Zece păcate capitale ale taranziţiei (1)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După mişcarea revoluţionară bruscă, de la 1989, urmează tranziţia de la organizarea socialistă a societăţii la re-oranizarea ei capitalistă, adică de la proprietatea colectivă la proprietatea privată. În acest proces apar diverse antinomii, care, în forma lor agravată, pot fi numite şi păcate. Dacă ele ajung la o limită nedorită, greu de îndurat, atunci devin păcate capitale. Dintr-un multiplu greu numărabil, reţinem aici doar zece.

1. Anomia. Cuvântul „anomie” înseamnă „fără normă”, iar ceea ce este fără normă, este de regulă şi fără noimă, adică fără înţeles şi rost. Cuvântul a devenit concept la sociologul Durkheim, cel care a studiat comparativ două fenomene care par eterogene, dar care se corelează statistic, religia şi sinuciderea. O societate intră în starea de anomie, atunci când se află între două sisteme normative, în aceste sisteme intrând toate Normele sociale, inclusiv Legile juridice. În această situaţie, oamenii nu mai aderă la vechiul sistem normativ, de care se despart, dar, încă nu şi-au asimilat nici  noul sistem normativ, din diverse motive. Echivalentul etic al anomiei este amoralitatea. Amorală este Natura, ca şi copilul în faza pre-educaţională, întrucât, împreună, sunt dincoace de Bine şi de Rău. Dar, amoral poate fi şi adultul, atunci când nu mai face diferenţa dintre Bine şi Rău, el fiind dincolo de cele două valori morale, asemeni Supraomului lui Nietzsche. În limbajul comun există sinonime ale „amoralului”, cum sunt „nelegiuit”, sau „Om fără nici un fel de Dumnezeu” Tranziţia însăşi, în limbajul anonimului genial Bulă, s-ar putea defini ca o trecere de la situaţia ”Între seceră şi ciocan”, la situaţia „Între ciocan şi nicovală”

2. A fi, a face, a avea. Mulţi teoreticieni se rezumă doar la  antinomia dintre „a fi” şi „a avea” Dar, aici este vorba de o trilemă, adică de o tensiune, dusă până la ruptură, între cele trei verbe, respectiv exerciţii practice ale lor. Societatea socialistă avea şi cultul muncii, respectiv al echităţii retribuţiei, după trei criterii: cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse. Doar se şi spunea „Cei leneşi plece unde vor!” Şomajul a fost limitat, fiind legiferată chiar obligaţia de a munci. Gânditorul polonez Tadeusz Kotarbinski definea patru antinomii ale socialismului, între care una era „Antinomia dintre arta de a te descurca în viaţă şi cerinţele etice ale acestei arte” Or, noua societate, re-orientată spre capitalism şi proprietatea privată, a „rezolvat” dintr-o tăietură scurtă nodul gordian al antinomiei. Adică, o parte dintre membrii societăţii, mai puţini, dar determinaţi, au mers ferm pe „Arta de a te descurca în viaţă”, ignorând complet „Cerinţele etice ale acestei arte” În limbajul celor trei verbe, aceşti membrii ai noii societăţi au mers exclusiv pe verbele „a face” şi „ a avea”, ignorându-l complet pe „a fi” De unde şi zicătoarea rostită zadarnic de către cei săraci „ A fi domn e o întâmplare, a fi om e lucru mare” În cel de al doilea caz, este vorba despre ceea ce tot limbajul popular numeşte „Om de omenie”, care are cât face şi face cât este el în stare să facă, nici mai mult, nici mai puţin..      

