Violul rural, explicat pe înţelesul orăşenilor

Violul e viol s-ar zice. Ce mai intrăm în detalii despre cum se face? Suferinţa e aceeaşi şi ne trezim noi acum să facem hermeneutica agresiunii doar ca să ne simţim deştepte de Bucureşti. Dar cred că e nevoie de o înţelegere locală a violului, pentru că cel de la Vaslui nu e tot una cu un viol în Centrul Vechi, oricât de ciudat şi lipsit de compasiune pare o astfel de comparaţie.

Cu mulţi ani în urmă asistam la povestea unui viol de la ţară în care agresor era un flăcău vânjos şi victimă o tânără neprihănită şi de bani gata. Pe scurt, povestea spusă cu talent narativ sună astfel:

”Ajutor, Nu… Ajutor…

El crezu că ţipătul ei o încurajare. Nu mai vedea nimic înafară de figura ei îngrozită şi cu atât mai ispititoare, şi de haina albă, uşoară, sub care îi zărise carnea…

Lasă-mă, lasă-mă!… Ajutor!… Nu!

El o ridică în sus ca pe o păpuşă şi o întoarse cu faţa în sus, cuprinzându-i cu celălalt braţ picioarele peste şolduri.

Ea începu să-l izbească cu pumnii peste faţă, peste cap, îi smulse fesul şi-l lovi peste ochii în care pofta ardea ca o vâlvătaie. El răbdă loviturile ei ca nişte mângâieri până ce, luându-şi seama, îşi ascunse obrajii pe pântecele ei. Ea nu simţise mâinile aspre care-i strângeau şoldurile şi mijlocul, dar acuma simţea cum îi zgârie pielea mustăţile şi buzele lui fierbinţi. Zbătându-se necontenit, corpul ei alunecă uşor în jos până ce gura lui ajunse să se scufunde între sânii ei mici şi rotunzi. Buzele lui însetate se opriră deasupra unuia, mozolindu-l pătimaş câteva clipe şi, în sfârşit, dinţii muşcară ca dintr-o piersică pârguită.

Deodată simţi mâna lui grea între pulpele ei lipite, despărţindu-le şi făcând loc genunchilor lui. Aceeaşi mână îi pipăi o clipă pântecele cu mişcări aspre.

Ea avu o cutremurare dureroasă. Se mai zbătu câteva clipe, apoi ţipetele ei deveniră tot mai slabe, iar mâinile ei loveau numai ca nişte aripi plăpânde. Apoi scâncetele ei se transformară în gemete sacadate, dominate, şi acelea, de gâfâiturile flăcăului. Cu ochii strânşi şi gura întredeschisă, capul ei se legăna mereu, în timp ce braţele ei încolăceau inconştient gâtul bărbatului care-i răscolea toată fiinţa într-o înfiorare ameţitoare. Se simţea pătrunsă de o bucurie atât de intensă, parcă s-ar fi împărtăşit dintr-o taină necunoscută, amară şi dulce, mai presus de toate.”

Scena de mai sus a fost descrisă în 1932 şi e inspirată din evenimentele din 1907. Pentru cei care au deschis cărţile mai târziu, textul de mai sus este o adaptare cu o precizie de aproximativ 97% a scenei violului din ”Răscoala” lui Liviu Rebreanu.

Şi uite aşa, orele de Limba şi Literatura Română se dovedesc instructive şi în a pricepe cam cum se desfăşoară un viol rural. Nostalgia noastră după satul românesc ancestral, vatră a unei vieţi curate şi simple, unde regăsim esenţa existenţei reale mi se pare exagerată şi prost plasată. Nu cred că vom renunţa la ea indiferent de circumstanţe, dar ar fi bine să pricepem că ţesătura satului românesc contemporan e plină de drame fără număr.

Ţăranul care merge la câmp într-o împletire totală cu natura nu mai există de decenii. Flăcăul dur şi aspru care vine seara să o iubească cu foc pe mândra care a ţesut toată ziua e la fel de rar ca inorogii în Cişmigiu. Ba chiar aş spune că ai mai multe şanse să prinzi un peştişor de aur în mocirla din mijlocul parcului bucureştean decât să găseşti un sătean care să îţi recite versuri populare când opreşti tu maşina ta de oraş în glodul uliţei centrale.

Satele noastre sunt ori îmbătrânite, ori abrutizate. În unele locuri, media de vârstă depăşeşte vârsta de pensionare şi oamenii aşteaptă trecerea firească în nefiinţă împreună cu satul bunicilor lor. În alte părţi, crâşma a luat locul bisericii, biserica a luat locul şcolii, iar şcoala se face la televizor cu Măruţă şi Capatos. Brute (bărbaţi şi femei deopotrivă) zombificate pe care noi ni le închipuim în roluri de Manuela Hărăbor şi Florin Piersic. Şi din cauza fanteziei noastre nu am înţeles mare lucru din ce s-a întâmplat la Vaslui, dar nu am ezitat să ne revoltăm şi să o facem pe deţinătorii adevărurilor absolute.

La Vaslui, ca aiurea în orice sat românesc, există o împletire socială care transcende orice morală. Primarul are oamenii lui, poliţistul local are oamenii lui, preotul are oamenii lui. Şi pe modelul baronetului judeţean, ei conduc sărăcia şi drămuiesc orice coltuc de pâine. Casele cresc cu bani din furat sau cu bani din Spania şi Italia. Cei care fură la sat, sunt cei care fură la Milano, Munchen sau la Londra.

Am exportat satul românesc în forma sa cea mai primitivă în toată Europa şi ne mirăm că ăia ne văd ca pe nişte barbari. Adevărul e că mulţi străini care vizitează România sunt uimiţi că nu sunt în epoca de piatră, dar asta nu schimbă cu nimic opinia generală despre noi.

Şi Ceauşescu i-a trimis de la ţară la periferia oraşelor sau în case naţionalizate. Şi acum ne mirăm că urlă manelele prin cartierele noastre. Vă rog să nu vă apucaţi să faceţi teoria elitismului în acest punct. Nu e nimic haios şi dezinvolt în violarea spaţiului public după bunul tău plac.

Nostalgia satului românesc se vindecă ... citiţi continuarea articolului pe sereniti.ro.

Textul este semnat de Lidia Marinescu.

Lidia Marinescu este brand manager. Marketing. Sharp, edgy. Bitchy with a darling and lovely side. Sweet and sour. Make up heavy user. Social media addicted. Sun glasses aficionada. Dependentă de romenglish şi ciocolată cu rom. Motto personal: Viaţa nu îmi dă mie lămâi, eu îi dau lămâi vieţii. Şi 50 de votcă, sau de rom, sau de gin. Merge şi un strop de campari.