“Writers in Residence” într-un sat din Serbia

FOTO Veronica D. Niculescu

Prima mea experienţă „Writers in Residence” s-a consumat între 1 şi 14 septembrie, în Serbia. Am stat la pensiunea House of Čolović, pe o moşie întinsă şi izolată din satul Mala Vrbica, de lângă oraşul Kragujevac, unde am ajuns la invitaţia Ministerului Culturii din Serbia şi a Bibliotecii “Vuk Karadzic” din Kragujevac.

Două săptămâni de sălbăticie şi linişte, ideale pentru scris, dar şi pentru cunoscut îndeaproape o familie sârbească. Rezultatul, un final de poveste impregnat de locul acesta şi lacrimi la plecare.

Prima zi

Există mai multă linişte decît poate duce un om, iar eu am aterizat în mijlocul ei. Aşa simt în prima zi la Mala Vrbica, sat aflat la douăzeci şi cinci de kilometri de oraşul Kragujevac. Aşezată pe terasa care dă spre dealuri cât vezi cu ochii, ascult singurele zgomote: vuietul vântului printre ramuri şi zumzetul muştelor rătăcite dincolo de geam. Prima senzaţie, odată ce bagajele au fost lăsate în cameră şi stinse ecourile cuvintelor de bun venit, bun găsit, e a unui zid de linişte care mă zdrobeşte.

Lângă Kragujevac, pe această moşie uluitoare de peste o sută de hectare, am ajuns după o călătorie de şapte ore cu trenul din Sibiu la Timişoara, apoi în zorii zilei următoare alte aproape două ore cu trenul din Timişoara la Vârşet (Vrsac), o oră şi jumătate de aşteptare în această gărişoară uitată de timp, iar apoi trei ceasuri cu maşina, pe un drum de ţară şerpuind tot mai strâns printre dealuri, până aici.

În liniştea asta, casa grea de istorie trosneşte. Mă întreb dacă voi putea scrie. În cât timp mă voi adapta? Gazda mea, Ivan Ignjatijevic, cel care se ocupă de acest loc, nepotul proprietarului, mă invită să facem o plimbare prin împrejurimi. Întreb, naivă, despre urşi. Răspunsul lui e reconfortant: “Nu. Cel mai mare animal de pe-aici este vulpea. Dar stai cu ochii după şerpi.”

Plimbare pe poteci de pămînt, cu fluturi la tot pasul, fluturi obraznici în roşu şi negru, poate întâlnind om pentru prima oară în viaţă, fluturi care nu cunosc sfioşenia, şi copaci - mai tineri de 50 de ani, fiindcă vechii stejari au fost raşi la război - şi tufe cu spini de-o parte şi de alta a drumului sălbatic, apoi pajişti întinse, toate ale aceleiaşi vechi familii Čolović care deţine moşia, iar sus pe un deal cimitirul mic, tot al familiei, monumente scăldate în soare la apus, şi drumul înapoi pe ocolite. “Nu te teme decît de şerpi”, îmi spune Ivan, “în rest nu-s decât vulpi, fazani, iepuri, căprioare, nu urşi, nu lupi.” “Şi de ce nucii din curte nu au nuci?”, întreb. “O să vezi dimineaţa. De fapt, o să le auzi mai întîi: veveriţele.” Şi toate astea, într-un fel tainic, mă fac să devin, cu un vârf de deget, de-a casei.

Liniştea la superlativ

Este prima mea experienţă “Writers in Residence” şi totodată sunt prima care deschide şirul invitaţilor în programul realizat de Ministerul Culturii din Serbia şi de Biblioteca “Vuk Karadzic” din Kragujevac. Vor urma lecturi şi vizite, dar deocamdată n-am de făcut nimic altceva decât să lenevesc şi să fac ce poftesc. După şocul de ieri - fiindcă şocantă poate fi şi întâlnirea cu un loc ideal pentru scris şi leneveală - m-am trezit devreme şi am petrecut câteva ore bune în locul ales pentru dus povestea la capăt. Nu se trezise nimeni, avantaj eu şi ora iute a României.

Alegerea locului a fost dificilă. Fiindcă aşa-i când ai prea multe opţiuni la dispoziţie. Aici este o curte circulară, cu casele aceleiaşi familii de jur împrejur şi nenumărate cotloane unde să te joci de-a ariciul şi sobolul din poveste. Să fie la una dintre măsuţele de sub nuci, să fie în leagănul larg de lângă piscină, să fie pe unul din scaunele de lemn de sub tei, dinspre casa bunicilor, să fie în camera cu vestigiile familiei, să fie în camera mea, să fie pe terasa din faţă? Nu, e pe terasa lungă din spatele casei, cu geamuri glisante, cu vedere către o pantă lină şi spre casa străveche de jos, amintindu-mi de cele din Dumbrava Sibiului, şi dincolo de ea curţi largi pe unde trec seara oile, şi dincolo de acestea doar dealuri şi copaci cât vezi cu ochii.

Prima dimineaţă am petrecut-o mută în faţa ecranului, apoi privind nesătulă la joaca celor patru pisici ale casei, un motan bătrân, o pisică mamă şi un tânăr tată, plus puiul care încă mai suge şi îi fugăreşte pe toţi, salturi, salturi. Dar şi mai devreme, la fereastra din camera mea, fusese spectacolul dat de veveriţe în nuci, niciodată n-am mai văzut atâtea veveriţe, dar şi mai fascinante erau sunetele, sunetele nemaiauzite vreodată. 

Un loc cu istorie

House of Čolović este aflată în centrul unei moşii de o sută cincizeci de hectare, moşie ce a aparţinut cândva fraţilor Čolović. Istoria este copleşitoare. Una dintre cele mai vechi şi influente familii ale acestei zone a Serbiei, care a dat intelectuali, soldaţi, chiar şi un campion de tir între cele două războaie mondiale. În trei curţi circulare se află clădirile vechi şi noi ale acestei familii.

Casa Veche, construită la începutul secolului 19, este monument protejat de stat, aminteşte de frumuseţile noastre din Dumbrava Sibiului. La trei tei distanţă, cum scrie în micul prospect care-i nimic faţă de realitate, se află Casa Nouă. Construită în 1900 şi restaurată în 2010. Un amestec de vechi şi nou, de tradiţie şi modern, un vechi minunat pus în valoare, o casă muzeu în care parcă te temi să păşeşti, dar eşti îndemnat să te uiţi, să atingi, să dormi, şi în care ai tot ce ţi-ar putea trebui. Sunt documente, trofee, poze de familie, obiecte unice cu valoare sentimentală şi istorică, până şi reclame ale vremii, mobilier de atunci şi de acum, totul frumos şi grozav de funcţional, o casă nouă îmbrăcată în hainele vechi excelent prezervate... Inteligent renovată, cu apartamente moderne sus, în fostul pod, apartamente purtând nume de femeie - eu mi l-am ales pe Milunca, după ce am refuzat să stau jos, în dormitorul muzeu, unde aveam senzaţia că deranjez de la primii doi paşi.

În spate e casa istorică, sunt dealuri şi cer, în laterală o piscină şi masa unde se servesc mesele delicioase pregătite de Ivan. Ivan este membru al familiei, nepotul proprietarului acestui loc incredibil, Mihajlo Ćurčić, un fost jurnalist de succes, plecat de mult din Serbia, devenit om de afaceri în Copenhaga, dar neuitând nici o clipă de rădăcini. Mihajlo Ćurčić este practic cel care face acest loc să fie ce este.

Când proprietarul vine în vizită aici pentru două-trei zile, curg în valuri musafirii: prieteni, unchi şi alţi unchi. Toţi bărbaţii familiei sînt foarte înalţi şi îţi strîng mâna cu putere. Septuagenari, octogenari, purtătorii unei gene speciale, cu particularităţi vizibile la toţi, o anumită vigoare, o anumită ţinută. Se îmbrăţişează scurt şi apoi discută, discută, mi se transmite senzaţia nepreţuită a unei familii mari şi închegate, trecând peste epoci şi vremuri, plănuind hăţurile prezentului. Mă retrag dintre ei căutându-mi cuibul, inima stă cuminte la locul ei, la fel ca şi timpul. Pisicile levenesc pe treptele casei.

Totul în jurul unei clipe

Mă străduiesc să reintru în poveste, e greu când e atâta poveste în jur, unde e cârtiţa care săpa în cartea în lucru, poate că ea a rămas acasă, poate că nu. Da, e atâta poveste în jur, dar nimic nu se întâmplă, totul e într-un timp încremenit, în senzaţii, culori, arome, sunete. Recitesc, corectez, nu ştiu dacă voi reuşi să merg mai departe. Orele unei zile sunt imposibil de multe.

Şi deodată vine prima zi aşa cum mi-am imaginat şi chiar mai bună decât atât. După ce a plecat absolut toată lumea, şi-am petrecut noaptea singură în casă, cu obloanele trase, cu cântec de păsări sălbatice răzbătând de afară, vine dimineaţa ideală. M-am stabilit sub nuci. Fundal sonor - scrijelitul veveriţelor.

Clipa magică. Aceea când, aplecată deasupra computerului, zăresc într-o fâşie din sticla mesei oglindit cerul, cu ramurile împreunate ale nucilor şi acolo, pe o creangă, o pasăre, un sticlete probabil, şi clipa prelungindu-se atunci, făcând loc magiei, cum stau aplecată în străfundurile sticloase ale mesei, spre cerul de sub mine, cerul în care înoată o pasăre.

Cu Satie curgând lin din Dell-ul meu pitic, reiau povestea de la capăt, visând la final. Mulţumesc, aplecare, mulţumesc, pasăre. Nu mă grăbesc. O iau de la capăt, ştiu că senzaţia va creşte, se va adânci, poate mâine, poate apoi, vor mai fi dimineţi, de la dimineţi aştept totul. 
De studiat efectul lui Satie asupra veveriţelor şi ierbii.

În familie

În locul unde nu se întîmplă niciodată nimic, mereu se întîmplă ceva.
Zile de leneveală împestriţată de întâmplări incredibile, ore lungi ca un fundal nesfârşit pentru izbucnirile fantastice ale unei realităţi sălbatice, imprevizibile. Pete violente de culoare pe un fond infinit.

Încântătoare vizitele la bunici şi unchi, la cafea, cu acel obicei de a întâmpina oaspetele cu o tăviţă pe care se află un bol cu dulceaţă - de mure, de gutui -, linguriţe şi pahare cu apă, guşti dulceaţă, iei o gură de apă, pui linguriţa în pahar şi tava merge la următorul. Te pomeneşti că spui câteva cuvinte în rusă, uite că mai ştii, dar se înţelege suficient şi în sârbeşte, ne amuzăm cum de multe ori o luăm pe ocolite în englezeşte, când de fapt cuvântul căutat este, în română şi sârbă, identic, cel mult cu terminaţia diferită. Sub nasul nostru. Post, icoană, veveriţă!...

Vecinii din familie povestesc de femeia împuşcată zilele trecute de un sătean care a tras două gloanţe după o vulpe. Primul în vulpe, al doilea în femeie.
Prada pe care mi-a adus-o aseară motanul gri, veteranul, la cinci minute după ce-am rămas singură acasă, mă face ca azi să lucrez pe terasa cu geamuri. Gata cu şlapii pe peluză. Motănilă se uită întrebător de după geamuri, ezită, hei, de ce nu vii? Prada face înconjurul comunităţii azi, poate ca vulpea, nu ştiu. Lumea zice că nimeni pe aici n-a mai mângâiat pisicile ca mine. Prada este un omagiu. Cine, mă întreb, a mai primit în dar de la un motan o viperă cu corn?

