Zăpezile de pe uliţa copilăriei

0
0

Unde sunt zăpezile de altădată? Sunt aici, ne trebuie doar ochi să le vedem. Sunt la ferestrele noastre, sub tălpile noastre, dar mai ales în sufletele noastre. Zăpezile de altădată n-au plecat nicăieri, sunt aici dintotdeauna şi pentru totdeauna.

Privesc în lungul uliţei şi văd minunea în toată splendoarea ei. Alb înainte, alb înapoi, alb în dreapta şi în stânga. Alb sub roţile căruţelor, alb sub săniuţele copiilor, alb sub paşii grei ai bătrânilor. Alb pe case şi pe uluci, alb pe hornurile din care iese fum, alb pe crengile desfrunzite ale copacilor, alb pe clopotniţa bisericii. Alb chiar şi pe crucile de la cimitir.

Alb în cer şi alb pe pământ. O lume albă, curată, pură, aşa cum ne imaginăm noi că trebuie să arate barba lui Dumnezeu. Dar cine ştie, poate că zăpada care cuprinde satul, din pragul casei părinteşti şi până sus, pe coama dealului, este însăşi barba lui Dumnezeu.

Albul coborât din cer s-a aşezat temeinic şi pe singura casă acoperită cu şindrilă care a mai rămas pe uliţa noastră. Înainte erau mai multe, acum a mai rămas doar una. Şi e nelocuită, pentru că din hornul ei nu mai iese fum. Sunt câţiva ani de când ţaţ’-Anica Băboaicii s-a dus lângă bărbatul ei, care-a murit pe front lăsând-o singură o jumătate de veac, văduvă cu trei copii.

A fost frumoasă iarna aceea când am dat jos zăpada de pe casa Băboaicii ! A nins atât de mult, încât stratul de zăpadă depăşea un metru, iar uliţa se tranformase într-o potecă îngustă, ca un tunel săpat între două ziduri de omăt. Din trei în trei zile, radioul ne aducea câte-un comunicat: vacanţa elevilor se prelungeşte, reluarea şcolii se amână din cauza vremii nefavorabile. Da’ de unde – pentru noi, şcolarii de pe uliţă, era vremea cea mai favorabilă! Şi a ţinut-o aşa toată luna ianuarie, de la Bobotează până după ziua Tovarăşului, care pica pe 26. Asta se întâmpla pe la începutul anilor ’80, când pe pereţii şcolii era atârnat tabloul Tovarăşului, dar prin case rezistau eroic icoanele.

De la o sperietură a Băboaicii a pornit marea aventură a acelei ierni. Mă, copii, să ştiţi că o să cadă acoperişul pe mine! Am auzit azi-noapte cum trosnea un căprior. Nu vă urcaţi vois ă daţi jos zăpada? Ne-am urcat, de ce nu? Am luat lopeţile şi ne-am pus pe treabă. Dar fiţi cu grijă, să nu băgaţi piciorul prin şindrilă! – ne-a atenţionat ţaţ’-Anica. Am fost cu grijă, iar într-o oră casa bătrânei era eliberată de sub povara zăpezii. Ne-a mai luat o oră să facem pârtii în jurul casei – spre poarta de la drum, spre fântână, spre şatra cu lemne, spre coteţul găinilor -, pentru că zăpada doborâtă de pe acoperiş se înălţa până la streaşină. Dar răsplata a fost pe măsură: când am isprăvit, ţaţ’-Anica ne-a băgat în casă – avea cu totul două odăi – şi ne-a pus pe masă tot ce avea mai bun. Cârnaţii şi toba se afumaseră bine, fasolea fusese fiartă în oală de pământ la gura sobei, murăturile erau tari şi aromate, cozonacul avea gustul mâinilor ei muncite, iar vinul fiert mirosea a scorţişoară.

Din acea zi, ţaţ’-Anica Băboaicii a dormit liniştită: acoperişul nu avea să mai cadă pe ea. Iar noi, autorii isprăvii, am căpătat o nouă ocupaţie de vacanţă. Ne-am făcut lopeţi speciale, de placaj, pentru a creşte randamentul, şi am deszăpezit zeci de case. Câteva erau acoperite cu şindrilă – nu pot s-o uit pe ţaţ’-Anica lu’ Tică, care trăia singură, sărmana, văduvă de prin anii ’50, când bărbatul ei, fost primar liberal devenit “duşman al poporului”, a fost luat într-o noapte şi nu s-a mai întors -, câteva cu tablă, iar cele mai multe cu ţiglă.

Eram o trupă de patru flăcăi, de clasele a cincea – a şasea – a şaptea, şi ne specializaserăm în deszăpezirea caselor. Lopeţile mari, de placaj, ne ajutau să pornim adevărate avalanşe, iar cu cele de tablă doboram ţurţurii de gheaţă. Nu o dată ne-am prăvălit odată cu zăpada, ca pe tobogan, de aceea am luat hotărârea de a ne lega de mijloc doi câte doi, cu o funie rezistentă – unul pe o parte a acoperişului, altul pe cealaltă. Şi uite-aşa, în dansul acela pe deasupra covorului de omăt, urmat de nelipsitele ospeţe de după, ne-am petrecut vacanţa unei ierni de neuitat. Poate cea mai frumoasă dintre toate.

Acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să ies afară, să mai fac nişte pârtii, căci pe uliţa copilăriei ninsoarea nu se opreşte niciodată. Dar mai întâi să bag un lemn în sobă.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite