Cleopatra David: Am constatat din propria experienţă că internetul şi reţelele sociale creează o iluzie în jurul unei personalităţi şi nu întotdeauna ceea ce se vede este ceea ce este cel mai important lucru pe care îl are de arătat un om. Pe tine te-am cunoscut ca organizator al festivalului Namaste India şi ca dansator. Însă Angelica Marinescu este sociolog, cercetător şi....francofon. Cum ai ajuns de la studiile în sociologie la dansul indian? A fost o altă temă de cercetare?

Angelica Marinescu: Am absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde am studiat limba şi literatura franceză. După facultate am lucrat o vreme în Bucureşti, apoi am plecat în Italia, cu un contract la o companie de transport feroviar din nordul Italiei, în Suedtirol. Italia a fost o experienţă de creştere, am învăţat că am drepturi, am devenit sociabilă, am învăţat cum să gestionez proiecte şi termene, să lucrez în echipa, să coordonez o echipă. Am făcut parte din ceea ce se numea ‘Sala operativa treni’, adică aveam în subordine cam 30 de conducători de tren, printre care şi o doamnă. Cu toţii educaţi milităreşte. Să gestionezi mersul trenurilor de pasageri e un serviciu în care înveţi să fii responsabil, nu e admisă nici o greşeală, înainte de a începe să lucrăm am trecut printr-o perioadă de pregătire de trei luni. Aceşti oameni au fost tot timpul profesionali cu mine, nu am avut niciodată vreo problemă, dimpotrivă, m-am simţit respectată şi apreciată. Italia e o lecţie de mod de viată pozitiv, de împlinire a capacităţilor, de împlinire a dorinţelor si visurilor. Am putut să îmi împlinesc visul de a călători mai mult, de a conduce propria maşina, de a învăţa călărie de exemplu. Si înainte de toate, să am încredere în oameni şi în prietenia lor, pentru că italienii sunt cu adevărat prietenoşi şi ajutători. Tot în Italia am învăţat să apreciez însă şi relaţiile cu propria familie şi  ăsta a fost unul dintre motivele pentru care în 2007 am decis să mă întorc în tară, pentru că aveam impresia că pierd un timp preţios departe de familie. 

Sociologia era o formă de cunoaştere care îmi conferea puterea de a înţelege realitatea, nu ficţiunea

Deşi mă întorceam acasă, am constatat atunci că nici întoarcerea nu e uşoară – nu mai eram în contact cu nimeni, vieţile tuturor erau diferite, un fel de dificultate a reintegrării am simţit atunci prima dată. Ca şi cum te întorci acasă, dar casa e atât de diferită încât trebuie să reînveţi cum să te descurci în ea. Am decis că cel mai uşor mi-ar fi să continui ideea asta de împlinire a visurilor şi  m-am înscris la un masterat în Relaţii Economice Internaţionale, la Academia de Studii Economice din Bucureşti. Intre timp, am descoperit un alt masterat interesant la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti şi  am decis că aş putea sa studiez în cadrul amândurora. După începerea semestrului, mi s-a părut că mi-ar fi util sa fac si un masterat în Jurnalism şi  m-am înscris si la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acum sună aproape comic, dar atunci am avut impresia că am de descoperit un drum. Cumva, am reuşit să mă descurc, cu succes, cu toate trei. În timpul studiilor, însă, am descoperit această cheie de înţelegere a realităţii care e sociologia. Pentru o minte obişnuită cu literatura, sociologia era deodată o formă de cunoaştere care îmi conferea puterea de a înţelege realitatea, nu ficţiunea. M-am îndrăgostit pur şi simplu de sociologie şi antropologie. În cadrul acestui masterat de sociologie, am primit o bursă Erasmus în Franţa, unde am urmat un alt master, M2, în Arts, Lettres, Philosophie, în cadrul Universităţii din Bourgogne şi asta a creat o legătura puternică cu studiile mele de bază. În vara lui 2008 am primit o bursă la o scoală de vară în Italia, în studii politice şi  în cadrul acelei şcoli de vara, unde lucrarea mea a primit premiul de Best Concept Paper, mi s-a recomandat să continui cu un doctorat, pentru că am talent de cercetător, mi-a spus atunci renumitul Profesor Bianchini, de la Universitatea din Bologna. Cred că l-am crezut, în 2009 am fost admisă în cadrul Scolii Doctorale de Sociologie a Universităţii din Bucureşti. Bursa POS-DRU şi o bursa AUF mi-au permis să petrec doi ani din nou în Franţa, unde am avut acces la bibliotecă şi resurse pentru a definitiva teza în timp util. Am reuşit să public cercetarea la editura L’Harmattan anul trecut.

