Victoria Rusiei şi eşecul României în stânga Prutului au un singur nume: „pro-Moldova“

Vladimir Putin

Despre campania electorală de la Chişinău, cu rare excepţii, nu s-a scris mai nimic. S-a vorbit însă abundent despre rezultate şi consecinţele acestora. De multe ori grăbit, cu un entuziasm de paradă, auto-justificator. Miza acestui text, din perspectiva analizelor LARICS dedicate R. Moldova în ultimii doi ani, este triplă:

• Să evaluăm opinia prompt lansată pe piaţă după care „Rusia a fost învinsă la Chişinău“. În realitate, teza este bazată pe o simplificare abuzivă care suprapune eronat interesele Rusiei în stânga Prutului strict cu proiectul „pro-Rusia“ şi, concomitent, cu scorul politic al Partidului Socialiştilor (PSRM) şi/sau a lui Igor Dodon. Complet fals.  
• Să arătăm că miza mai adâncă şi mai periculoasă a Rusiei în R. Moldova nu este (doar) proiectul „pro-Rusia“, ci proiectul ideologic „pro-Moldova“ - adevărata victorie rusească dincolo de Prut -, asumat astăzi explicit de PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc şi PSRM-ul lui Igor Dodon, cu toate consecinţele sale strategice/geopolitice, nu doar politice.  
• Să arătăm că singura coaliţie politică organică, firească, naturală, de la Chişinău este cea între Partidul Socialiştilor (Igor Dodon) şi Partidul Democrat (Vladimir Plahotniuc). Dacă nu astăzi sau mâine, poimâine va deveni realitate.

Să le luăm pe rând.

Rusia a fost înfrântă la Chişinău?

A spune asta înseamnă a merge după fentă. Dacă e să comparăm scorul de acum obţinut de PSRM (35 de locuri în parlament) cu cel de la alegerile din 2014, vom sesiza că atunci partidul pro-rus a lui Igor Dodon a luat 20,5%, respectiv 25 de locuri în parlament, deci mai puţin cu 10 mandate decât în 2019 (pe un sistem electoral care i-a dezavantajat în 2019 faţă de cel din 2014). Unde e, atunci, înfrângerea Rusiei în 2019?

Cei care vorbesc despre o prezumată înfrângere a Rusiei în R. Moldova se referă, tacit, la altceva, respectiv la comparaţia cu alegerile prezidenţiale din 2016 în care Igor Dodon a câştigat cu 52% şi a devenit preşedinte. În general, e riscant să compari mere cu pere, dar, chiar şi aşa, adică comparând alegeri prezidenţiale cu alegeri parlamentare, lucrurile tot nu se leagă.

Un exemplu de seria de manipulări lansată în timpul alegerilor prezidenţiale din 2016 împotriva candidatei Maia Sandu şi difuzată pe televiziunile din trustul deţinut de General Media Grup Corp SRL, companie care îl are în calitate de fondator pe Vlad Plahotniuc.

În primul rând, victoria din 2016 a candidatului Igor Dodon – când se spune că Rusia a câştigat – a fost obţinută cu sprijinul nemijlocit şi indubitabil al reţelei mediatice şi a infrastructurii de partid a lui 

Vladimir Plahotniuc şi a Partidului Democrat (PDM) condus de acesta. Mobilizarea acestor structuri împotriva candidatului pro-european Maia Sandu este notorie, evidentă şi incontestabilă. De la acuze incalificabile şi nereproductibile împotriva acesteia până la o campanie mediatică prin care aceasta va aduce – odată aleasă preşedinte – circa 30 000 de sirieni la Chişinău – totul a fost utilizat.

