Christian Badea şi Luiza Borac la Filarmonică

„Imperialul” a atras ca un magnet publicul la Ateneu şi biletele s-au pus în vânzare mai devreme decât de obicei, epuizându-se rapid şi stârnind nemulţumiri.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Cu atât mai mult cu cât, după o listă destul de lungă de pianişti neinteresanţi, Filarmonica a invitat-o săptămâna aceasta pe Luiza Borac, o artistă cu o carieră şi o discografie respectabile, nu mai vorbim că orchestra urma să fie condusă de Christian Badea. Şi probabil că mulţi spectatori au plecat acasă încântaţi de o nouă audiţie a unuia dintre cele mai frumoase concerte pentru pian, iar vânătoarea de greşeli tehnice n-a adus nici un trofeu.

Dar tocmai pentru că este o compoziţie extraordinară, concertul lui Beethoven are o discografie enormă, presărată de interpretări geniale, care bântuie memoria afectivă a melomanilor ani în şir. Şi poate că întrebarea pe care Luiza Borac nu şi-a pus-o, sau căreia nu i-a găsit un răspuns, este: Ce mai e de spus în acest concert? Pianista nu a propus nimic nou, cu atât mai puţin ceva personal şi subiectiv, rezumându-se la o execuţie (foarte) corectă. O primă parte delicat interpretată, contrastele fiind mai mult prezente în orchestră decât la instrumentul solist, a făcut ca Adagio din partea a doua să pară mai degrabă cuminte decât poetic, iar Rondo-ul final să amâne eliberarea tensiunii dramatice care ar fi trebuit să se acumuleze până atunci. Un encore, Adagio de Enescu, a încheiat într-o notă mai interiorizată prima parte a serii.

Simfonia nr. 2 de Rahmaninov a debutat tenebros şi ameninţător, stabilind de la început viziunea dramatică a lecturii lui Christian Badea. S-a cântat varianta iniţială, cea lungă, dar cu tempi suficient de rapizi încât să dureze mai puţin de o oră. Opoziţia dintre temele primei părţi, pe rând luminoase şi întunecate, a creat o atmosferă încărcată şi cineva putea simţi nevoia şi curiozitatea de a asculta mai departe dezvoltarea şi curgerea muzicii din părţile următoare. Evitând să apese până la capăt pedala idiomaticului, pentru a menţine simfonia în limitele bunului gust, Christian Badea a făcut muzicalitatea să iasă la suprafaţă, păstrând însă şi furtuna. Partea a doua (Allegro molto) a mers pe aceeaşi linie, în care ceea ce părea o tentă spre  scherzo-urile lui Şostakovici era contopit cu un lirism de bună calitate. Ultimele două părţi au fost la fel de interesante, cu un balans reuşit între nostalgie şi culminaţii sonore energice (în a treia), sau între muzicalitatea marşului şi agitaţia din final.

într-o joi, 19 Aprilie, la Ateneul Român

Ludwig van Beethoven: Concertul nr. 5, în mi bemol major, pentru pian şi orchestră, op. 73, „Imperialul”
Serghei Rahmaninov: Simfonia nr. 2, în mi minor, op. 27
Solistă: Luiza Borac
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea