Pro-Moldova, adică pro-Rusia. Chişinăul înjunghie Kievul sub oblăduirea Moscovei

Reprezentantul special al preşedintelui în exerciţiu al OSCE pentru reglementarea transnistreană, Franco Frattini, şi preşedintele PDM, Vladimir Plahotniuc

În anii 70, se difuza un film serial american de mare succes care se chema „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea?“ Povestea se baza pe temerile cotidiene ale soţului care se întreba, mereu îngrijorat, ce surprize îi mai pregăteşte consoarta-vrăjitoare căreia îi jurase dragoste veşnică.

Analiză realizată de Dan Dungaciu*

Cam aşa trebuie să se simtă astăzi cei care se mai încăpăţânează să gireze, cu vinovată iresponsabilitate, regimul Plahotniuc-Dodon de la Chişinău. În pofida unei disponibilităţi iresponsabile şi neverosimile a Bucureştiului şi care durează, explicit, de mai bine de doi ani de zile, regimul de la Chişinău trece toate liniile roşii pe care, în naivitatea lor, unii credeau că nu le va trece niciodată. Nu mai vorbim despre semnele evidente ale cooperării Binomului Plahotniuc-Dodon despre care scriem aici, la Larics, constant, din 2017: alegerea directorului SIS de către Parlament, numiri comune de ambasadori sau judecători, acoperirea furtului miliardului, votarea împreună a unei noi legislaţii electorale în pofida avertismentelor occidentale, invalidarea alegerilor de la Chişinău, sfidarea UE şi a Americii, legitimarea prezenţei ruse în R. Moldova etc.

Linia roşie trecută recent este ieşirea explicită şi aproape concomitentă a lui Vladimir Plahotniuc şi a lui Igor Dodon, respectiv abandonarea proiectului şi a retoricii pro-europene afirmată explicit de primul, şi solicitarea pentru un referendum privind Transnistria făcută de al doilea. Sincronicitatea este evidentă, iar demersurile în oglindă. Cortina a căzut în sfârşit la Chişinău. Se vede acum, fără perdea, ceea ce LARICS spune de mult, respectiv că miza ultimă a Binomului Plahotniuc-Dodon este una geopolitică/strategică. Mai concret, vorbim despre estomparea „proiectului european“ şi pregătirea coaliţiei „patriotice“ PDM (Plahotniuc) – Partidul Socialiştilor (Dodon) – „independenţi“ după alegerile parlamentare din 24 februarie 2019, în perspectiva „soluţionării“ chestiunii transnistrene în termeni ruseşti, respectiv „statut special“ pentru Transnistria. Mai pe scurt, transnistrizarea R. Moldova şi mutarea influenţei directe şi explicite ruseşti la frontiera României, a NATO şi a UE.

Înainte însă de a discuta pe larg cele două gesturi sincrone de la Chişinău, parte a proiectului strategic al Binomului de care vorbeam mai sus, mai reamintim cititorilor LARICS o „vrajă“ recentă a „nevestei“ din stânga Prutului, peste care s-a trecut nepermis de repede, respectiv sfidarea Americii şi includerea tacită a acesteia pe lista terorismului internaţional.

Chişinăul pune America pe lista terorismului internaţional

Preşedintele PDM, Vladimir Plahotniuc şi Preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan

Nu insistăm foarte mult pentru că LARICS a mai abordat subiectul. Este vorba despre gestul guvernării de la Chişinău din 6 septembrie 2018 de a aresta şi trimite în Turcia şapte dintre profesorii de la Liceul Orizont din Chişinău, una dintre cele mai bune şcoli din RM, aflat în aşa numita „reţea güllenistă“. Acuzaţiile au fost de apartenenţă la structuri teroriste. În ciuda unor tentative penibile ale autorităţilor de a justifica asemenea gesturi şi care nu au convins, evident, pe nimeni, lucrurile sunt clare şi pe plan intern şi pe plan extern: finanţarea din Turcia (clădirea preşedinţiei, arena naţională şi încă altele nepublice) plus eventuala vizită a preşedintelui Erdogan la Chişinău trebuiau compensate cumva. Chişinăul s-a alăturat Pristinei – sunt doar două entităţi în lume, cu excepţia Turciei, care sprijină asemenea demers - în a condamna şi sancţiona promotorii „terorismului güllenist“ (Kosovo a expulzat pe 29 martie 2018 şase turci care activau în reţeaua şcolilor gülleniste). În treacăt fie spus, în Kosovo (entitate musulmană, totuşi), Turcia gestionează singurul aeroport al regiunii, reţeaua de electricitate şi a construit două autostrăzi în valoare de 2 miliarde de dolari. Care o fi preţul la Chişinău?