Concluzia este evidentă: nu doar Moscova a învins în 2016, ci Moscova plus sprijinul nemijlocit din campanie al lui Vladimir Plahotniuc. Iar dacă în 2019, la alegerile parlamentare, a fost, chipurile înfrântă, Rusia a fost „înfrântă“ tot cu ajutorul lui Vladimir Plahotniuc, care a extras din zestrea de voturi a socialiştilor voturile pentru Partidul lui Ilan Shor (personaj inventat şi ţinut în lesă de PDM), deci circa 10% de vot care în 2016 a mers la Igor Dodon. Adăugaţi la asta voturile PDM care nu au mai mers acum la PSRM-ul lui Igor Dodon – cum au mers în 2016 la candidatul prezidenţial Igor Dodon – şi veţi avea tabloul complet.

Prin urmare nu e vorba în primul rând de Rusia aici, ci de aranjamente politice interne, nu e clar în ce măsură şi ce fel acceptate de Moscova, care au decis rezultatul. Aceste aranjamente politice interne (Binomul Plahotniuc-Dodon) sunt de fapt cele pe care trebuie să le înţelegem şi să le descifrăm dincolo de Prut şi, mai ales, atitudinea de toleranţă a Rusiei în raport cu acestea.

În sine, cifrele parlamentarelor nu ne spun nimic relevant.

Cine a tras frâna de mână socialiştilor? Şi de ce?

Igor Dodon la Moscova

Trebuie să mergem cu explicaţiile un pic mai adânc. Să presupunem că această naraţiune – Rusia egal Dodon şi Partidul Socialiştilor – e valabilă. Atunci ne-am fi aşteptat ca Moscova să depună toate eforturile posibile să ridice scorul socialiştilor cât mai sus. Inclusiv prin sprijin politic şi financiar. Sprijinul politic a fost, dacă e vorba de vizitele lui Dodon la Putin, doar că nu ştim ce s-a discutat acolo. Ridică semne de întrebare şi faptul, deja discutat pe larg de LARICS, că preşedintele Igor Dodon, după o serie de ieşiri publice fulminante şi războinice, cum că va fi cap de listă a socialiştilor în alegerile parlamentare – chestiune perfect legală de altfel în R. Moldova! -, în ajunul campaniei electorale a renunţat subit la asta. Dacă Rusia îşi punea toate cărţile pe Igor Dodon, cum se face că Moscova nu a insistat ca Igor Dodon, omul cu cel mai mare raiting dincolo de Prut, să deschidă lista socialiştilor, implicit să sporească şansele acestora şi să intre în confruntare cu restul actorilor politici, în special Vladimir Plahotniuc (PDM) şi Blocul ACUM? Şi totuşi, Dodon s-a retras, fără să spună nici pâs, imediat ce Adrian Candu, membru PDM şi speakerul Parlamentului, l-a avertizat să se potolească.

De ce Rusia nu a finanţat Partidul Socialiştilor?

Şi încă ceva. Dacă aruncăm un ochi pe listele de cheltuieli ale partidelor în campanie, depusă la Comisia Electorală Centrală (CEC), sesizăm următoarele cifre din dreptul partidelor parlamentare:

• Partidul Democrat (Vladimir Plahotniuc) - 30.295.772 de lei
• Partidul Shor (Ilan Shor) – 19.860.000 de lei
• Partidul Socialiştilor (Igor Dodon) – 5.471.523 de lei
• Blocul ACUM (Maia Sandu şi Andrei Năstase) - 1.859.503 lei

Ce rezultă de aici? În campania anterioară, din 2014, socialiştii lui Dodon au cheltuit circa 14 000 milioane de lei. În 2019, după ce au şi preşedintele, doar puţin peste 5 milioane. Aproape de trei ori mai puţin! Cum vine asta? Dacă PSRM este partidul Moscovei, iar Rusia a jucat exclusiv cartea asta, cum se explică nu doar că acceptă retragerea lui Igor Dodon de pe listă, dar şi că lasă partidul nefinanţat în condiţiile în care Vladimir Plahotniuc cheltuie de circa şase ori mai mult, iar Ilan Shor de circa patru ori mai mult? O fi criză economică în Federaţia Rusă, dar chiar aşa de mare să fie criza?