Acum, să mă întorc puţin în timp: cum am ajuns eu la India şi dansul indian. În 2009 a murit bunica mea, şi am intrat într-un fel de depresie. Am căutat atunci în interiorul meu ceva ce m-ar mulţumi şi m-ar provoca cel mai mult, astfel încât să pot depune eforturi să îmi continui viaţa în lumină şi armonie. Am regăsit acest vis din adolescenţă, de a învăţa dans clasic indian. Am scris Ambasadei Indiei la Bucureşti, iar Ataşatul Cultural de atunci, domnul Manohar Lal, mi-a răspuns şi mi-a recomandat mai multe nume de profesori de dans clasic. Însă în acel moment singura disponibilă era Loredana Ungureanu, care preda dans semi-clasic şi am decis să încep de acolo. Am ajuns cu ea pe scena unui Festival al Ceaiului şi Cafelei la Palatul Şuţu, iar experienţa de a dansa în faţa unui public a fost pentru mine atât de intensă şi de încântătoare, că am decis că trebuie să continui acest drum, al dansului. În acelaşi an am început o colaborare cu Ambasada Indiei, mai întâi pentru un spectacol şi apoi pentru Festivalul Culturii Indiene în Romania, Namaste India. Bineînţeles că aceste evenimente sunt de fapt fructul unei colaborări interesante şi frumoase cu Iuliana Nălăţan, care e un organizator foarte bun şi cu care am colaborat foarte bine de-a lungul timpului şi căreia îi sunt chiar recunoscătoare pentru tot ce a adus în viaţa mea odată cu aceste evenimente.

C.D. Societatea indiană are foarte mult aspecte şi foarte multe straturi. Este India marilor oraşe şi  acestea foarte diferite unele de altele, India rurală şi cea tribală. Cât de adânc ai reuşit să ajungi în aceste straturi?

A.M.: Am fost prima dată în India în 2013, direct într-un sat bengalez din Delta Gangelui, Sundarbans. A fost un fel de recompensă pentru ajutorul pe care am putut să-l acord timp de câţiva ani globe-trotterului indian Somen Debnath. Efortul creativ pe care l-am depus pentru a-l ajuta în a da mai multă vizibilitate călătoriei lui în jurul lumii a fost un fel de bucurie de a lucra pentru o persoană care face ceva excepţional cu un fel de modestie şi naturaleţe care mi-au schimbat modul de a gândi. Îmi amintesc că l-am întrebat atunci care e zeitatea lui şi el s-a uitat la mine, a zâmbit înţelept şi mi-a spus: People are my God!”. Pentru că el călătoreşte cu ajutorul oamenilor pe care ii întâlneşte, ei îl hrănesc, îi dau loc de dormit şi  bani să îşi continue drumul, pe lângă prietenia şi atenţia atât de necesare cuiva care colindă lumea timp de 16 ani (2004-2020). Satul bengalez e o lume aproape paradisiacă, vegetaţie luxuriantă, oameni buni şi frumoşi, vecinătate care contează, mâncare extraordinar de bună…relaţii de familie strânse şi o grijă de care nu am avut parte nici acasă. Am scris despre asta într-o carte, India. Etnografie subiectiva sau pseudo-ghid de călătorie, publicata în 2016.

Am ajuns în India în timpul celui mai mare festival bengalez, Durga Puja, în octombrie. Încă e vremea musonului în India. Ceea ce m-a impresionat atunci şi am transformat mai târziu într-o cercetare, folosind jurnalul de teren, a fost legătura dintre comunitatea hindusă şi cea musulmană, fiecare dintre membrii comunităţilor participând la celebrările religioase ale celeilalte comunităţi.

Dansul indian este Bhakti, e o forma de rugăciune, de comunicare cu Divinul. 


 În 2016 m-am întors în India să îmi împlinesc cu adevărat visul de a deveni dansatoare de dans clasic indian. Am renunţat atunci la cele două posturi, de asistent si lector, din cadrul Universităţii din Bucureşti. După participarea la o conferinţă în Mumbai, unde am vorbit despre Diaspora indiană din Romania, pe care organizarea festivalului mi-a dat ocazia să o cunosc îndeaproape, am plecat spre Estul Indiei, spre un loc necunoscut pană atunci, unde nu ştiam pe nimeni, dar unde descoperisem că ar fi cea mai prestigioasă scoală de dans clasic în stilul Odissi. Am plecat spre un oraş numit Bhubaneswar, din Statul Orissa. Cu adevărat şcoala, Srjan Odissi Nrityabhasa, este cea mai prestigioasă, fondată de Guru Kelucharan Mohapatra, cel care a reînviat tradiţia acestui stil de dans. M-am trezit brusc în lumea dansului profesionist indian. Din primele două luni nu-mi amintesc decât orele de dans, întreaga zi, cu pauze de masă şi somn. Si continua bucurie de a învăţa şi a creşte cate puţin în fiecare zi în lumea artei şi filosofiei indiene. Odată cu transformarea corpului, a venit transformarea interioară şi  odată cu tehnica dansului, descoperirea formelor de adorare a Divinului în dans şi nu numai, ceea ce se numeşte Bhakti, pentru că dansul indian e o forma de rugăciune, de comunicare cu Divinul. 

