Inedită nu este doar tehnica folosită de Laura Covaci în această serie de lucrări, al căror titlu comun arată că ele continuă seriile anterioare, intitulate la rândul lor „Cruda feerie“ şi expuse din 2011 încoace la AnnArt Gallery. Este însă pentru prima oară când artista foloseşte tehnica revoluţionară a picturii digitale, completată de modelaj digital, rar utilizată de congenerii săi la noi în ţară, fără a mai vorbi de generaţiile mai vechi. Prin această expoziţie, care va putea fi vizitată aici cel puţin până la sfârşitul lunii, galeria – recent redeschisă în clădirea situată în Paris 39 – se reafirmă ca una dintre cele mai inovative de pe piaţa românească de artă.

Un artist în continuare plastic

Despre ce este vorba, ce face ineditul – cel puţin pentru noi – al tehnicii folosite de artistă în toate lucrările acestei serii? Fără a intra în detalii tehnice, important este că nu avem de-a face cu imagini realizate în mod facil cu ajutorul computerului, aşa-numita grafică computerizată, atât de la modă în zilele noastre. Nu, lucrările Laurei Covaci sunt în întregime „pictate“ manual (cu ajutorul softului ZBrush), doar că în loc de clasica pensulă se foloseşte cursorul mouse-ului şi ce alte ustensile mai are calculatorul.

Modelate apoi tot digital, ele sunt imprimate pe un suport special, astfel încât privitorul mai puţin specializat cu greu poate face diferenţa (şi, de altfel, nici nu-l prea interesează) între aşa-zisa pictură digitală şi imagini similare mai vechi ale artistei, lucrate în vopsele acrilice. Cu alte cuvinte, Laura Covaci este un artist în primul rând plastic, care îşi „modelează“ manual suportul ales, şi nu unul (doar) „vizual“, aşa cum sunt denumiţi, prin forţa lucrurilor, artiştii new media mai noi.


 „Lucrarea care deja a fost achiziţionată de un colecţionar misterios"

Un fantasy mai altfel decât cel comun

O altă chestiune importantă este cea a unicităţii operei de artă în această nouă eră a digitalului (şi de fapt de la epocalul eseu al lui Walter Benjamin încoace). Pentru a rezolva această problemă, artista a decis ca fiecare dintre aceste lucrări să fie imprimată doar într-un număr de 7 (şapte) exemplare, care să rămână maximal, indiferent dacă „tablourile“ se vor vinde sau nu. Mai mult, una dintre lucrări, cea care te introduce în universul artistei în prima sală a galeriei, a fost deja achiziţionată de un colecţionar, astfel încât ea va rămâne pentru totdeauna un... unicat. Iată că Laura Covaci a reuşit să bifeze prin demersul său câteva caracteristici majore ale operei de artă de tip clasic, cu toate că foloseşte elemente exclusiv de ordin digital, ceea ce mi se pare important.

Referindu-ne acum la imaginile propriu-zise, cred că şi aici sunt elemente de maximă originalitate, care o situează pe Covaci printre cei mai interesanţi artişti ai momentului. Aparent, avem de-a face cu primul autor (sau printre primii) de tip fantasy de la noi, prin „fantasy“ înţelegând nu doar supranaturalul, miraculosul atât de la modă acum în literatură şi film, ci orice lucrări vizuale care ţin de un univers imaginar, fie el SF, fantasy propriu-zis, fantastic sau o pură proiecţie a minţii autorului. La o privire superficială, imaginile Laurei Covaci par similare celor care au făcut gloria unor Frank Frazetta sau Robert McCall timp de atâtea decenii, ceea ce ar fi fost o greşeală, pentru că acest tip de discurs este deja demodat (de departe, cel mai reprezentativ artist de acest gen a fost elveţianul H.R. Giger, recent stins din viaţă). De altfel, sintagme ca „science fiction“, „cyberpunk“ sau „steampunk“ abundă în comentariile critice deja consacrate Laurei Covaci.


Punte între trecut şi viitor

Nu trebuie să cădem nici în greşeala de a considera aceste lucrări „suprarealiste“, un termen evergreen mereu la modă. Aceasta pentru că, chiar dacă găsim câteva imagini sau motive tipic surrealiste, alăturări neaşteptate etc., lipseşte (ca şi în cazul atâtor lucrări abuziv denumite astfel) tocmai intenţionalitatea suprarealistă, ceea ce face specificul unui astfel de demers. Mai mult, dacă privim cu atenţie, observăm în picturile Laurei Covaci multe elemente care ţin de pictura clasică a Marilor Maeştri europeni: utilizarea chiaroscuro-ului, aluzii la Rembrandt, Terborch şi alţi tenebrişti olandezi şi nu numai etc., ceea ce ne face să ne gândim că mai degrabă este vorba despre „citate“ culturale şi picturale. Lucrările Laurei Covaci se doresc astfel a fi o punte între trecut şi viitor, şi în mare parte şi reuşesc.

„Laura Covaci ne arată viitorul, inteligenţa artificială, roboţi, umanoizii... poate extratereştrii acestui prodigios univers pe care-l descoperim... Ea ne face să înţelegem aria imensă a inteligenţei umane, incredibilele sale posibilităţi. Este o pictoriţă minunată, un univers plastic care-ţi accelerează respiraţia, o artistă profundă care a ieşit rănită din oroarea comunistă, ca să ne facă să vedem viitorul palpitant al civilizaţiei cuceririi universului prin inteligenţă şi îndrăzneală“, scria Pierre Cornette de Saint Cyr, curator la muzeul parizian de artă contemporană Palais de Tokyo, în 2011, şi, deşi descrierea mi se pare parţială, ea este corectă, şi arată că astfel de lucrări pot fi înţelese mai bine şi pot avea succes mai mult în străinătate decât la noi.

Ipostaze ale universului interior

Multe din lucrările de aici trimit la fetiţa Luna, personaj central al primelor două capitole ale „Crudei Feerii“ (al doilea era intitulat chiar „Fazele Lunii“), evident un alter ego al artistei – care am impresia că este fiica Stelei şi a lui Aurel Covaci (minunat traducător din perioada comunistă), după această referinţă biografică: „formată în mediul intelectual-creativ al familiei Covaci, cu un cerc de prieteni apropiaţi care i-au inclus pe Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu“. Lucrările din „Desprinderea“ nu au titlu, au doar număr şi litera „I“ (eu), pentru că artista spune că nu sunt altceva decât ipostaze ale propriului eu, aşadar ale propriului univers interior. De aici titlul meu inspirat din Karinthy Frigyes. Un alt citat admirabil, dintr-un interviu al artistei din 2007: „Arta trebuie să rămână amorală, lipsită de etică“.

Citeşte şi: cronica mea la expoziţia de sculptură a lui Virgil Scripcariu de la AnnArt Gallery