E ceva putred aici şi este evident că explicaţia este în altă parte. Respectiv, în faptul că Moscova nu a mizat în aceste alegeri doar Partidul Socialiştilor lui Igor Dodon, ci un proiect mai mare şi incomparabil mai important strategic. Proiect care acum este în derulare.

De ce Rusia nu a dat prizonierii moldoveni din Afganistan lui Igor Dodon?

Cei doi piloţi moldoveni eliberaţi din Afganistan şi rămaşi în custodia Moscovei în primul interviu după eliberare, unde mulţumesc Rusiei şi preşedintelui Dodon.

Şi bomboana de pe tort, acum. Una dintre temele cele mai fierbinţi în ultima parte a campaniei electorale de la Chişinău a fost legată de doi piloţi din R. Moldova, Lionel Buruiană şi Mihai Crihană, care au fost capturaţi de talibani în cursul unei misiuni de asistenţă a ONU la 24 noiembrie 2015, după o aterizare forţată cu elicopterul. Nimeni nu a mai vorbit despre ei vreme de trei ani, dar, în timpul campaniei electorale de la Chişinău, apare ştirea că Rusia a reuşit să obţină eliberarea celor doi, când a primit la Moscova o delegaţie a grupării islamiste pentru negocieri de pace cu mediatori din partea puterii afgane, între care fostul preşedinte Hamid Karzai. Igor Dodon a făcut urgent anunţul într-un briefing de presă din 11 februarie: „Am reuşit să soluţionăm problema doar datorită ajutorului acordat de către conducerea Federaţiei Ruse, care a răspuns la solicitarea mea personală“, Şi a indicat că piloţii Lionel Buruiană şi Mihai Crihană se află în prezent la Moscova, unde se recuperează la un centru medical. În plus, a anunţat că „la sfârşitul acestei săptămâni sau la începutul săptămânii viitoare voi zbura personal la Moscova pentru a-i aduce pe aviatori la Chişinău“. Să mai notăm că, în primul lor interviu, din februarie 2019, cei doi piloţi au adresat, de la Moscova, mulţumiri preşedintelui Igor Dodon şi Federaţiei Ruse pentru faptul că au fost eliberaţi.

Ar mai fi de adăugat şi faptul că Igor Dodon a anunţat chiar pe 13 februarie, la televiziunea Accent TV, că, după participarea la Conferinţa de securitate de la München, – vom reveni asupra ei - se va duce direct la Moscova, înainte de a se întoarce în R. Moldova, unde urma să vină cu cei doi piloţi eliberaţi şi despre care s-a făcut atâta discuţie la Chişinău.

Totul părea aranjat. Ceea ce trebuia să fie o lovitură pentru campania electorală a lui Igor Dodon şi a Partidului Socialiştilor nu a mai fost nimic. Totul s-a terminat la fel de brusc cum a început, după o serie de proteste ale taberei guvernamentale a lui Vladimir Plahotniuc. În ciudat sunetelor de fanfară iniţiale, Dodon nu a primit nimic. Rusia s-a răzgândit din motive de ea ştiute.

De la un moment dat încolo, subiectul s-a topit şi din peisajul mediatic. Aşa cum a început, ca o furtună, brusc, aşa s-a şi terminat discuţia despre cei doi piloţi. Subit, instantaneu aproape, toată presa, ca la comandă, a tăcut, toţi politicienii, mai ales cei implicaţi – cei din PSRM şi PDM şi trusturilor lor de presă – au abandonat la unison subiectul. Piloţii moldoveni sunt tot la Moscova, într-un „ONG“, dar nimeni nu se mai interesează de ei...

Şi apare întrebarea pe care prea multă lume a ignorat-o: de ce ruşii nu i-au dat lui Igor Don cei doi prizonieri, dacă acesta era candidatul lor unic în aceste alegeri? De ce Moscova nu a făcut totul ca să crească în popularitate şi număr de voturi partidul şefului socialiştilor?