Mimând stupefacţia, decorul pro-european al Chişinăului a ieşit la rampă – premierul Filip – ministrul Leancă – speakerul Candu dându-şi ochii peste cap: s-au cerut comisii de investigaţie, comitete, explicaţii etc. Asta de parcă SIS ar fi acţionat de capul lui, autonom, dându-şi singur ordine politice şi acţionând în răspăr cu guvernul. Evident, un circ ieftin. Să amintim, în treacăt, că SIS nu e nici măcar sub controlul Preşedintelui Dodon, numirea directorului instituţiei şi a adjuncţilor fiind la Chişinău prerogativa Parlamentului, adică a majorităţii parlamentare, adică a PDM condus de Vladimir Plahotniuc (Acesta a fost de fapt primul târg vizibil şi evident dintre Plahotniuc şi Dodon, căci acesta din urmă, imediat după ce a fost ales preşedinte, a acceptat fără nicio grimasă faptul că sub ochii lui parlamentul a schimbat legislaţia luându-i preşedintelui nou ales prerogativa de a alege directorul SIS şi oferindu-i acest drept lui... Vladimir Plahotniuc).

Un lucru devine clar pentru toată lumea. Dacă Chişinăul a pus profesorii reţelei didactice de tip Orizont ale lui Fethullah Gülen pe lista terorismului internaţional, iar liderul acestei reţele Fethullah Gülen se află încă în SUA, fără să fie expulzat în Turcia, după cum cere insistent Ankara, înseamnă că nu mai trebuie să aşteptăm mult până când R. Moldova va pune pe lista terorismului internaţional.... Statele Unite ale Americii. Asta ar fi consecinţa imediată şi logică a expulzărilor profesorilor „terorişti“.

Dacă cineva crede că gestul Chişinăului nu a aprins un bec roşu la Washington se înşală profund. Nu e clar încă dacă l-a aprins şi în România. E dincolo de orice dubiu însă că gesturi precum absenţa Ministrului Apărării din RM la Summitul NATO de la Bruxelles, lipsa de reacţie a Chişinăului oficial la faptul că blindate şi camioane ruseşti fără semne distinctive se plimbă nestingherite pe malul stâng al Nistrului (august 2018) sau expulzarea „teroriştilor güllenişti“ din RM ridică semne de întrebare strategice care au fost şi vor fi puse, probabil, inclusiv girantului şi partenerului consecvent al guvernării de la Chişinău. Adică Bucureştiului.

Cu acest mic preambul, deloc fără legătură, să trecem acum la ultimele „vrăji“ ale Chişinăului.

De fapt, două.

Semnale pentru Est: Partidul de guvernământ nu mai este „pro-european“ - devine „pro-Moldova“

Sigla Partidului Democrat din Moldova FOTO Canal3.md

Pe 14 septembrie 2018, s-a reunit la Chişinău Consiliul Politic Naţional al Partidului Democrat din Moldova (PDM), partidul de guvernare. În cadrul unui briefing de presă, liderul PDM, Vlad Plahotniuc, a prezentat o serie de modificări extrem de sugestive din perspectivă strategică. Cea mai importantă schimbare este un „plan de acţiuni prin care PDM să se definească mai categoric ca un partid pro-Moldova“. Nu pro-european, pro-occidental sau orice altă adeziune geopolitică. Nici cu Estul nici cu Vestul. Simplu, „pro-Moldova“!

Iată „argumentaţia“: „PDM va trece prin mai multe schimbări privind modul în care activează, precum şi poziţionarea pe scena politică. Până acum cetăţenilor li s-a creat falsa impresie că trebuie să fie pro-european, pro-rus etc. şi să se mişte într-o direcţie. Nici un partid nu a acţionat pentru Moldova, s-a creat falsa impresie că cineva din exterior are grijă de noi... Am discutat cu colegii un plan de acţiuni prin care PDM începe de azi să se definească un partid pro Moldova, care acţionează pentru cetăţeni şi problemele cu care aceştia se confruntă“. Şi încă: „Vrem să ne asigurăm că PDM îndeplineşte voinţa poporului. Întreaga echipă a PDM va lucra pentru a colecta aceste propuneri de la cetăţenii din localităţile ţării“, a mai specificat Vlad Plahotniuc. „Guvernul îşi va adapta lucrul la cerinţele populaţiei. PDM va veni cu o serie de propuneri şi proiecte apărute în urma consultărilor cu oamenii în teritoriu“.

Dacă nu ar fi o chestiune serioasă, ar fi de râs:

• PDM va începe „consultarea cu oamenii“, zice Vladimir Plahotniuc. Poate îi întreabă unde e miliardul, cine l-a furat şi dacă are cineva cunoştinţă de asta? Nu era mai bine, totuşi, să înceapă domnul Plahotniuc o consultare cu instituţiile abilitate să se ocupe de identificarea vinovaţilor „furtului secolului“ şi, eventul, de recuperarea banilor?  
• PDM nu mai este „pro-Europa“. După ce va colecta proiect şi propuneri de la oameni, cine le va finanţa? De unde va lua R. Moldova bani? Dacă nu mai e „pro-european“, ci pro-Moldova, de unde va mai cere guvernul bani? Mai concret, de la cine?  
• Şi ajungem acum la mizele reale ale demersului liderului PDM. În realitate, nu este atât de important că partidul de guvernământ şi-a asumat titulatura de „pro-Moldova“, cât este că a renunţat la titulatura explicită „pro-european“. Că RM nu avea, pe fond, nicio şansă de integrare europeană în actuala formulă guvernamentală era evident pentru toată lumea. Important este însă altceva, respectiv semnalul pentru Est. Vladimir Plahotniuc şi partidul său au transmis un semnal clar atât Transnistriei cât şi Rusiei. Ideea europeană este estompată treptat la Chişinău, din raţiuni strategice şi geopolitice. Ce face prin asta Chişinăul este pregătirea pentru „soluţionarea“ chestiunii transnistrene. Schimbarea retoricii, a simbolisticii, a accentelor este pregătirea politică, strategică, pe când implementarea aşa numiţilor paşi mici este pregătirea administrativ-politică a procesului. Proces care, cum vom vedea şi mai departe, este miza principală a alegerilor parlamentare din 2019. Să reţinem deci acest aspect. Pentru că vor mai urma şi alţi paşi, în aceeaşi notă. Tiraspolului – Moscovei, y compris - nu îi place să audă prea accentuată ideea „pro-europeană“, căci ar fi împotriva naturii regimului de acolo să se „reintegreze“ cu un Chişinău angajat efectiv şi discursiv spre Europa. De aceea Chişinăul a ales să se ajusteze din toate punctele de vedere în perspectiva „reintegrării“. Aşa cum a ales să facă cedări în linie în politica „paşilor mici“, a accepta să facă şi concesii în ceea ce priveşte aspectele ideologice şi de viziune strategică. Deci, batista transnistreană pe ţambalul pro-european...  
• Mesajul „consultării cu oamenii din teritoriu“ al lui Vladimir Plahotniuc mai cuprinde, nespus, şi un alt ingredient. Consultarea cu oamenii poate presupune, nu-i aşa, şi un... referendum. Inclusiv pe chestiunea transnistreană! Asta i-a stat pe limbă şi lui Vladimir Plahotniuc. Urma să spună explicit, probabil, dar a realizat că intră pe domeniul arondat ideologic colegului său (secund) de Binom, respectiv Igor Dodon. Preşedintele Dodon este însărcinat, mai nou (la sugestia Rusiei?), cu comunicarea publică, mesajele politice, ideologie, apropo de chestiunea transnistreană (pe fundal însă chestiunile grele sunt negociate tot de perechea Vladimir Plahotniuc – Victor Guşan, preşedintele grupului Sheriff). Iar Igor Dodon a preluat acesta mişcarea şi a venit cu propunerea de referendum, perfect sincronizată cu iniţiativa PDM de a deveni acum „pro-Moldova“ şi a discuta cu cetăţenii. Ideea lui Igor Dodon în legătură cu referendumul pentru soluţionarea chestiunii transnistrene este deci consecinţa firească şi logică a mesajului „pro-Moldova“ al liderului PDM.

Dodon îl traduce pe Plahotniuc şi aruncă testul referendumului. Guvernul tace strategic

La cinci zile după schimbarea vectorului „pro-european“ cu cel „pro-Moldova“ al PDM, pe 19 septembrie 2018, preşedintele Igor Dodon întăreşte opţiunea pro-Moldova relevându-i la un post de televiziunea de la Chişinău, miza strategică.

Igor Dodon spune explicit că „după alegerile parlamentare din Republica Moldova ar putea avea loc un referendum privind forma de reintegrare a regiunii separatiste transnistrene“. Nu există altă variantă decât reintegrarea, deci va trebui avansat „în ceea ce priveşte libera circulaţie pe cele două maluri ale Nistrului şi trebuie să se avanseze în dialogul politic“: „După alegerile parlamentare vom discuta scenarii concrete cum poate avea loc această reintegrare, dar un lucru foarte important – orice formă de reintegrare, de convieţuire împreună va fi discutată cu toţi cetăţenii Republicii Moldova în cadrul unui referendum“.

După ce ce va conveni o formulă agreată la nivel intern, „varianta de reintegrare va fi propusă comunităţii internaţionale“.

Să înţelegem foarte clar că Dodon, deşi nu o spune, vorbeşte despre soluţionarea politică a conflictului, care ar trebui să preceadă soluţionarea militară (prezenţa ilegală a soldaţilor ruşi şi a muniţiilor ruseşti de la Cobasna). Abia după soluţionarea politică, adică un „statut special“ pentru Transnistria, spune Dodon, „trupele militare de pe teritoriul din stânga Nistrului trebuie să părăsească zona, împreună cu armamentul care se află acolo“.

Foto: Reprezentantul special al preşedintelui în exerciţiu al OSCE pentru reglementarea transnistreană, Franco Frattini înmânează, pe 10 septembrie 2018, la Tiraspol, plăcuţele cu noile numere „neutre“ (diferite de cele de pe malul drept al Nistrului) pentru maşinile transnistrene care le permite acestora să circule legal în afara R. Moldova (!). Alături de el – şi „Ministrul de Externe al RMN“, Vitali Ignatiev (stânga) - sunt alţi diplomaţi de la Chişinău, printre care şi ambasadorul SUA, James Pettite (dreapta). 

Mesajele preşedintelui Igor Dodon sunt clare ca bună ziua:

• Simplu fapt că se pune problema mecanismelor de reglementare politică înaintea retragerii trupelor ruse duce oficial negocierea Chişinăului mai jos chiar decât faimosul principiu al „sincronizării“ emis pe vremea Memorandumului Primakov (1997) şi care sugera că retragerea trupelor ruse şi soluţionarea politică (federalizare sau statut special pentru Transnistria) să se realizeze concomitent (sincronizat). Astăzi, Chişinăul merge cu cedările mult mai jos: acceptă chiar să definească un „statut special“ pentru regiune înainte de plecarea trupelor şi evacuarea muniţiilor din stânga Nistrului.  
• În realitate, ceea ce fac acum autorităţile de la Chişinău, inclusiv preşedintele Igor Dodon, vine în contradicţie cu legislaţia RM votată unanim în parlament (Legea Nr. 173 din 22.07.2005), care este foarte limpede din acest punct de vedere şi care spune că doar după „demilitarizarea şi decriminalizarea regiunii“ se poate trece la o discuţie sau negociere a statutului ei politic. Igor Dodon ştie asta foarte bine, dar a aruncat chestiunea tocmai pentru a relativiza legislaţia republicii şi a deschide un front de discuţii, inclusiv pentru a pregăti modificarea respectivei legislaţii, pentru care viitoarea „coaliţie patriotică“ (Dodon-Plahotniuc-„independenţii“) va avea nevoie de 3/5 din voturile din parlament.  
• Replica guvernului la iniţiativa lui Igor Dodon este zero. Tăcere totală. Nimic întâmplător şi nimic surprinzător. Este evident un scenariu comun, în care cei doi actori care vor guverna împreună după parlamentarele din 2019 testează piaţa internă, dar şi externă, inclusiv România. În ceea ce priveşte România, actor care îi interesează la Chişinău pentru că a rămas singurul actor occidental care girează şi finanţează necondiţionat republica, aici reacţiile la „vrăjile“ nevestei de la Chişinău strălucesc de fiecare dată prin absenţă. Aşa se întâmplă şi acum.

Mesajul Transnistriei. De fapt al Rusiei

„Ministerul de Externe“ al „Republicii Moldoveneşti Nistrene“ (Pridnestrovskaia Moldavskaia Respublika)

Diplomatic, Tiraspolul se află în faţă. Chişinăul cedează masiv, sistematic, pe toate dimensiunile. Chiar şi aşa-zisa solicitare la ONU a Chişinăului de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul RM joacă tot în favoarea Rusiei, pentru că solicitarea de retragere nu se referă deloc la aşa-zisele trupe de pacificare, a căror prezenţă devine, prin demersul Chişinăului de la ONU, legitimată (solicitarea Chişinăului la ONU se referă strict la Grupului Operativ de Trupe Ruse - GOTR, a doua componentă, teoretic vorbind, a trupelor ruseşti aflate în regiune).

Politica „paşilor mici“ îi avantajează incontestabil, după cum a arătat şi episodul recent când Tiraspolul a obţinut de la Chişinău dreptul autoturismelor din autoproclamata RMN de a circula liber şi înafara regiuni separatiste, prin acceptarea numerelor de înmatriculare „neutre“, care, atenţie, se produc şi se livrează nu în teritoriul controlat de Chişinău, cum ar fi fost normal, pentru că Chişinăul girează şi egalizează numerele de înmatriculare, ci... la Tiraspol şi la Râbniţa. Adică Chişinăul a cedat şi locaţia şi furnizorul plăcuţelor „neutre“. Transnistrenii se pot acum deplasa oriunde în lume, cu maşinile personale, fără să fie obligaţi să poarte numerele oficiale de la Chişinău, ci unele „neutre“. De ce le-a mai fi trebuind atunci „reintegrare“ cu RM?

Pe 19 septembrie 2018, „Ministerul de Externe“ al RMN comentează prompt propunerile preşedintelui Dodon legate de referendum.

Nimic surprinzător, mesajul pivotează în jurul liniei principale de mesaj pe care Tiraspolul, sub oblăduirea Moscovei, o lansează de fiecare dată: singura variantă pentru care se pregăteşte intern şi internaţional Transnistria este stat independent şi recunoscut internaţional (singura chestiune pe care nu o spune este de ce Moscova nu vrea asta şi nu s-a grăbit niciodată, în nicio circumstanţă, să facă măcar aluzie la recunoaşterea „RMN“).

Mesajul este de respingere a demersului lui Igor Dodon: în esenţă regiunea transnistreană se consideră un „stat“, cel puţin în devenire şi pe calea recunoaşterii internaţionale, depozitară suveranităţii populare care doar ea poate afirma ceva cu sens despre viitorul regiunii şi a cetăţenilor săi. Se amintesc cele şapte referendumuri care au avut loc în Transnistria, culminând cu acel 17 septembrie 2006, când s-a decis aproape unanim „independenţă şi aderare liberă ulterioară la Federaţia Rusă“.

E o respingere, dar una strategică, cu uşi lăsate deschise:

• Totul este diplomatic, cuviincios, atent, fără contondenţe. Tiraspolul nu se răsteşte la Chişinău pentru că nu vrea, în niciun caz, ruperea sau blocarea negocierilor cu Chişinăul (Moscova, evident, nu vrea asta, este principalul sponsor şi beneficiar al dialogului).  
• Argumentaţia este amplă, ceea ce arată că Tiraspolul ia în serios ceea ce spune Chişinăul, discută, argumentează, îşi exprimă punctul de vedere.  
• E şi un pic ironică, când admite totuşi că referendum este „ceva nou pentru politica moldovenească“, observând – corect! – că nicio decizie a Chişinăului legată de „RMN“ nu a fost luată prin referendum, şi că, date fiind protestele din ultima vreme de la Chişinău, acesta ar putea fi încercat şi pe alte teme, apropo de viitorul republicii.