Moartea din viaţă

Lucrez o dimineaţă întreagă pe un pdf cu forma finală a cărţii Cosmopolis, de Don DeLillo. Cartea pleacă la tipar.

Apoi primesc vizita celor de la biblioteca din Kragujevac, pentru stabilirea întâlnirilor. Au venit Marija Rakic-Saranac şi Slavica Stevanovic, e şi directorul bibliotecii, Mirko Demić. Îmi aduc revista cu povestirea tradusă în sîrbeşte - Sîmburi, din Roşu, roşu, catifea, tradusă de Oana Ursulescu. Mă amuz constatând că pot să o citesc, traducerea pare foarte fidelă. Toate întâlnirile de la oraş vor fi săptămîna viitoare. Leneveala continuă.

Sunt zile liniştite şi bune, din acelea despre care ştii că nu se vor pierde, că vor deveni amintire. Cu ochii largi mereu. Pentru urechi, zumzet, uneori câte o insectă se pocneşte de geam şi din ea rămâne atâta, o dâră, se aud câini în depărtare, păsări mult mai aproape, le-am învăţat ţipetele, iar oile seara, şi o vacă, şi bunica strigându-le de peste gard să vină acasă...

Libelule şi crimă

Dimineţi minunate, lor le voi duce tare mult dorul. Mă trezesc prima, funcţionez cu grijă tot după ora noastră, asta mă face chiar şi mai matinală decât bunicul care merge să ia apă cu găleata în zori de zi. Pe terasa închisă, când nu mişcă nici musca, se mişcă povestea. Până la prânz, fac deja tot ce pot cere de la o zi, în privinţa scrisului. Dar zilele-s mult mai lungi de atât. Înot. Ascult plescăitul pisoiului când suge lapte. Mă uit în aripi de libelulă uscată, păşesc pe vârfuri, de la casă la gard, de la gard la piscină, de la muşcate la trandafiri, de la trandafiri pe terasă.

Motanul şi pisica mamă vin astăzi cu altă captură, alt şarpe, mai mic, probabil şi mai puţin periculos, mă uit o vreme la joaca lor care nu-i joacă şi-apoi iau sapa şi-i tai capul bietului animal, sapa bunicului de lângă casa de lemn, fac ce trebuie făcut, aici nu ai timp de întrebări. 
La finalul primei săptămâni, un fel de jale la gândul că va trebui să ies din globul acesta atemporal şi verde, cu atâta rai şi iad împletite în aceeaşi secundă, unde totul stă-n loc şi totuşi nimic nu aşteaptă, unde se trăieşte şi se moare cu literă mare şi nespus de discret. 

Sălcioara mică, mănăstirile, prietenii

Întreb dacă numele satului înseamnă ceva. Mala Vrbica. E un pleonasm, îmi explică Ivan. Sălcioara Mică. Îmi spune povestea vechiului Sălcioara, lângă care a apărut mai târziu cealaltă localitate, mai mică. 
Şi remarcă el că acest copac e cel care apare la începutul poveştii mele, Sâmburi, pe care o citea în traducerea sârbească în revistă. Aşa este, am ales în primăvară şi am trimis aici o poveste unde salcia e locul cel mai important, buricul întâmplărilor din copilărie. Pentru a ajunge, după câteva luni, chiar în Sălcioara Mică. Nu doar că salcie, dar sălcioară. Şi nu doar că sălcioară, dar mică. 