Una dintre întrebările fără răspuns ale acestei campanii.

De ce guvernul PDM ignoră proiectul de federalizare prezentat de Igor Dodon inclusiv la München?

Liderii Blocului ACUM, Andrei Năstase (stânga) şi Maia Sandu (centru), plus candidatul pe listele blocului Igor Munteanu (dreapta), dezvăluind public la Chişinău, în premieră, planul lui Igor Dodon („bolshoi paket“)

Principalul element care devoalează această minciună enormă după care Rusia a mizat doar pe Dodon şi, prin urmare, ar fi pierdut, este următorul. Cu mai bine de două luni în urmă, Andrei Năstase a fost primul politician din R. Moldova – şi singurul! – care a vorbit de planul lui Dodon de federalizare a R. Moldova. Este vorba despre un document care a fost deja trimis încă de anul trecut la Bruxelles, la Berlin, la Roma şi la Washington. Ar fi evident o naivitate să credem că guvernul nu ştia de aşa ceva. Sigur că ştia, dar a tăcut. În timpul campaniei electorale, preşedintele Igor Dodon a fost invitat la Conferinţa de la München (16-18 februarie) să prezinte acel plan, iar guvernul, mimând indignarea, a refuzat să participe. Chipurile, ar fi scris o scrisoare de protest către organizatori în care s-au delimitat de poziţiile lui Igor Dodon, doar că nu au publicat niciodată respectiva scrisoare. Nimeni nu a văzut-o, iar agenţia de presă care a solicitat poziţia MAEIE nu a cerut-o nici nu a insistat asupra ei.

Dar dincolo de asta mai e ceva important, respectiv mesajele pe care Dodon le-a dat în preajma deplasării la Conferinţa de la München şi care configurează poziţia sa politică şi strategică. Pe televiziunea sa de casă, Accent TV, a anunţat că va avea întâlniri formale şi informale în Germania, şi s-a exprimat despre prezenţa sa acolo în felul următor: „aceasta va fi un plus pentru noi, pentru că, dacă Moldova apare pe agenda marilor puteri ca un posibil compromis între Vest şi Rusia, cred că foarte repede noi putem rezolva marile probleme ale Moldovei“. Care sunt acele probleme, nu e greu să ghicim, mai ales dacă se duce cu planul de federalizare în buzunar. La München a fost organizată o masă rotundă dedicată situaţiei din R. Moldova, prilej cu care a fost introdus conceptul de „politică externă echilibrată“. Şi Dodon a continuat, cu nişte vorbe pe care le-ar fi putut rosti, în cor, tot Partidul Democrat, dirijat de Vladimir Plahotniuc, după aderarea acestuia la doctrina „pro-Moldova“: „implementarea acestei agende depinde de ce va fi pe 24 februarie. Dacă avem o majoritate parlamentară bazată pe aceste principii – că nu va fi nici pro-rusă, nici pro-americană, nici anti-rusă nici anti-europeană, dar pro-Moldova – atunci acest plan are şanse serioase să fie implementat începând cu aprilie-mai“.

E nevoie de ceva mai clar de atât? Şi PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc şi PSRM-ul lui Igor Dodon sunt „pro-Moldova“, deci ce le împiedică, ideologic, să coopereze, nu doar informal, ca şi până acum, dar chiar şi formal, după alegeri? Evident, nimic. Dimpotrivă! Şi, încă odată, aici se vede de fapt butaforia la care noi asistăm în prezent pe scena electorală de la Chişinău, cu confruntarea de tip Tom şi Jerry între PDM şi PSRM.