Am descoperit de asemenea că am ajuns în oraşul celor trei paradisuri, Bhubaneswar, unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din India. Peste 700 de temple extrem de minuţios decorate definesc geografia spirituală a oraşului. E o grădină e bucuriei, un loc al reverenţei spirituale, un loc al descoperirii şi auto-descoperirii continue.

 în 2017 m-am întors la aceeaşi scoală, cu o bursă a Guvernului indian, care mi-a permis să aprofundez această formă de dans clasic indian pe o perioadă de trei ani. Mi se pare şi acum un dar divin.

C.D.: Am petrecut puţin timp în India, însă am putut observa că modul de viaţă al românilor, relaţiile de familie, modul de a reacţiona, sunt apropiate mai degrabă de Orient decât de cel vest-european. Este din cauza poziţiei noastre geografice şi a influenţei otomane?

A.M.: Cred că avem un mod de viaţă specific est-european, nici estic nici vestic. Am crescut într-un sat din Moldova, Caşin, în judeţul Bacău. Asta m-a educat pentru totdeauna să accept orice mod de viaţă şi orice om ca fiind bune şi egale cu mine. Pentru că viaţa la sat în perioada comunistă era dificilă, dar oamenii găseau resurse să comunice, să îşi continue tradiţiile, să supravieţuiască împreună. La nivel mai înalt, cred că suntem un amestec frumos si unic de est şi vest, de autohton şi de asimilare, un fel de răscruce de culturi bogate din care am împrumutat şi noi. Cred că trebuie să învăţăm să ne auto-apreciem, sa fim bucuroşi de ceea ce avem şi  din ceea ce avem să facem ce putem mai bine. Asta am înţeles în India: totul e extrem de dificil, de la climă, la relaţii de familie şi inter-umane, însă exact aceste lucruri  devin arta. Rugăciunea de zi cu zi devine dans sau muzică sau sculptura. Şi nu e nimic uşor, totul e o muncă perpetuă, dificilă, acceptată ca dharma, ceea ce iţi e dat să faci şi  acel ceva ei îl fac cât pot ei de bine.

C.D.: India a fost pentru mine, printre altele, ţara în care am învăţat să pun masca pe faţă când sunt bolnavă şi fac acest lucru de peste 10 ani. Cum e India în lupta cu epidemia, cunoscând faptul că populaţia este foarte numeroasă şi aglomeraţia e normalitatea acolo?

A.M.: Pentru că a trebuit să rămân aici din cauza bursei şi  nu a fost o decizie uşoară, am urmărit destul de puţin ştirile şi în timpul petrecut acasă am continuat să îmi fac practica de dans ca pe o forma de sadhana. Locuiesc în casa uneia din cele mai cunoscute artiste indiene, Guru Padma Shree Kumkum Mohanty, care a avut grijă să nu îmi lipsească nimic şi  toate regulile de igienă să fie respectate. În Orissa oamenii sunt înţelegători şi destul de dispuşi să asculte ordinele. Bhubaneswar a fost din acest motiv unul dintre oraşele declarate sigure destul de devreme. Oamenii nu au ieşit deloc din casă cât timp a fost carantină, iar ulterior poartă măşti, asigură igiena în spatiile publice şi sunt extrem de atenţi.

 

 India e o mamă dificilă, dar iţi dă tot ce ii ceri într-un fel care iţi depăşeşte aşteptările.

C.D.: India este o ţară seducătoare, dar care are numeroase provocări, mai ales pentru femei. Ce îţi lipseşte cel mai mult când eşti în India şi ce îţi lipseşte din când eşti în România?

A.M.: India e încă o tară cu o societate patriarhală, dar dispusă să îşi recunoască propriile greşeli şi să se îmbunătăţească. Nu e uşor să fii femeie în India, mai ales după căsătorie, când o femeie devine noua membră a familiei în care intră, rupând aproape brusc legăturile cu propria familie. Femeile încă îşi ating fruntea în speranţa norocului de a avea o familie buna şi  o mulţime de ritualuri religioase au ca scop găsirea unui soţ şi unei familii bune. Căsătoriile aranjate de familie sunt încă o practică obişnuită şi apreciată, arată devoţiunea faţă de deciziile propriilor părinţi, căsătoriile din dragoste au devenit cu încetul acceptate.  

