Un titlu accesibil care a atras publicul, o producţie răsplătită cu vii aplauze graţie montării regizorului italian Paolo Bosisio, inspirat invitat de către managementul teatrului, al cărui conducător, dr. Teodor Niţă, se preocupă constant de diversificarea afişelor instituţiei gălăţene de cultură. Desigur, interpretarea oferită de artiştii serii de premieră a fost un alt punct de sprijin al succesului în faţa unui public participativ, care ştie să aprecieze momentele calitative.

          Paolo Bosisio, avându-l ca asistent pe conaţionalul său Edoardo Maria Sinatra, a propus o versiune regizorală clasică, fără abateri de la contextul de origine al acţiunii, în care a derulat trama în continuitate, cu potrivite relaţionări între personaje. S-a jucat convingător şi plăcut integrat spiritului donizettian. Un suport esenţial a venit din partea scenografei bucureştene Andreea Koch, care a imaginat un spaţiu simplu, oarecum liniar pentru sufrageria lui Don Pasquale în care se desfăşoară marea parte a acţiunii. Poate că măcar cele două intrări adiacente celei principale - conform menţiunii din partitură - ar fi trebuit să existe, pentru evitarea unui du-te-vino prin singura uşă disponibilă.

În schimb, scenografa şi-a arătat mâna de artistă plastică prin două frumoase cadraje, marele vitraliu din amintita sufragerie şi imaginea pastelată a grădinii casei lui Don Pasquale, în care proiecţiile de fundal au indus o atmosferă idilică, plină de prospeţime. Foarte reuşită  a fost scena corului „Che interminabile andirivieni!” (actul al III-lea), prezentat ca un vis al lui Don Pasquale, în care balerinii (coregrafia Gabriela Gegea) şi coriştii (dirijor Daniel Nistor) îi dau „coşmaruri” eroului, în sugestive efecte de lumini. Nu uit desenul costumelor, coloristica lor vie şi variată. O plăcută producţie, fără exagerări, fără abateri de la tradiţie, care place.

          O foarte tânără soprană, Adelina Diaconu, a fost pentru mine agreabila surpriză a serii. A întrupat o Norina inspirată, dezinvoltă şi şăgalnică, subtilă şi pusă pe şotii, cu şarm şi plină de vervă. Am cunoscut în acest fel şi o voce cu timbralitate rotundă, cu frazare ce dezvoltă un legato frumos, cu lejerităţi preluate cu uşurinţă, cu strălucire în expresie dar şi cu un cânt „soft” în pasajele de intens lirism. Acutele au sunat bine iar viitorul şi experienţa le vor aduce mai multă siguranţă, depăşind inerentele emoţii ale debutului.

          Valoarea experienţei a fost demonstrată de basul bucureştean Mihnea Lamatic, care a conferit rolului titular multă ştiinţă în interpretare, culori şi expresii în tentă comică, depărtate de orice îngroşări sau atitudini extreme. Cu glas cald şi accente venite direct din spiritul de „basso buffo” belcantist, artistul a fost pilonul de solid reazem al spectacolului.

          Rolul îndrăgostitului Ernesto a revenit tenorului braşovean Mihai Irimia, un cântăreţ al cărui simţ artistic a fost evident şi expus cu claritate. Construcţia frazelor care debordează de lirism, amănunţit gândită, a emoţionat. În condiţiile în care ambitusul este complet, vocea merită o omogenizare mai profundă înainte şi după aşa-numitul „pasaj de registru”, în sensul fludizării emisiei. Ameliorările vor duce şi la evitarea unor sunete intonate neconcordant cu cele ale orchestrei.

          Baritonul Gabriel Gheorghiţă, posesorul unui glas plăcut cu  culoare tenorală a fost veriga mai puţin performantă a serii, în rolul Malatesta. Amploarea de voce este întrucâtva limitată, vibrato-ul se strecoară pe alocuri, ca şi detimbrările în pasajele de agilitate, ce necesitau mai multă acurateţe. O cale de studiu trebuie să se deschidă în faţa artistului, al cărui potenţial nu este neglijabil.

          În rolul Notarului, simpaticul Florin Marcovici.

          Bagheta lui Mircea Holiartoc a condus mica orchestră şi corul teatrului cu bune rezultate, îndeosebi în ceea ce priveşte justa politică a tempilor şi urmărirea atentă a cântăreţilor. A fost ca şi cum ar fi respirat cu ei, aşa încât spectacolul a curs fluent. Mai puţin potrivită mi s-a părut abordarea uverturii care, după prima linie de „Allegro” expusă ca o neinteligibilă rafală de... mitralieră, a continuat în „Andante” şi „Moderato” cu tempi mai domoli dar cu „rubati” – elongări ritmice aleatorii – destul de exagerate, care au afectat echilibrul de concepţie al întregului.

          Gândurile, notaţiile, observările nu au stricat impresia unei seri antrenante, însufleţite, luminoase.

          Totuşi, la final, două nedumeriri transformate în întrebări retorice. Oare de ce a fost nevoie de uşoara amplificare electronică a vocilor? Un ajutor inutil. Apoi, ce rost a avut, în unica pauză, difuzarea în foyer, prin difuzoare, a unor triste, respectiv eroice, fragmente orchestrale de Verdi („Traviata”, „Vecerniile siciliene”)? Se potriveau ca nuca-n perete cu spuma donizettiană...