• E foarte importantă şi succesiunea pasajelor. Exprimarea apăsată a suveranităţii „RMN“ se face în comunicatul Tiraspolului după paragraful în care se vorbeşte despre referendumuri, ca într-un joc prin care se sugerează, totuşi, că referendumurile anterioare nu ar fi ultimul cuvânt. Respectiv, la o adică, s-ar putea organiza şi alte referendumuri în stânga Nistrului... Şi acolo, vorba lui Stalin, se ştie cine număr voturile!  
• În final, se reaminteşte în declaraţia Tiraspolului că „RMN“ este împotriva retragerii „forţelor de pacificare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul acesteia din regiune“. Ignorarea explicită a trupelor din Grupul Operativ al Trupelor Ruse (GOTR) este un element fie bizar fie surprinzător de elocvent. Căci la maniera în care a formulat Tiraspolul, consensul cu Chişinăul este deplin, după cum am arătat deja, căci nici Chişinăul nu a cerut la ONU retragerea trupelor de pacificare ale Federaţiei Ruse, ci doar a trupelor GOTR. Sigur, poziţia Tiraspolului în general este că nu ar exista diferenţe între trupele de pacificare şi GOTR, dar e foarte relevant că în comunicatul „Ministerului de Externe al RMN“ ca răspuns la iniţiativa lui Igor Dodon această distincţie nu se mai face şi se vorbeşte strict despre „trupele de pacificare ale Federaţiei Ruse“.

Per total, comunicatul Tiraspolului este perfect coerent cu întregul context. Tiraspolul/Moscova negociază şi negociază dur. Dar... negociază! Nuanţele mesajului către propunerea lui Igor Dodon trebuie şi ele sesizate din această perspectivă.

Să nu uităm că în 2018 au avut loc 27 (!!!) de întâlniri între reprezentanţii Chişinăului şi ai Tiraspolului, sub atenta privire a Federaţiei Ruse. Scopul a fost procesul de negociere, implementarea „paşilor mici“. Între timp, Tiraspolul a început să elibereze, din 10 septembrie, plăcuţe de înmatriculare solicitanţilor şi se pregăteşte de viitoarea reuniune „5 plus 2“ în perspectiva căreia reprezentanţii „RMN“ vor pune pe agendă chestiunea telecomunicaţiilor şi a proceselor pe care procuratura din Chişinău le-a deschis împotriva unor lideri de la Tiraspol (şi pe care acesta le vrea oprite). Tot ce se petrece, în continuare, este net în favoarea republicii nerecunoscute

Tiraspolul joacă tare, pentru că Moscova aşa negociază. Deocamdată i-a ieşit tot, căci cedările în lanţ, majore, ireversibile, le face Chişinăul. Şi numai el. De ce ar face Tiraspolul concesii dacă i-a mers bine până acum? Nu e limpede că ştacheta trebuie ridicată cât mai sus ca să ai, apoi, de unde să reduci pretenţiile?

Consecinţe geopolitice

Exemplu de numere neutre convenite şi recunoscute de Chişinău pentru a permite circulaţia autoturismelor din Transnistria oriunde în lume

Suntem încă departe de o clarificare, dar tendinţele sunt mai mult decât evidente. Iată câteva:

• Cedările Binomului Plahotniuc-Dodon în relaţia cu Tiraspolul sunt tot mai elocvente, iar Chişinăul este, pe zi ce trece, tot mai explicit în a arăta direcţia în care se îndreaptă. Federaţia Rusă este şi ea explicită că nu are de gând să îşi retragă trupele înainte de vreo reglementare politică. Şi totuşi, RM cedează pe toate planurile, încălcând-şi practic propria legislaţie.  
• Chişinăul joacă în raport cu Rusia o partitură complet diferită decât Kievul, devenind vulnerabilitatea regională majoră inclusiv pentru Ucraina. O cedare în RM va fi un element de presiune şi pentru Ucraina. Cea din urmă a înţeles asta şi dă semnale în consecinţă. Ambasadorul Ucrainei în R. Moldova nu a fost prezent la Tiraspol cu ocazia „istorică“ a înmânării plăcuţelor de înmatriculare de către Franco Frattini pe 10 septembrie 2018. Să nu uităm că, până la urmă, în formatul „5 + 2“ este prezentă şi Ucraina, deci Kievul are încă un rol de jucat în reglementare.

