Ministrul sau ministra ?

Ei, dar de aici încolo îmi joacă feste limba română. Cum să zic: “privindu-i”? Nu, am zis că cei doi sunt unul. Să zic atunci: “privindu-l”? Da, dar de ce la masculin, când jumătate e feminină? Păi, aṣa mi-ar impune tradiṭia, reflectată în regulile gramaticale. Tradiṭia cui? Tradiṭia bărbaṭilor, care au scris gramaticile. Când vorbim, de pildă, despre grupuri de manifestanṭi, alcătuiṭi atât din femei, cât ṣi din bărbaṭi, toată lumea reportericească spune: ei s-au oprit etc., deṣi între “ei” sunt ṣi “ele”.  Ṣi, desigur, conform DOOM (Dicṭionar ortografic, ortoepic ṣi morfologic al limbii române), au dreptate reporterii.

În ṭările mai civilizate se întâmplă altfel. Acolo, problemele identitare au greutate, fiindcă individul ṣi percepṭia sa despre sine însuṣi primesc respectul cuvenit în spaṭiul public. Lucrul se întâmplă atât datorită tradiṭiei culturale, cât ṣi datorită valorii electorale a individului-votant, valoare luată în seamă nu doar în preajma alegerilor, ci pe tot parcursul ciclului electoral. De aceea, Franṭa spune de mai mulṭi ani la ministre, adică ministra, la présidente, preṣedinta etc. Nu vi se pare ciudat să auziṭi la Ṣtiri, în România: Dilma Rousseff, preṣedintele în exerciṭiu al Braziliei, sau Angela Merkel, cancelarul Germaniei? Brazilienii îi spun doamnei Rouseff  presidenta, adica preṣedinta, iar germanii o numesc pe doamna Merkel Die Kanzlerin, cancelara. La noi, doamna Câmpeanu e ministrul muncii. Cum ar fi să spun despre aceste doamne: preṣedintele/ cancelarul este ṣatenă, iar ministrul este blondă? Aṭi întelege altceva.

Dicṭionarele Academiei înregistrează evoluṭiile lingvistice, nu le impun, aṣa că dacă, din cauza unei excesive corectitudini, nu vom folosi în vorbirea de zi cu zi formele feminine necesare, ele nu vor ajunge niciodată în dicṭionare. Ceea ce înseamnă că limba română nu ṭine pasul cu evoluṭia societăṭii, datorită căreia femeile ocupă azi poziṭii la care nici nu puteau visa nu mai departe de 40 de ani în urmă. Ṣtiaṭi, de pildă, că în Franṭa femeile au obṭinut drept de vot abia la sfârṣitul celui de Al Doilea Război Mondial? Iar azi folosesc femininul, pentru funcṭiile publice. Iată o evoluṭie !

Aṣadar, în această situaṭie lingvistică de interimat identitar, am să mă salvez cu pluralul: privindu-i, îmi dau seama că AndreiṣiAndreea întrupează dragostea. Se dau jos din pat (din 2011 ṣi-au pecetluit nedespărṭirea, căsătorindu-se) în fiecare dimineaṭă atât de devreme cât să ajungă la treabă în timp util. Nu, nu trebuie să scaneze vreo cartelă electronică la intrare, fiindcă elṣiea lucrează de plăcere. Cu multă plăcere. Ṣi cam toată ziua. Ṣi-au făcut business-ul lor. Business, vorba vine, căci câstigă mai nimic. Dar se simt bine.

Nu le place să fie singuri, aṣa că îṣi adună prieteni în jur, în fiecare zi. Ca să lucreze. Aṣ zice că, din acest motiv, AndreiṣiAndreea se pot considera fericiṭi. Câṭi dintre noi pot spune că îṣi privesc cu afecṭiune colegii de birou sau ṣefii? Că stau la aceeaṣi masă cu ei ṣi schimbă idei, pe care le-au găsit fiecare, citind aceleaṣi texte valoroase? Că mănâncă împreună, ca să câṣtige timp ṣi să pună ideile în miṣcare?

Să nu înṭelegeṭi că AndreiṣiAndreea îṣi exploatează prietenii, cu mănuṣi de catifea. Nu e ca în Japonia, unde vezi principiul corporaṭiei-familie în acṭiune: angajaṭii vin la serviciu ca ṣi cum ar fi casa lor. Ṣi acolo, conceptul este pus sub semnul întrebării, de când preṭul cu care este uneori plătită productivitatea maximă astfel obṭinută  este moartea –karoshi- determinată de suprasolicitarea salariatului. Nu, cu AndreiṣiAndreea se lucrează de plăcere. Nu până la moarte, ci până la succes.