În ziua a opta, după o dimineaţă foarte bună pentru scris, trăiesc fericirea ultimelor cuvinte din poveste. Chiar dacă ştiu că voi reveni iar şi iar, fraza finală e o fericire ca o aripă de fluture păstrată în batistă, în buzunarul de la spate. Finalul poveştii e impregnat de locul acesta. 
După-amiaza, la drum pe şosele înguste, printre dealuri şi munţi, în vizită la trei mănăstiri din Stragari - Voljavča, Blagoveštenje şi Petkovica - cu Ivan, soţia lui, Rada, şi micuţa lor Isidora. Nu puteam avea mai mare noroc de gazde. Conversaţii fireşti şi plăcute. Oameni inteligenţi, calzi şi generoşi. Firescul, acea calitate rarisimă. Bucuria câştigării unor prieteni lângă care mă simt minunat.

Despre Ivan trebuie spus că este o gazdă care ştie să prepare mese de patru stele dar şi să fie o companie nepreţuită, şi care, profesor de matematică fiind, face şi naveta de două ori pe săptămână la o şcoală aflată la peste 50 de kilometri. Discuţiile cu el îmi arată cât de multe putem avea noi în comun, românii şi sârbii, şi cât de puţine ştiam înainte.

Urmează alte zile de scris la masa de sub nuci, cu veveriţă tăind cerul când ridic privirea şi cu motan veteran la picioare, împingându-se-n gleznă cu fruntea, dormind, lopătând din labele argintii pe acordurile lui Satie. Scrisul merge bine. Recititul, netezitul. 
 

Oraşul

Ziua a unsprezecea am petrecut-o la Kragujevac. Mai întâi, conferinţa de presă la biblioteca din oraş. Biblioteca funcţionează în trei etaje închiriate într-o clădire centrală, un bloc, oricum din stradă nu ai crede că acolo e biblioteca oraşului - la parter este un supermarket. Mi se spune că aici bibliotecile nu au sediul lor, funcţionează în spaţii închiriate. De cum intri însă, lucrurile se schimbă. E cu adevărat remarcabil - trei nivele cu un design diferit, sala de lectură e plină, de parcă ar avea loc un curs, este şi o expoziţie foto, iar noi ne oprim sus de tot, la American Corner.
Mă simt ca acasă din prima clipă. Nici urmă de emoţii. Acasă aş fi tremurat de griji. Nu. Sunt aici Marija Rakic-Saranac şi Slavica Stevanovic, e şi directorul bibliotecii, Mirko Demić, apare şi Ivan Ignjatijevic, iată şi cele două doamne de la centrul turistic. Şi presa. Este atât de asemănător cu acasă, atmosfera aşa de familiară.
Conferinţa merge lin, îmi face plăcere să povestesc un pic despre povestea începută acasă şi încheiată la Mala Vrbica, House of Čolović, o strategie care s-a dovedit bună, despre cum am impregnat finalul de locul acesta, tocmai fiindcă locul acesta părea rupt din povestea mea, despre cum am locuit nu ca la un hotel, ci într-o familie, la modul cel mai concret - de când nu mi-a mai pus mie o bunică o farfurie cu plăcinte lângă computer? De fapt, niciodată. 
Seara târziu, când vom poposi acasă pe terasă, bunica lui Ivan va apărea, cu ciomagul ei lung în mână, mergând să cheme oile, şi deodată râzând, veselă nevoie mare, va turui: Veronica a fost la tv, la 3, la 7 şi la 10.

Muzeul “21 Octombrie”

Despre turul oraşului. Kragujevac este al patrulea oraş al Serbiei ca mărime, prima capitală a Serbiei moderne.
Primul muzeu vizitat, Stara livnica, este o veche fabrică de tunuri, cu o colecţie impresionantă - aproape şase mii de obiecte - de arme şi documente, un exemplu excepţional de muzeu al industriilor (în cazul acesta industria militară, de la 1853 până acum). La final, lângă peretele cu kalaşnikoave, nimeni altul decât Kalaşnikov într-o fotografie cu autograf - omul a vizitat muzeul cu câţiva ani în urmă. 

