Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Acum e rândul PNL să se facă de râs. Mai întâi prin numirea ca ministru a dlui Bogdan Gheorghiu, un om de anvergură cel mult judeţeană în domeniul cultural, luat peste picior de multă lume pentru că printre „realizările” domniei sale se numără şi înfiinţarea postului regional OTV Suceava. Premierul Ludovic Orban a insistat însă că experienţa de management e relevantă şi cred că avea dreptate în teorie. Până la urmă, de ce să conteşti pe cineva care n-a făcut încă nimic?

Prima gafă a fost poate o glumă a web managerului ministerului. După ce secretarii de stat pesedişti au demisionat, cu excepţia lui Mădălin Voicu, care a aşteptat să fie demis, fotografia acestuia din urmă a rămas în continuare pe site-ul ministerului, ca şi cum ar fi fost pe cale să fie păstrat în noua conducere. La sesizarea presei şi a opiniei publice, a fost demis. Singurul membru al vechii conduceri ministeriale, de fapt al ultimelor multe conduceri din multele guverne ale ultimilor ani, a rămas doamna Irina Cajal, încă activă şi fără nici o realizare concretă, la venerabila vârstă de 74 de ani, uitată în funcţie încă din 2002. Sunt tentat să înfiinţez un premiu pe care să-l decernez celui care va găsi un interviu al doamnei Cajal în care să povestească cum a reuşit să mişte ceva în cultura românească în atâta amar de vreme (17 ani!), sub vitregia atâtor guverne de toate culorile. Eu unul n-am găsit nimic.

Următorul pas al domnului ministru a fost şi mai spectaculos. După aproape două luni de inactivitate, căci secretari de stat n-a fost în stare să numească (e şi normal, pentru că probabil nici nu cunoştea multă lume, având în vedere experienţa), dl Bogdan Gheorghiu şi-a schimbat fotografia de pe website-ul ministerului, cu una pe care şi-o imaginează ca fiind mai avantajoasă. De parcă ditamai instituţia care gestionează şi alocă subvenţii de peste 100 de milioane de euro anual ar fi pagina personală de Facebook a fostului teleast moldav, astăzi membru PNL.

În fine, ieri seară, un website de presă regională din Iaşi apropiat de Opera din urbe a publicat o ştire despre numirea ca secretar de stat la minister a dlui Cosmin Marcovici. Chiar dacă trecutul recent îl ajunge din urmă pe dl Marcovici şi presa din România şi-a adus aminte încă de dimineaţă de un comunicat pe care acesta l-a scris şi l-a semnat în 2016, de un ridicol pe care numai o profundă convingere xenofobă îl poate genera, premierul Orban a trecut fără să-i pese peste contestaţiile din spaţiul public şi l-a numit oficial în funcţie, semnând decizia de numire publicată azi, în Monitorul Oficial. Ceea ce este deplorabil şi tinde să devină o notă obişnuită a acestui guvern, care ignoră arogant semnalele de alarmă din societate.

Dl Cosmin Marcovici, apelat de apropiaţi cu diminutivul Macu, e un tenor, multă vreme asociat cu Opera Naţională Română Iaşi. N-a strălucit niciodată, în cea mai mare parte a carierei fiind limitat la spectacole din provincie. Dacă ar fi să-l supunem comparaţiilor cu standardele artistice ale teatrelor mari de operă din lume, prestaţiile artistului Marcovici ar putea fi considerate drept oribile, dar în cadrul restrâns al mediocrităţii lirice româneşti este considerat acceptabil, cu atât mai mult cu cât vocea sa poate aborda roluri spinto dramatice, ceea ce este rar astăzi. Aşa că, indiferent cât de bine sau mai degrabă prost ar  fi cântat, întotdeauna se găsea un teatru care să vrea să prezinte opere ca Aida, Tosca sau Carmen, titluri foarte populare pentru care e nevoie de un asemenea tenor. Ba chiar recunosc un merit al dlui Marcovici în calitate de trupier al Operei Iaşi. Fără serviciile sale, repertoriul acestui focar de cultură ar fi fost mai sărac, iar vocea sa de angajat, cu toate limitele ei, a salvat multe spectacole, fie prin înlocuirea unor invitaţi indisponibili, fie prin economiile făcute în buget ca tenor plătit cu salariu fix.

Problemele încep în ceea ce priveşte activitatea managerului Cosmin Marcovici. Sindicatul condus de el era complet aservit conducerii doamnei Beatrice Rancea, susţinându-i orice decizie, inclusiv împotriva foştilor membri concediaţi. Ce-i drept, în multe cazuri, schimbarea de management de la Opera Iaşi a fost bună, întrucât Beatrice Rancea a început fulminant primul său mandat de manager cu reluarea Troienelorregizate de Andrei Şerban, un spectacol iconic al Teatrului Naţional Bucureşti la începutul anilor ’90, de data asta cu forţele muzicale profesioniste ale unui ansamblu de operă, apoi cu o super producţie a aceluiaşi Andrei Şerban pentru o operă baroc, Indiile galante, lucru nemaivăzut în România, şi terminând cu Lucia di Lammermoor, o producţie prezentată şi la Opéra de Paris vreme de peste două decenii, de un impact emoţional cu totul extraordinar. Un sindicat potrivnic ar fi făcut dificile aceste spectacole, căci Andrei Şerban este un regizor exigent, nu toţi artiştii se simt confortabil să repete atâta teatru. Dar în momentul în care această perioadă de exuberanţă creatoare s-a terminat, acelaşi sindicat continua să suţină un management orientat către gale îndoielnice, uneori ducând în derizoriu ideea de operă prin fastidioasele şi provincialele aşa numite premii ale operelor naţionale. Dacă acest guvern găseşte că în anul 2019 experienţa de şef al unui sindicat fantomă e relevantă pentru administrarea instituţiilor muzicale naţionale, nu pot spune decât că şirul numirilor caraghioase de la ministerul culturii continuă fără să se fi schimbat nimic faţă de cum au condus „proştii” de la PSD.