Să revenim însă la cealaltă butaforie, respectiv la proiectul de federalizare a lui Igor Dodon. Lucrurile stau aşa: preşedintele R. Moldova a făcut un plan de statut special pentru Transnistria, adică un plan de federalizare, guvernul află, este indignat şi se opune, dar partidul de guvernământ nu spune nimic despre asta în campania electorală, deşi pretinde că Dodon este inamicul principal! Dodon pleacă la Munchen şi prezintă planul, vine acasă, iar nu se întâmplă nimic. Nimeni nu îl întreabă, nimeni nu îl ia la rost. Păi dacă cele două tabere, adică PDM condus de Vladimir Plahotniuc şi PSRM condus de Igor Dodon ar fi duşmani reali, este evident că PDM care controlează şi guvernul şi MAEIE şi serviciile secrete ar fi trebuit să iasă public şi să îl acuze în faţa cetăţenilor R. Moldova pe Igor Dodon de trădare, complicitate cu Rusia, chiar încălcare a legislaţiei moldoveneşti din moment ce doreşte soluţionarea politică a chestiunii transnistrene înainte de demilitarizare şi decriminalizare, ceea ce nu e legal, după cum spune explicit „Legea din 2005 cu privire la statutul teritoriului de Est al RM (Transnistria)“.

De ce PDM nu a făcut asta în campanie? E ca şi cum afli că cineva că e leneş, beţiv şi îşi bate zilnic nevasta şi copii, dar tu, public, îl acuzi în gura mare că e doar leneş, maxim că mai bea din când în când, dar nu scoţi niciun cuvânt de faptul că îşi bate zilnic familia. De ce taci? De ce te faci că nu ştii lucrurile astea. Ce ai de ascuns? E clar că eşti complice sau că ai vreo înţelegere!

Mai mult decât atât. Când Blocul ACUM a ieşit pe 20 februarie să denunţe planul şi să îl dezvăluie public, tocmai pentru a evita orice discuţie pe tema asta, Igor Dodon a spus că nu declară nici ce a făcut nici ce a spus la München. Totul se amână după alegeri.

Partidul de guvernământ PDM condus de Vladimir Plahotniuc a tăcut mâlc şi complice.

Şi de data asta.

Ce înseamnă „pro-Moldova“ în traducere rusească? „Federalizare!“

Dmitri Kozak şi Vladimir Putin

A pierdut Rusia la Chişinău? Deocamdată, dacă îi măsurăm performanţele strict prin prestaţia şi scorul socialiştilor lui Igor Dodon, vedem că, practic, nu a jucat mai deloc. În realitate, cum am sugerat, dacă admitem că victoria în R. Moldova trebuie măsurată după cea a forţelor „pro-Moldova“, atunci lucrurile se modifică radical. Rusia nu a pierdut! Şi asta, pentru că „pro-Moldova“, adică plutirea neutră între Est şi Vest, fără UE şi fără Rusia, combinată cu respingerea reunirii, adică şi fără România – am rezumat ideologia pro-Moldova – te aruncă, fatal, în braţele Moscovei. Dacă nu direct, prin consecinţe, respectiv prin momeala transnistreană. A crede că există neutralitate în partea asta de lume e un exerciţiu de prostie.

Mai concret. Implicarea Rusiei în R. Moldova a avut/are două paliere. Politic, implicarea nu este şi nici nu a fost decisivă, Rusia are agenda plină, R. Moldova nu este o miză majoră, şi oricum nici integrarea europeană nici unirea cu România nu sunt iminente – singurele de interes pentru Rusia. Sigur că Rusia a preferat un Igor Dodon cu voturi cât mai multe, dar nu cu peste 50% la parlamentare, cum se tot acreditează naiv. Un Dodon la guvernare cu 51% ar fi o enormă problemă pentru Rusia, mai ales financiară. Şi Moscova nu vrea asta, nu vrea să fie singura responsabilă pentru R. Moldova. Dacă Rusia vrea ceva, vrea chestiunea transnistreană rezolvată (inclusiv, sau în primul rând, în perspectiva Ucrainei), dar pentru asta ştie că, în perspectiva unei negocieri ample, are nevoie de o majoritate cel puţin de 3/5 în R. Moldova, ca să dărâme legea din 2005, deci nu de majoritate simplă. Aici era miza, nu într-o iluzorie majoritate a socialiştilor ca să guverneze singuri. Moscova ştie că o majoritate socialistă la guvernare (51%) nu va putea permite soluţionarea chestiunii transnistrene în termenii ei! Pare un paradox, dar e o realitate.

