Zi de doliu naţional pentru Regina Ana?

Despre existenţa regeluiui Mihai am aflat la 23 august 1944. Eram foarte mică, dar îmi amintesc de bucuria celor din jur care spuneau, „uite, regele Mihai ne-a scăpat de nemţi, acum suntem cu englezii şi americanii” (despre ruşi s-a vorbit mai târziu când, la începutul lui septembrie, au ajuns la Arad de unde sunt). Pentru familia mea a scăpa de nemţi a însemnat că am supravieţuit, dar aceasta este altă poveste.

Am mai apucat la şcoală un an-doi portretul tânărului rege pe perete, obiceiul de a cânta în fiecare dimineaţa „Trăiască regele în pace şi onor”. Îmi plăcea de el, mi se părea frumuşel, mi-a plăcut de asemenea ceea ce mi s-a povestit că i s-a făcut o şcoală specială unde învăţau, împreună cu el, copii din toate clasele sociale şi din toate minorităţile. De aceea, când a venit 30 decembrie 1947 şi s-a scos portretul lui din clasă, înlocuit cu cel al lui Petru Groza, mi-a părut foarte rău.

În anii care au trecut, nu am dat mare atenţie problemei monarhiei, mi se părea un capitol încheiat, că o republică este o formă de stat mai avansată, auzisem câte ceva de rege - că s-a căsătorit, că nu trăieşte în bogăţie, dimpotrivă, că are cinci fete şi niciun băiat, chiar mă gândeam că probabil îi pare rău. Ştiam că de Anul nou sau de Crăciun adresează mesaje românilor, poate am şi auzit vreunul, nu mai îmi aduc aminte, ca în multe case, şi la noi se asculta Europa liberă, dar cred că mai mult Radio Londra.

Regele Mihai a revenit în conştiinţa mea imediat după 22 decembrie 1989, când Vartan Arachelian i-a luat un prim interviu. M-a impresionat în primul rând limba română pe care o vorbea – nu numai fluent şi corect, dar chiar şi neaoş, folosea uneori expresii populare. Vorbea de parcă niciodată nu s-ar fi despărţit de România, de parcă fiecare vară şi-o petrecea la ţară, nu la Săvârşin, nu avea accent ardelenesc. Dar cea mai puternică impresie pe care mi-a făcut-o, la care s-a adăugat şi un sentiment de milă profundă, s-a întâmplat după ce am citit volumul de interviuri al lui Mircea Ciobanu. Mi-am dat seama că am în faţa mea un om care întreaga sa viaţă şi-a păstrat demnitatea, care a făcut faţă jocurilor politice şi a rămas ferm pe poziţiile sale, şi-a menţinut convingerile în pofida faptului că Occidentul, când nu i-a convenit, l-a părăsit, l-a aruncat, i-a interzis să mai apară în public. A rezistat, a supravieţuit chiar şi primilor ani de după Revoluţie, când nu i s-a permis să revină.

Regele Mihai a rămas în continuare acea personalitate demnă care m-a impresionat când l-am auzit prima dată vorbind, cu o luciditate politică remarcabilă, a avut câteva luări de poziţie demne de respect.

Sincer să spun, nu am înţeles atunci teama de rege a clasei politice de după 1989, a echipei Iliescu. Era limpede, sondajele au arătat că românii nu vor restaurarea monarhiei, chiar dacă a fost primit cu entuziasm în timpul primei sale vizite. Acum nu vreau să analizez motivele rezultatului acelui sondaj, dar şi eu mi-am spus că nu este momentul, de fapt, nu mai este momentul de a se reveni la acea formă oarecum depăşită. Argumentul contra este că în Europa mai sunt monarhii. A fost o altă evoluţie, o altă tradiţie, cu excepţia Spaniei, nu a existat un hiatus de aproape 60 de ani, de cel puţin două generaţii... Că spaima de el a fost neîntemeiată s-a văzut când, în sfârşit, cu greu lucrurile au revenit la normal, regele Mihai s-a instalat în România şi familia regală a jucat exact rolul care-i revenea. A ajutat România, a contribuit la schimbarea imaginii deplorabile a ţării noastre din timpul mineriadei.

Regele Mihai a rămas în continuare acea personalitate demnă care m-a impresionat când l-am auzit prima dată vorbind, cu o luciditate politică remarcabilă, a avut câteva luări de poziţie demne de respect. Că a avut şi atitudini pe care unii le-au condamnat – relaţia cu preşedintele Iliescu – aceasta face parte din jocurile politice, din necesitatea de a face uneori compromisuri. Şi eu cred că nu sunt singura care are această imagine despre rege, fără să fiu o monarhistă, deoarece nu cred că reinstaurarea lui la tron ar fi putut schimba cu mult destinul ţării. Să nu uităm că el ar fi avut mâinile legate de Constituţie, să ne uităm la ce poate să facă de pildă regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii.

Şi dacă regele Mihai m-a impresionat şi nu numai pe mine, despre regina Ana, Dumnezeu să o odihnească, am ştiut prea puţin. Dar nu despre calităţile ei morale este vorba, după ce am citit biografia ei în amănunţime, mi-am dat seama că erau cu totul excepţionale. În cei aproape 20 de ani petrecuţi aici, prezenţa ei a fost mai mult formală, nu a jucat niciun fel de rol public, nu a făcut declaraţii, nu am cunoscut, nici eu, nici ţara, părerile ei. A fost o persoană discretă, modestă, fără niciun efect, fără nicio influenţă asupra opiniei publice. Nu a domnit niciodată în România, a fost regină în sensul că a fost soţia regelui Mihai, nu a fost o persoană publică.

Este o pierdere, dar nu o tragedie care a lovit ţara şi care să impună doliu naţional.

Mi-a părut rău că a plecat dintre noi, după o suferinţă îndelungată, că l-a lăsat singur pe rege. Cred că acele cărţi de condoleanţe sunt pline de mesaje de compasiune, semnate de sute de români. Dar nu cred că este cazul de a se declara zi de doliu naţional. Va fi înmormântată cu onoruri, însoţită de familia îndoliată, de rude, de reprezentanţi ai monarhiilor europene, de simpatizanţi. Eu cred că atât ar fi suficient. Este o pierdere, dar nu o tragedie care a lovit ţara şi care să impună doliu naţional. Discretă şi modestă cum a fost, poate că nici regina nu ar fi dorit acest lucru.