VIDEO Dorul de apocalipsă
0Sfârşitul lumii nu vine zgomotos, cu surle şi trâmbiţe. Nu e un duel al ghioagelor. Ne dă târcoale calm şi liniştit. Se apropie în travesti, înveşmântat frumos, în straie civilizate, paşnice şi democratice. Şi este o stafie ce bântuie şi-n România.
E mare dorul de apocalipsă. Pofta de Armaghedon. “Ura, vine sfârşitul lumii”, ţipă fericită, în microfoane, o trupă hip-hop, ajunsă, graţie acestei piese, în dezbaterea postului naţional de radio german. Care a consacrat o emisiune dorului de cataclism final, manifestându-se din ce în ce mai insistent, s-a spus, "în arta şi mişcarea pop".
Din unghiul meu, apocalipsa nu e neapărat un război nuclear al lui Gog şi Magog. Ar putea fi reeditarea, de pildă sub semnul islamismului, fascismului clerical de tip dughinist, ori al islamofobiei în genul lui Anders Breivig, de la a ale cărui atentate s-au împlinit patru ani, a revoluţiei bolşevice de la 1917. Sau a celei naziste din 1933. Revoluţiile totalitare au pus capăt, pe decenii, democraţiei. Iar nazismul a suprimat, prin Holocaust, însăşi civilizaţia. Dar poate nu mai este cazul să ne facem griji?
Alexandru Florian şi-a exprimat recent convingerea că "democraţia, ca sistem politic e, cel puţin deocamdată, consolidată şi... ceea ce a fost în urmă cu 70 de ani este departe de a se repeta“. Preţuiesc opiniile sale. Dar mă tem că directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România dă dovadă de exces de optimism, chiar dacă şi-a relativizat afirmaţia, admiţând că “actorii democraţiei, trebuie să fie vigilenţi...” Căci, “atât timp cât există mişcări politice radicale care... incită o parte a populaţiei împotriva alteia, pe criterii arbitrare, cum ar fi religia, etnia sau altele, există riscul unor manifestări violente de exterminare, al terorismului internaţional în...multe din ţările Europei”.
M-am uitat deci în jur. Spre stupoarea mea, am descoperit că există şi alte pericole ce pasc democraţia. De pildă împăciuitorismul în faţa duşmanilor de moarte ai libertăţii, care sunt regimurile totalitare şi terorismul. Împreună cu laşitatea, nesăbuinţa ori setea de profit politic şi economic, împăciuitorismul alcătuieşte un cocteil devastator. Chiar băutul unor doze mici dintr-o astfel de licoare se poate dovedi fatal. De pildă pentru reputaţia unor politicieni ca liderul social-democrat german, Sigmar Gabriel, care s-a expus unei penibilităţi monumentale din cauza vizitei sale precipitate în bârlogul lupului islamist persan. Pentru avantaje comerciale extrase din ameliorarea cât mai grabnică a relaţiilor cu Iranul fundamentalist-islamic, de care vestul crede a avea nevoie între altele întru combatarea terorismului ISIS, Gabriel s-a deplasat la Teheran. Dar s-a trezit scufundat într-un ocean al deriziunii.
Greu va contracara de acum încolo acuza de a-i fi încurajat, printr-o călătorie inoportună, pe extremiştii de oriunde. Căci Iranul n-a încetat nici după semnarea mult mediatizatului său pact nuclear cu SUA, Germania şi ţările cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU să fie un stat totalitar. Unul nu doar represiv, ci şi cu propensiuni genocidale, documentate de declaraţii belicoase, rostite şi după semnarea acordului, de liderii săi, care ameninţă cu exterminarea statul evreu. Şi care sponsorizează unele dintre cele mai sângeroase organizaţii teroriste din lume. A avea încredere în astfel de fanatici pare sinucigaş. La fel, nu doar moral, ci şi politic, e să plasezi avantaje comerciale mai presus de valori etice universale. De respectarea drepturilor omului, de pildă. Dar n-a devenit Europa, iar unii, în România, vin tare, din urmă, expertă în acrobatice răsturnări axiologice?
Nu s-a imersat continentul cu trup şi suflet în apărarea unor cauze nedemne, de când e tributar ideologilor corectitudinii politice? "Singurul defect al câinilor e că iubesc orice javră de om”, am auzit recent de la un militant al drepturilor animalelor, un ins tipic pentru o pătură prematur dezabuzată a noii elite burgheze româneşti. Ca om cu oarece lecturi platoniciene, pe lângă care au crescut nenumărate generaţii de câini şi de pisici şi care n-a uitat de atrocităţile totalitare ale secolului XX n-am cum să nu fiu ispitit să admir, fie şi doar o clipă, mizantropia protectorilor animalelor. Care sunt trendy, la stânga vegetariană şi poate militant atee, la fel cum e la modă, la dreapta, populismul islamofob.
În ambele părţi domneşte orbirea. Căci s-a pierdut busola etică. Încurajaţi de protestele fireşti iscate de gigantomania nejustificabilă a proiectului moscheii bucureştene, islamofobii nu parvin să înţeleagă că nu va fi în veci în regulă să pui semn de egalitate între terorişti şi majoritatea musulmană moderată.
Dar vai, la stânga autodesemnaţilor libercugetători cu obsesii moralizatoare, de genul Remus Cernea, e o jale poate şi mai mare. Căci inadecvarea la valorile democraţiei vine la pachet cu o cruntă autoamăgire. Afiliat cândva ba PSD, ba USL, precum şi celui mai „cinstit guvern“ al României pontiste, deputatul ecologist consideră, conform declaraţiilor sale de pe FB, că “drepturile animalelor sunt mai importante decât religia”. Că, deci, sunt mai presus de drepturile omului. Ce le include pe cele religioase. Mai crede că-şi poate permite să salute euforic transpunerea în Danemarca a revendicării de a li se interzice evreilor şi musulmanilor o presupusă “barbarie”. Cea a sacrificiului ritual al animalelor, practicat de multe mii de ani, în conformitate cu prescripţiile Bibliei. Care, culmea, întru protecţia animalelor îi opreşte pe oameni să le mănânce de vii, ori să le consume sângele.
Tristă, în context, e ignoranţa lui Cernea. Care salută interdicţia (impusă şi de nazişti, cândva) şi-o face, spumă a nesocotinţei, cu mult aplomb, în numele “democraţiei”, şi a "civilizaţiei", părând de-adevărat să nu ştie că a alunecat într-o capcană. În speţă în cea, antidemocratică, a radicalilor danezi de dreapta, aflaţi, politic, pe cai mari după ultimele alegeri scandinave.
Că în elanul său laicist ecologistul român nu vrea să ştie că protecţia animelor a debutat cu Biblia, şi-anume cu apocalipsa din epoca lui Noe, e treaba lui. Nu e bai mare. Mai greu atârnă, mi se pare, faptul că dorinţa lui de mântuire de o prezumtivă “barbarie” incită contra unor segmente ale societăţii, pregătind astfel, aparent civilizat şi democratic, terenul renunţării la civilizaţie şi la democraţie. Aşa se devine, poate involuntar, înaintaş al celor pe care H.R. Patapievici îi numea “oameni recenţi”. Munciţi de un nemărturisit dor de Armaghedon, aceşti inşi chiar ar putea sfârşi prin a isca apocalipsa.
Un articol de Petre M. Iancu.