Zavaidoc

Un subiect care mă obsedează de multă vreme se leagă de Zavaidoc. Nu știu câtă lume cunoaște acest nume, nu am idee cât mai înseamnă pentru generațiile de azi.

Zavaidoc a fost un artist  fără de care muzica interbelicului n-ar fi avut forță. S-a aflat în avangardă, abia după el venind o cohortă de alți cântăreți. Tocmai de aceea sunt interesată în primul rând de începuturile lui, de un an, cu precădere: 1923. E și anul meu preferat dintre cele două războaie. E anul primei Constituții de după Unire, de după război. Apoi, e anul primului film românesc, al unui avânt economic, literar și arhitectonic (clădirea Cercului Militar se inaugurează în acest an). Lumea se află în plin act de creație – nu, n-am să dau exemple literare! Ci vă voi spune că falsificarea diplomelor de școală devinise o industrie și o artă. Mulți dintre studenții mediciniști au astfel de documente pentru bacalaureat, iar falsificatorii nu sunt prinși, falsurile sunt greu de dovedit. Are loc un atentat asupra Regelui. În „noile teritorii”, adică în Ardeal, se declanșează un conflict între elevi și profesori. Tot acum are loc huliganiada cuzistă, cu ciomăgeli sinistre în universități. Iorga cere un concediu de doi pentru că-și detestă studenții. În fine, pe bulevardul Elisabeta se vânzolea lumea la cinema și tot acolo se vindeau medicamente primejdioase. Iar uneori, înainte de a începe filmul, se auzea vocea lui Zavaidoc. 

Desigur, cel mai mult cânta prin grădini și restaurante. Uneori și pe stradă.

Cert este că se vorbea despre el, îl găsim pomenit prin ziare, prin documente de epocă. Popular, respectat, amestecat în multe evenimente de top.

Pe mulți i-am auzit vorbind despre el ca despre un lăutar. Dar Zavaidoc a cântat cam orice fel de muzică, începând cu opereta, unde juca, printre altele, rolul unui patriotard ardelean. Cânta jazz, cu sora lui, într-un subsol din strada Fântânii. Evident, la evenimente oficiale, era chemat să cânte imnul. A fost și culegător de folclor, aducând în zona romanțelor cântece din cam toate regiunile țării. Și nu în ultimul rând, a cântat muzica orașului, care atunci se ridica, chiar îl putem considera un întemeietor de școală a muzicii urbane. 

Repertorul lui nu s-a păstrat tot, dar aproape integral a fost preluat de alți cântăreți, printre care Maria Tănase, fără ca vreunul să conserve doza epică a operei sale. 

Zavaidoc știa „fraza” etnică și cânta cu respect față de melodia autohtonă. Avea calitatea rară de a construi în interiorul unui cântec simplu o poveste dinamică și ușor de vizualizat. 

Și ceea ce mi se pare uimitor este faptul că a cântat fără microfon, fără radio, fără înregistrări. Și cu toate astea era popular chiar din acel an, 1923, recunoscut drept cântăreț notoriu. 

L-am descoperit în ziarul Universul, unde patronii de restaurante îi făceau reclamă. Nu avea spațiu larg, ci apărea câte o notiță la mica publicitate. Mă refer la acest an, de unde începe gloria lui. De altfel, pagina cu publicitate era și cea mai citită. De-acolo puteai să afli ce pantofi se vând prin oraș, ce șampon a mai apărut, cu ce alifie poți să-ți „împădurești” chelia ori pe unde cântă Zavaidoc. 

Cele mai multe cântece sunt din acest an, cu toate că multe sunt datate târziu, după discuri. Ascultându-l azi, aproape că  poți să-ți dai seama când interpretează un cântec de tinerețe, după ecoul celorlalte interpretări, păstrate undeva în memoria lui muzicală.

E adevărat că notorietatea sa a crescut după apariția radioului, însă deja exista un fundament din anii începuturilor, când devenise o figură nelipsită din peisajul bucureștean. 

Cu toate acestea în minte, am scris un roman, care a apărut zilele trecute. Nu este o reconstituire a anului 1923, ci o poveste de dragoste. Mi-a plăcut să-l „văd” pe Zavaidoc de-a lungul anului complex care a fost 1923, din trei perspective, prin trei tipuri de povestire diferite.  Acțiunea e plasată în bună parte pe Bulevardul Elisabeta, dar și pe Moșilor, într-un București subiectiv, în care am încercat să pun la un loc istoria, amănuntul biografic și mentalitatea unei lumi care a dat prima Constituție de după război și primul film românesc de ficțiune.  

Iar pe măsură ce scriam, se consolida și legătura mea cu un om care a trăit la cote înalte și a iubit prin muzica lui, o  poveste, de fapt,  legată de viața sa, de oameni reali și de evenimente care se petreceau în orașul infinit, care era și orașul muzicii lui. Când îi asculți chiuitul de la finele unei fraze muzicale, vezi șirul de dansatori de pe Lipscani, prăvăliașii care îi răspundeau în același glas, fetele care vindeau lapte, fluturându-și fustele, dar și studentele de la Litere, care visau continuarea poveștii și cărora el le-a dedicat un cântec.  Toate astea m-au stimulat să scriu un roman de dragoste.