• Cedările pe care le face acum Chişinăul nu vor duce, dacă nu se schimbă nimic radical în contextul internaţional sau regional, la independenţa regiunii transnistrene. Ele au însă două efecte. Primul, întăresc masiv poziţia de negociere a Tiraspolului, pentru că actualele concesii din politica „paşilor mici“ nu vor mai putea fi luate niciodată înapoi. Al doilea, ţine de observaţia esenţială că „paşii mărunţi“ nu sunt în niciun caz doar socio-economici, sunt paşi politici în configurarea viitorului statut politic al Transnistriei în cadrul preconizatei federaţii. Prin urmare, Tiraspolul câştigă oricum. Dacă nu se ajunge la soluţionarea conflictului, oricum se îmbunătăţeşte viaţa cetăţenilor din regiune, elitele transnistrene devin şi mai independente de Chişinău şi, în final, câştigă legitimitate. Iar dacă se reglementează conflictul, oricum va fi în termenii unui „statut special“. La momentul în care îşi va negocia statutul politic în viitoarea configuraţie, Tiraspolul va avea deja obţinute o bună parte din prerogative prin aceşti „paşi mărunţi“. Perdantul este unul singur: proiectul pro-occidental al RM, care nu mai este, în realitate, la Chişinău, unul prioritar, după cum a indicat recent Vladimir Plahotniuc limpede prin proiectul „pro-Moldova“ (cu excepţia situaţiei în care pot veni bani privaţi sau publici în republică sau spre liderii ei, fie de la Bruxelles fie de la Bucureşti).  
• Rusia joacă tare cartea transnistreană smulgând cât mai multe concesii Chişinăului înainte de pasul final. Care nu este iminent, ţinând seama de contextul internaţional. Scopul Moscovei este evident, respectiv un „statut special“ pentru Transnistria în interiorul RM prin care partea să controleze întregul sau, mai plastic, „coada să dea din câine“. Retrimiterea faimosului Dmitri Kozak, autorul Memorandumului cu acelaşi nume, să gestioneze procesul este peremptorie şi de data aceasta nu îşi mai permite să greşească ca în 2013.  
• Evident că o bună parte din negocierea pe Transnistria se face de către Rusia cu ochii la Ucraina. O soluţie obţinută acolo, a se citi capitularea Chişinăului, va fi translatată şi în Ucraina, deci presiunea pe statul vecin pentru un „statut special“ similar pentru Donbasul separatist va creşte geometric.  
• Contextul internaţional este tulbure, cu incomparabil mai multe răspunsuri decât întrebări. Rusia aşteaptă cel puţin alegerile din SUA din noiembrie pentru a vedea cu cine discută şi dacă mai are ce discuta. Deocamdată, pregăteşte terenul, dosarul transnistrean fiind un element de negociere, inclusiv prin legătura lui cu Ucraina. Ca de obicei, o serie de state europene, în special Germania, sunt deschise la dialog şi la concesii. Nu e clar ce va face America lui Donald Trump, şi cum va arăta configuraţia de putere de acolo, de aceea alegerile din noiembrie sunt cruciale.  
• Să fie limpede pentru toată lumea: Pentru România, transnistrizarea RM ar însemna, pe termen mediu şi lung, învecinarea cu Rusia. Ce va face Bucureştiul pus în situaţia să reacţioneze? Care va fi linia roşie încălcată de Binomul Plahotniuc-Dodon de la care încolo va reacţiona şi nu va mai gira, în pofida Europei, R. Moldova? Care e linia roşie de la care încolo, precum în Ungaria, parteneriatul cu RM nu mai poate fi considerat „strategic“? Întrebări, deocamdată, fără răspuns.

*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.