A urmat un tur prin oraş, împreună cu o doamnă de la centrul turistic al oraşului, un ghid care mi-a oferit detalii foarte interesante, la tot pasul era ceva, am vizitat curtea prinţului Miloš, mi s-a spus despre clădirile dispărute, uneori contemplând un trist loc gol, despre podurile frumoase ale oraşului şi despre biserici, biserica unde se semnează constituţiile şi actele importante, scundă, fiindcă turcii nu lăsau o biserică să fie mai înaltă ca un stejar. Teatrul micuţ, primul din Serbia, plus o casă din centrul oraşului, din păcate văzută doar din maşină, care e o replică a casei lui Tolstoi.

Dar cel mai impresionant loc pe care îl are Kragujevac e locul unei tragedii. Este vorba despre muzeul “21 Octombrie” şi parcul memorial din Šumarice, unde în 1941 nemţii au împuşcat mii de locuitori, bărbaţi, femei şi copii, şi unde se află treizeci de gropi comune, printre dealuri, locuri strategice pentru execuţii.

Muzeul cuprinde documentele care explică ce s-a întâmplat, de la sabotajele sârbilor care au dus la uciderea câtorva nemţi, ordinele de a omorî un anumit număr de sârbi - o sută, două sute - pentru fiecare neamţ ucis sau rănit, adunarea localnicilor, de oriunde şi oricum, pentru a putea strânge acel număr, groaza celor care, auzind primele serii de împuşcături, scriau acasă şi, cel mai tulburător, aceste mesaje, zeci, sute de mesaje teribile, şi în facsimil, şi traduse, însoţite de fotografiile oamenilor şi de obiectele lor personale. Şi apoi, obiectele. Caiete cu ecuaţii. Cărţi de identitate. Câte un echer sau o şapcă de elev, câte un ghiozdan sau un carnet pătat de sânge. De jur împrejur e acest parc memorial imens, pe ale cărui bănci am văzut îndrăgostiţi sărutându-se. Dar impactul primei vizite este uriaş. 

A urmat o plimbare prin oraş, printre terase şi magazine, cu Ivan, Rada şi Isidora, minunatele mele gazde. Şi apoi drumul spre casă, cu arici pe şosea şi cu un popas la herghelie – desigur, tot a cuiva din familie.

Plecări şi dulceţuri

Zile cu iz de plecare, urăsc plecările, aş sta aici să ascult găinile şi să tot scriu încheieri de poveşti în care vine iarna şi iarăşi rămânem singuri, nici urmă de umbre, doar imagini în ferestre.
Ieri am făcut gem de caise în casa bătrânească, cuptor cu lemne, ştergare pe pereţi şi fotografii de familie, Ivan lucra la lista de reţete, eu retuşam povestea, apoi am ascultat cântecele de copii din anii '80. Seara am primit daruri, lucruşoare de mână cu casa şi copacii brodate pe pânză, şi cărţi, şi alte borcane de gem, şi o sticlă de rachiu de gutui cu eticheta locului.

În dimineaţa plecării, înţelegând ce miracol a fost locul acesta, unde am putut scrie, unde am putut locui într-o familie sârbească, unde am putut discuta, cu atâta sălbăticie în jur, şi cu atâta intimitate în cercul strâns dimprejur, al casei, al gospodăriei, s-a mai petrecut ceva. Între la revedere şi îmbrăţişări care ne fac să ne încălcăm promisiunile cum că nu vom plânge, a venit unchiul: oare aş vrea să văd un viţeluş născut azi-noapte? Viţeluşul tremură pe picioarele fragile şi spune în felul lui bună ziua. Dintr-un astfel de loc plec, mulţumind pentru tot.

1-14 septembrie 2012, Writers in Residence - la House of Čolović, în Mala Vrbica, Kragujevac, la invitaţia Ministerului Culturii din Serbia şi a Bibliotecii "Vuk Karadzic" din Kragujevac, cu sprijinul Centrului Turistic din Kragujevac.

→

Imaginea 1/5: serbia