În al doilea rând, strategic, adică pe relaţia Chişinău – Tiraspol, aici lucrurile se schimbă, şi interesul Moscovei este mare. L-am sugerat deja. Dacă la Chişinău ambasadorul Rusiei este un viitor pensionar, adică iese la pensie după postul acesta, ceea ce spune multe despre importanţa pe care o acordă MAE rus R. Moldova, adică undeva spre zero, pe dosarul transnistrean, reprezentantul e însuşi Dmitri Kozak, om greu în dispozitivul de putere al Kremlinului. Şi asta e o indicaţie limpede. Acolo se vede interesul rusesc. În primul rând, Moscova nu vrea să fie singură asociată cu vreo rezolvare a conflictului transnistrean, cum a încercat în 2003 şi când a eşuat. Nu vrea pentru că ştie că e ineficient, cum a fost în 2003, şi nu vrea pentru că nu e dispusă şi nici nu poate să plătească ea costurile unei posibile soluţii. Vrea Occidentul implicat, fie şi tacit. Deci, vrea o coaliţie la guvernare la Chişinău în care să fie şi cel puţin un partid acreditat ca fiind „pro-european“, vrea ca această coaliţie, şi nu Moscova, să pună pe masă proiectul de federalizare, repetăm, o coaliţie care să includă şi un partid „pro-european“, ca să menţină şi Vestul şi Rusia aparenţele. Să îşi poată toţi, cum ar zice anglo-saxonii, „să îşi salveze faţa“.

Prin urmare acesta este interesul major al Moscovei. O oportunitate. Aceasta aşteaptă ca, după constituirea majorităţii parlamentare/guvernamentale, Chişinăul să deschidă, eventual, uşa soluţionării conflictului transnistrean, şi să lase Rusia, la braţ, poate, cu unii occidentali şi cu americanii indiferenţi, să îşi facă jocul. Adică să obţină un buffer între Est şi Vest, dar pentru ruşi un buffer ieftin, dacă se poate gratis. Şi nu e vorba de R. Moldova – R. Moldova nu e „buffer“, e „butter“! -, ci e vorba de Ucraina plus R. Moldova. Deci soluţionarea potenţială pentru regiunea transnistreană ar urma să fie translatată în Ucraina.

Despre asta e vorba, în esenţă, şi acesta este singurul obiectiv major al Rusiei acolo. Din această perspectivă trebuie să privim alegerile, victoriile sau înfrângerilor unor actori externi, inclusiv Rusia, şi eventualele alianţe electorale.

Şi dacă aşa stau lucrurile, iar miza Moscovei nu este „pro-Rusia“, ci „pro-Moldova“, alegerile din R. Moldova nu sunt în niciun caz un final. Sunt punctul de plecare al unei bătălii strategice şi politice care abia începe.