În fine, vine şi momentul 2016, cu acel (in)faimos comunicat scris şi semnat de dl Marcovici. Foarte pe scurt  (detaliile şi cronologia le găsiţi în articolul April, Bloody April de pe acest blog), atunci s-a întâmplat cea mai prost gestionată criză din domeniul artelor spectacolului din România, când Johan Kobborg, directorul artistic al baletului Operei Naţionale Bucureşti, a fost înlăturat prin hărţuire de artiştii români uniţi în frica lor că succesul de la balet le va expune şi mai mult mediocritatea. Presa internaţională (New York Times, Associated Press, Frankfurter Allgemeine Zeitungetc.) a reflectat amar scandalul, imaginea României ca ţară fiind afectată. Guvernul Cioloş a gestionat catastrofal criza şi ministrul culturii de atunci a fost somat public de preşedintele Iohannis să demisioneze. Dar cel mai rău este că nu a fost făcută nici o anchetă, nimeni dintre cei care au strigat „Plecaţi dracului la voi în ţară!” Alinei Cojocaru, cea mai importantă balerină româncă din toate timpurile, şi altor dansatori nu a fost pedepsit nici măcar cu o mustrare. Mai mult, iniţiatorii şi motoarele acelui scandal, precum [cenzurat] sau [cenzurat], au rămas angajaţi la Operă şi continuă să influenţeze practicile şi politicile artistice de acolo, după ce grevele ilegale au provocat anularea multor spectacole cu trimiterea pe uşă afară a spectatorilor, cu pierderea drepturilor de reprezentare ale multor coregrafii faimoase ce făceau mândria şcolii britanice de dans, cu plecarea multor dansatori care au făcut apoi cariere importante în alte companii mult mai mari din Europa.

Dl Marcovici susţinea în tot acest timp aceste „proteste”, distribuind neobosit săptămâni în şir pe reţelele sociale articole ale celor mai imunde website-uri de fake news, unele supectate că ar fi finanţate de Rusia. Comunicatul său, în care conducerea baletului era privită ca o „ciumă” care ar risca să se extindă în teatrele din ţară, este de o obtuzitate care nu are nici o compatibilitate cu vreo funcţie publică, oricare ar fi ea, cu atât mai puţin în managementul cultural românesc. Atunci dl Marcovici era stupefiat că fosta balerină Ileana Iliescu era numită xenofobă, dar venerabila dansatoare publica, tot de la Iaşi, unde venise să coregrafieze, un alt comunicat la fel de sinistru:

E totuşi incredibil că la un deceniu de la integrarea în Uniunea Europeană, un artist, fie el şi sindicalist precum dl Cosmin Marcovici, putea să invoce distorsionat Constituţia pentru a justifica xenofobia artiştilor care nu concepeau că în România ar putea exista un director artistic de altă naţionalitate decât română. Dacă nu puteţi realiza enormitatea acestor declaraţii, amintiţi-vă că Ioan Holender a condus Opera de Stat din Viena vreme de două zeci de ani, sau că atâţia artişti români au cântat pe scene importante din lume numai pentru că aveau o anumită valoare, fără să-i acuze nimeni că nu-s austrieci, italieni, englezi sau americani, deşi onorariile lor erau mai mari decât cele ale angajaţilor din acele teatre, tocmai pentru că erau vedete sau, în cazul dlui Holender, manager, tot aşa cum era şi Johan Kobborg.

Ce a urmat în cariera dlui Marcovici? Dna Beatrice Rancea a fost numită director interimar al Operei din Bucureşti, delegând pentru mai bine de un an managementul Operei Iaşi sindicalistului. A fost o stagiune cu adevărat unică la Iaşi, în care Opera locală nu a produs nici o premieră sub conducerea sa (Spectacolul Văduva veselă, regizat tot de Andrei Şerban fiind realizat la Bucureşti, de unde a fost preluat apoi la Iaşi). Nimic, nici o realizare, zero barat.

La întoarcerea în Iaşi, Beatrice Rancea şi Cosmin Marcovici au intrat în conflict şi acesta din urmă a fost îndepărtat. Astăzi, Opera Iaşi a renunţat să mai vizeze excelenţa, redevenind un teatru la fel de anost precum aproape toate instituţiile de acest gen din ţară.

Şi după toată această carieră managerială fără absolut nici o realizare, guvernul Orban decide inexplicabil să-l confirme pe dl Cosmin Marcovici într-o funcţie importantă. Ruşinos.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.