În limbaj economic elṣiea s-ar numi mici întreprinzători. Au primit pe mână o casă, cam delabrată, dar sigură din punct de vedere seismic, până când proprietarul se va hotărî ce face cu clădirea aflată în buricul Bucureṣtiului, lângă Primărie. Ṣi, ca orice antreprenor, elṣiea au pornit să construiască. Dar nu orice, ci UNTEATRU (v. unteatru.ro). Aṣa se numeṣte mica lor întreprindere. Unic produs: spectacole, cu derivatul lor, bucuria spectatorilor.  

Am stat de vorbă cu A&A  (AndreiṣiAndreea), fiindcă eram curioasă să aflu cum funcṭionează financiar mica întreprindere. A&A au amenajat parterul într-o sală de teatru ṣi un spaṭiu adiacent, unde răsar uneori expoziṭii. Dacă ar fi vrut să facă bani, aici ar fi putut plasa un bar discret, fiindcă spaṭiul are o eleganṭă patinată, pe care designerii se străduiesc s-o dea multor restaurante la modă. Dar A&A nu vor să facă bani, ci teatru.

Pentru asta, dragostea e esenṭială, dar nu suficientă. Nu poṭi face mereu precum elizabetanii: să atârni o placă pe care  să scrii “luna” ṣi publicul să te creadă. Iṭi trebuie un oarece decor, care costă, oricât de oarece ar fi ṣi chiar daca ai inteligenṭa să sugerezi multe, folosind detalii simbolice.

Imagine din spectacolul „Trei femei înalte” jucat la UNTEATRU

Cum sala de teatru e mică, în oricare din cele vreo 60 de locuri ai sta, simṭi respiraṭia actorilor, care joacă la nici trei metri de tine. Le simṭi energia. Deṣi în trei ani de activitate A&A ṣi-au câṣtigat deja fanii lor (sălile sunt pline, semn că A&A sunt buni), încasările din bilete nu pot acoperi integral costurile, oricât de mici, ale spectacolelor.

AndreiṣiAndreea îmi mărturisesc că deocamdată se mai întâmplă să aducă bani de acasă (ce spun părinṭii? De cercetat.). Cum s-a întâmplat cu cea mai nouă producṭie, “Scrisoare către Casandra”, la care decorul a sărit de 1.000 euro. Iar toate cheltuielile din timpul repetiṭiilor –că mai ṣi mănâncă omul, nu?- tot în buzunarul lor s-au oprit. La “Trei femei înalte”, de pildă, au lucrat opt luni. Ce-o fi fost atunci ?         

Când se trezesc dimineaṭa, Andrei vrea să renunṭe. Andreea îl convinge însă că e bine aṣa. Seara Andreea vrea să renunṭe. Ṣi Andrei o convinge să continue. 

Din încasări pot fi plătiṭi doar actorii ṣi utilităṭile. Regizorilor A&A nu le mai rămâne decât dragostea. Nu ṣi iarna, când plata utilităṭilor se încăpăṭânează să strice balanṭa contabilă a micii întreprinderi, care se mai ṣi închide din această cauză.

Cam toate guvernele de după 1990 au declarat că susṭin piaṭa liberă ṣi pe micul întreprinzător. Li s-a întâmplat ṣi lui A&A de două ori, au primit bani publici: o dată de la ARCUB, pentru excelentul spectacol «Trei femei înalte» ṣi a doua oară, acum un an, de la AFCN, dar Administraṭia Fondului Cultural Naṭional n-a mai recidivat anul acesta.

Cu spectrul permanent al falimentului deasupra capului, nu e de mirare că, atunci când se trezesc dimineaṭa, Andrei vrea să renunṭe. Andreea îl convinge însă că e bine aṣa. Seara Andreea vrea să renunṭe. Ṣi Andrei o convinge să continue. E bine că sunt AndreiṣiAndreea. În doi, pot merge mai departe în lumea imaginară a teatrului.

Ṣi astfel au ṣi ajuns undeva. Spectacolele lor merg la festivaluri, fiindcă merită. Iar anul acesta au ajuns chiar până în Festivalul Naṭional de Teatru, care până acum a fost reticent faṭă de independenṭi, determinându-i astfel să-ṣi organizeze propriile festivaluri independente. De aceea, mă voi duce diseară să le văd spectacolul înscris în FNT, “Un tramvai numit dorinṭă” (v. fnt.ro). N-ar fi rău s-o facă cât mai mulṭi. Ar fi chiar bine. Fiindcă la UNTEATRU găsesc un produs de calitate. Ṣi pot vedea cum se încăpăṭânează micul întreprinzător român să supravieṭuiască, în ciuda ajutorului de la stat.