Concluzii: cronica unui final anunţat

• Singura coaliţie organică, naturală, din R. Moldova este cea dintre PDM şi PSRM, în numele proiectului „pro-Moldova“, adică oficializarea binomului Plahotniuc-Dodon. Aceasta se va face, chiar dacă nu imediat, dar se va face pentru că este singura evoluţie logică din perspectivă regională. Deocamdată Moscova – care l-a convocat recent pe Igor Dodon să se odihnească acolo! - aşteaptă să vadă dacă contextul internaţional este copt pentru o asemenea mişcare.  
• Faptul că nu partidul care a câştigat cele mai multe mandate lansează invitaţiile la negociere (PSRM), ci partidul de pe locul al doilea, adică PDM, arată „ordinea de precădere“ de la Chişinău. În plus, principiile lui Vladimir Plahotniuc sunt clare şi făcute în aşa fel încât să nu difere de poziţionările politice ale lui Igor Dodon exprimate recent inclusiv la Conferinţa de Securitate de la Munchen. Iată cum le-a enunţat purtătorul de cuvânt al PDM: „Angajamentul total pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova“; „Adoptarea orientării politice Pro-Moldova, care va prevala în faţa oricărei alte orientări politice de partid sau personale“, „consolidarea patriotismul în rândurile cetăţenilor“ şi „îmbunătăţirea în continuare a relaţiilor interetnice“; „implementarea Acordului de Asociere RM-UE“ (element acceptat şi de Igor Dodon); „o politică externă multivectorială“, adică pachetele România şi Ucraina, SUA şi Rusia, China şi state CSI; „reîntregirea paşnică a Republicii Moldova în condiţiile păstrării statutului suveran şi unitar al ţării“. Există schiţată în această declaraţie viitorul program de guvernare în viziunea „pro-Moldova“ a PDM-ului. Dacă îl va implementa de la început cu PSRM sau va face asta, într-o primă instanţă, singur, printr-o „oaste de strânsură“, se va vedea curând.  
• A judeca evoluţiile din R. Moldova strict din perspectiva unor personaje politice şi „adeziunile“ acestora este o eroare pe care Rusia nu o face. În realitate, Moscova a suferit cea mai mare înfrângere la Chişinău când la putere, cu majoritate totală şi completă, era „omului ei“, respectiv Vladimir Voronin, cel care, în 2003, a refuzat să semneze faimosul Memorandum Kozak. Prin urmare, nu adeziunile declarate contează. Aşa cum nu sunt relevante adeziuni de tipul „omul Rusiei“ sau „omul Vestului“ sau „omul României“ (vezi dubletele eşuate Constantinescu/Lucinschi, Băsescu/Voronin, Băsescu/Filat, azi guvernul României/Plahotniuc etc.). Voronin nu a fost nici (numai) omul Rusiei şi nici nu a devenit omul Vestului după 2003, respectiv după ce a respins memorandumul. Pur şi simplu şi-a negociat poziţionarea nu doar din adeziuni vechi, sovietice, ci în funcţie de context, riscuri şi avantaje de moment. Despre asta e vorba în acest spaţiu. De o „suveranitate“ mereu negociată, asertată, negată, anulată în funcţie de conjuncturi şi interese de moment ale unor elite care nu au nici identitate naţională puternică, nici – în consecinţă - educaţia sau viziunea statalităţii. De aici şi imprevizibilul spaţiului şi aleatoriul său. Aşa se petrece şi acum. Dacă Rusia va câştiga partida la Chişinău, nu o va face strict prin „oamenii ei“, ci inclusiv prin elite locale pentru care interesul Rusiei la un moment dat coincide cu al lor şi se fac tovarăşi de drum pe un proiect sau altul (raţiunile sunt numeroase şi diverse: libertate, bani, recunoaştere internaţională, intrarea în „cartea de istorie“ etc.).  
• În ceea ce priveşte Bucureştiul, cei care acum jubilează că „Rusia a fost înfrântă la Chişinău“ se îmbată cu apă rece, iar vorba românească cu „cel care râde la urmă...“ nu trebuie uitată. Eroarea strategică fundamental de a-şi pune toate ouăle într-un singur coş va costa mult Bucureştiul. E ceva ce Moscova nu a făcut la Chişinău. Dar nu vrem să anticipăm nimic deocamdată. Căci despre proiectul „pro-Moldova“ şi eşecul României în stânga Prutului, vom vorbi în materiale separate. Şi o vom face îndelung.

*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.