După ce trăieşti o vreme în India, ea pătrunde în tine. Devii una cu ea. E o mamă care nu te lasă să pleci de lângă ea. E o mamă dificilă, dar iţi dă tot ce ii ceri într-un fel care iţi depăşeşte aşteptările. În India afli că eşti frumos, că eşti iubit, dorit, pentru că indienii apreciază formele de frumuseţe, oricare ar fi ele şi  relaţionează în tipare afectiv-familiale. Când nu sunt în India, ea e cu mine ca un spaţiu alternativ, continui să respir aerul ei, să ii trăiesc răsăriturile şi apusurile, intensitatea întâlnirilor şi uimirea cu care trec prin fiecare zi aici.

Aici îmi lipseşte bineînţeles familia mea, îmi lipsesc spaţiile de socializare şi prietenii, cada şi apa caldă permanentă. Si o mulţime de gusturi care exista numai la noi, în România.

C.D.: Printre multele limbi străine pe care le cunoşti este şi Bengali. De ce Bengali şi nu Hindi, de exemplu? Are legătură cu faptul că este limba lui Tagore?

A.M.: Am început să învăţ Bengali după ce am vizitat Sundarbans. Dar mă ‘lupt’ acum cu Oriya, care are sunete dificil de înţeles. Hindi se vorbeşte în capitală, dar fiecare Stat indian păstrează limba proprie, deşi cu toţii ştiu destul de bine Hindi şii engleza, datorită perioadei coloniale. Îmi doresc însă să învăţ Sanskrita.

C.D.: Care este studiul/ tema de cercetare la care lucrezi acum/proiectul la care lucrezi în prezent?

A.M.: Bogăţia religioasă şi spirituală a Orissei, frecventarea fără încetare a templelor şi împrejurimilor mi-au orientat cercetările către domeniul artei sacre şi studiilor religioase, în legătura cu tradiţiile Yoga şi Sakta, în care sunt prinsă pană la fascinaţie.

Am descoperit iniţial în Orissa două lumi care mi-au părut interesante: lumea comunităţilor indigene, tribale şi  cea a budismului. Mi s-a părut că pot contribui la înţelegerea lor. Am avut norocul să întâlnesc doi profesori cu care am realizat cercetări teoretice şi de teren, din care au rezultat două ediţii speciale în două reviste de cercetare din Romania, una aparţinând Institutului de Sociologie al Academiei Romane, si una Facultăţii de Sociologie şi Asistentă Socială. Am făcut de asemenea parte dintr-o ediţie speciala a revistei MargASIA, cu un articol despre locurile sacre budiste din Orissa.

Dansul în sine mi-a deschis înţelegerea către cercetarea esteticii indiene. Deşi sunt interesată de mult timp de acest domeniu, am început să aprofundez această temă extrem de dificilă şi de vastă odată cu apropierea de unul dintre cei mai apreciaţi dansatori din Orissa, Sri Rahul Acharya, care e un cercetător avid, cunoscător al limbii Sanskrite, al Śastrelor, un căutător al rădăcinilor spiritualităţii şi artei indiene, un practicant yoga şi religios dincolo de înţelegerea umană obişnuită. Deşi e mai tânăr decât mine, înţelepciunea pe care o deţine, ca membru al familiei învăţătorilor regali ai Orissei, Raja Guru, la care a adăugat propria nevoie de cunoaştere, l-au definit pentru mine ca fiind un Guru. Nu acceptă decât foarte puţini studenţi. A fost o bucurie aproape nesperată când mi-a propus să mă înveţe nu numai forma de dans pe care o practică, dar şi teoria legata de estetica dansului şi, dincolo de ea, de spiritualitatea inerentă dansului clasic şi de istoria şi literatura Orissana. A devenit o colaborare extrem de interesantă, pentru că el ştie ceea ce eu nu am reuşit să descopăr singură în cei trei ani aici, iar eu sunt un cercetător şi student curios, care îl provoacă permanent atât de mult încât construim împreună această cercetare. Cu Rahul Acharya am descoperit tradiţia dansului Gotipua, o formă de dans iniţial practicată numai de băieţi, ulterioară celei de templu, în care femei educate în artă şi filosofie, denumite Devadasi şi Maharis dansau pentru Zeitatea templului, în Odissa pentru Jagannath.  

Scriu intre timp biografia doamnei Kumkum Mohanty, deţinătoare a înaltei distincţii de Padma Shree, una dintre cele mai bune dansatoare de Odissi, încă neegalată în forma de dans expresiv numită Abhinaya. E o incursiune istorică şi umană la care nici nu îndrăzneam să visez când am ajuns aici, Guru Kumkum Mohanty fiind dintre cele mai interesante persoane şi personalităţi, cea care a făcut ca dansul Odissi să fie acceptat printre celelalte forme de dans clasic indian, viaţa dânsei şi evoluţia dansului se împletesc în cel mai bogat şi fericit mod.