dreaptă. Nici nu trebuia să se mai chinuie să-și facă relații, Dej îl propulsa pe Ceaușescu, odată cu el. Fostul ucenic de cizmar nu se culcase, însă, pe o ureche ,ci dovedea mereu zel, implicare, un fanatism aparte, dar controlat, măsurat, în funcție de propriile interese.

După 1946 și după ieșirea României din război, Dej îl propulsează pe Ceaușescu ca subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii în Guvernul Petru Groza, apoi ministru adjunct la Ministerul Apărării. Ceaușescu apelase la șiretenie și dădea tuturor impresia unui tânăr comunist zelos, muncitor, ușor de controlat, cu educație precară. S-a implicat în colectivizare și în tot ceea ce-i cerea partidul, având grijă să mulțumească liderii, în special pe Dej.

Acesta din urmă credea că poate avea încredere totală în Ceaușescu, părând un tânăr supus. Ceaușescu ajunge al doilea om în partid, mâna dreaptă a lui Dej. Unul dintre momentele cheie ale ascensiunii lui Ceaușescu la putere a fost destalinizarea României, după moartea lui Stalin în 1952.

Foștii agenți staliniști din România au fost înlăturați, iar Ceaușescu a pus umărul la asta. Practic a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a compromite foștii ilegaliști, aripa dură a partidului din perioada interbelică care i-ar fi contestat legitimitatea și care i-au cunoscut activitățile neînsemnate din aceea perioadă.

Al doilea moment decisiv al carierei lui Ceaușescu este numirea sa ca „șef la cadre”. Pe scurt, Dej a decis că România socialistă să fie condusă de el împreună cu patru secretari. Printre care și Ceaușescu. Pentru a se putea ocupa de probleme externe, mai ales cele cu sovieticii, Dej face greșeala fatală, pentru el, de a lăsa structura organizatorică internă a partidului, pe mâinile lui Ceaușescu, preferatul său, mâna sa dreaptă.

Era momentul așteptat de Ceaușescu și a profitat cu maximă șiretenie de el. Practic, prin funcția pe care o deținea, putea aduce ce oameni dorea în funcții de conducere și în diferite structuri ale partidului.

A avut grijă să aducă oameni noi, cu origini umile, care îi erau datori vânduți pentru întreaga lor carieră. În felul acesta, Dej a ajuns să conducă peste o Românie controlată de fapt de oamenii loiali ai lui Ceaușescu. Adevăratul stăpân al României, devenise Ceaușescu, fără ca Dej să-și dea seama.

„În calitatea lui de şef al Direcţiei Organizatorice, Nicolae Ceauşescu a avut două câştiguri majore în raport cu ceilalţi demnitari. Primul – cunoaşterea în amănunt a politicilor partidului în toate domeniile. Al doilea – puterea aproape nelimitată asupra imensului aparat teritorial şi crearea unei baze de putere în interiorul aparatului central. Cadrele conduc totul, spusese Stalin, a cărui putere în partid îşi îngroşase la fel rădăcina”, se arată în lucrarea „Fiul Poporului”, redactată de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu.

Acest moment cheie a fost observat și de Alexandru Bârlădeanu în „Fiul Poporului”. Pe scurt, Ceaușescu își făcuse propriul aparat de partid, loial lui, pe la spatele lui Dej. „«Nenorocirea» s-a produs prin aceea că Gheorghiu-Dej, fiind preocupat în acea vreme de dobândirea independenţei în raporturile cu sovieticii, în relaţiile cu China şi cu CAER, a lăsat problemele interne ale partidului în seama lui Ceauşescu. Acesta şi-a impus oamenii lui la nivelul regiunilor. Aşa îşi explicau şi demnitarii tineri succesul lui Ceauşescu din 1965“, se arată în lucrarea menționată anterior.

După moartea lui Gheorghiu Dej, grăbită de sovietici, spun unii, Ceaușescu a preluat lejer frâiele puterii. Pe de o parte epurase pe foștii ilegaliști, dar și pe cei incomozi care-l contestau. De cealaltă parte, avea un aparat de partid perfect construit, loial lui. „Nicule, dar tu ai luat conducerea în 1965 pentru că mare parte dintre membrii CC şi ai conducerii din judeţe tu i-ai propus în funcţii. Şi dacă venea Apostol în CC cu candidatura, tot tu ai fi luat conducerea – pentru că ei te-ar fi votat pe tine“, ar fi mărturisit Elena Ceaușescu într-o discuție cu Nicolae Ceaușescu.