3. Eu şi Noi. Vechea societate avea, ca ideologie, cultul colectivismului, care înseamnă un fel de Noi generalizat, ca în Coreea de Nord. La noi, pe vremea comuniştilor, s-a ajuns până la conceptul de „Popor unic muncitoresc”, încât individul ca persoană sau, mai ales, ca Personalitate, era trecut în anonimat, cu o singură excepţie, aceea a Dictatorului, împreună cu umbrele lui însoţitoare. În tranziţie, pronumele Eu, ca indice al individului unic şi autonom, se extinde treptat şi fiecare vrea să fie cineva, sau chiar altcineva. Proporţional, se restrânge aria lui Noi, pe diverse cercuri, începând cu clasele tradiţionale, care intră în disoluţie, prima fiind clasa muncitoare. Dată fiind Libertatea fără margini, apar, ca ciupercile după ploaie, o serie de organizaţii şi organisme colective, începând cu partidele politice, trecând prin grupurile socio-profesionale şi sfârşind cu O.N.G.-urile. Numai că aceste formaţiuni colective, ca expresii particulare ale lui Noi, au o mentalitate individualistă, adică sunt Ego-centriste. Uneori, s-ar părea că ajungem să reiterăm dictonul latin „Bellum omnium contra omnes” Până şi cele trei mari Puteri ale Statului –Legiuitoare, Executivă şi Judecătorească- încă nu şi-au reglementat pe deplin relaţiile, potrivit Constituţiei. Cât priveşte „Câinele de pază”, dincolo de sarcina lui de bază, el latră continuu, uneori ca turbat, alteori în pustiu. Mai latră şi la umbre, dar adesea adoarme tocmai când vine hoţul în grădină. Cu Eul pur nu ajungem unde trebuie, iar în acest sens ne putem aminti de enunţul lui J.P.Sartre „Fiecare Eu tinde să devină Dumnezeu” Se cade, se cuvine, cum ar spune Constantin Noica, să intre şi Sinele, respectiv Sinea în joc, întrucât aici sunt prezente valorile contextului vieţii noastre, dar asimilate subiectiv., personal. Altfel, chiar şi conceptul de Popor riscă să intre şi el în disoluţie şi rămâne doar tendinţa, remarcată de către sociologul Vasile Sebastian Dâncu, de retragere  în viaţa de famile, în care Eu şi Noi nu se disociază., la nivel statistic, desigur.
 

4. Mobilul şi Pretextul. În tot ceea ce face, omul pleacă de la nevoi. Doar zicea şi Poetul „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul” Dacă nu ar exista nevoile, am asista la extincţia umnităţii într-un fel de extază contemplativă, nu ştiu dacă şi fericită sau prea-fericită. La om, nevoia este conştientizată ca interes, iar interesul este motivul real al acţiunilor noastre. Etologia ne învaţă că viclenia este prezentă şi la animale, simbolică fiind Vulpea, dar la unii oameni, numiţi „băieţii deştepţi”, ea atinge cote înalte, superioare. Or, „băiatul deştept” despică motivul acţiunii în două părţi. Partea pe care o scoate la iveală este pretextul formal al acţiunii, iar partea ascunsă, mascată chiar de pretext, este mobilul real şi  adevărat al  aceleaşi acţiuni. Cu această tehnică, bazată pe simulare şi disimulare, se ajunge la ceea ce popular se numeşte „Un cinstit matrapazlâc” Se poate un eveniment laic mai nobil decât „Gala Bute”!? Se poate, dar e cam greu de găsit. Numai că, sub nobleţa acestui act sportiv naţional, s-au petrecut mişcări financiare care l-ar putea speria şi pe Balzac, iar retrocedările l-ar putea chiar îngrozi. Când ajung în faţa D.N.A., „împricinaţii”, împreună cu avocaţii, scot în evidenţă doar pretextul evident, nu şi mobilul ascuns, încât toţi par curaţi ca lacrima, exemplul cel mai recent fiind dat de Toni Greblă, care este şi jurist. Şi nu unul oarecare , ci unul ajuns în „Capul trebii”, cum i-ar spune Paul Grigoriu, adică în C.C.R.. Iar Procurorilor le trebuie timp şi efort de gândire, ca să dezvăluie ceea ce infractorii au învăluit cu maximă grijă şi atenţie, asistaţi de jurişti, sau auto-asistaţi..

5. Transferul de răspundere şi de responsabilitate. Ele sunt distincte, întrucât răspunderea este juridică, iar responsabilitatea este morală, dar ele sunt şi corelate, în proporţii variabile. În cazul unei infracţiuni, autorul acesteia îşi asumă doar pretextul, care este dezirabil, după cum am văzut, în timp ce mobilul real este transferat asupra altcuiva, ca persoană, sau asupra colectivului din care face parte. Dar, răspunderea colectivă, a tuturor fiind, rămâne să fie a nimănui, adică rămâne anonimă. Intră aici mai ales deciziile luate fără a fi şi semnate în documente, sau fiind semnate de către subalterni. Cap de afiş este aici S.O.V., dar dânsul ne dă şi un exemplu de auto-denunţ .Noul Cod Penal legiferează denunţul, încât grupul infracţional, care s-a structurat „pas cu pas”, tot aşa se şi destructurează, adică este destructurat de către instituţia Justiţiei. Că este vorba de răspundere, sau de responsabilitate, transferul acestora este un semn de laşitate, deci de lipsă de demnitate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite