Viaţa la ţară. Povestea apei
0
Când s-au împărţit bogăţiile lumii, satului meu i-au rămas sarea, pământul argilos şi cătina sălbatică. - Dacă aveţi nevoie de drumuri, vă faceţi singuri, dar să fie de pământ sau de piatră! Nimic altceva.
Aşa ni s-a spus.
Sigur că am mai primit şi altele, un pâlc de pădure, nişte maluri de cretă, câţiva meri, câţiva peri, o mulţime de pruni.
Numai apă nu ni s-a dat.
Bine, ni s-a spus, va fi apă, dar va trebui să mergeţi după ea.... satul e prea întins, v-aţi făcut case pe toate coastele, fântânile au nevoie de pământ drept, de drumuri de piatră, de linişte.
Erau puţine locurile drepte, cele mai multe chiar pe spinări de piatră calcaroasă din care satul nu ducea lipsă dar, ce să vezi, chiar şi aşa, apa ţâşnea rece, limpede şi dulce.
Deci şi fântânile erau doar câteva, depărtate, mereu înconjurate de vite însetate şi de femei cu găleţile săltând în cobiliţă.
Asta a fost odată, demult...
Aşa ar trebui continuată povestea, pentru că, nu-i aşa, lucrurile se schimbă, progresul vine mâncând pământul de la Buzău la deal, magazinul din centrul comunei are până şi POS. Nu-i de joacă.
Adică vrei să iei o cinzeacă de ţuică, scoţi cardul de pensie, îl apropii de aparat, face piu – piu, şi... gata, ţi-a luat banii. Sănătate!
Dar progresul trebuie să ţină cont şi de promisiunea făcută atunci la început.
Încă nu ne încurcăm cu drumuri netede, de asfalt, e bine să rămână cele care sunt, aşa cum sunt, de piatră şi pământ, să vezi colbul unei maşini de departe.
Să simţi cum îţi trec pietrele prin talpa pantofilor, dacă, doamne fereşte, te aventurezi la un hiking rustic, să-ţi încarci plămânii cu energie şi praf.
Cu apa este însă o altă problemă.
Vedeţi dumneavoastră, progresul e o treabă cu năbădăi.
Dacă începe să-ţi placă, te-ai ars.
Asta e, casele sunt acum de două ori mai multe decât locuitorii comunei, dar, poate, tocmai de aceea, cei care mai rezistă agăţaţi pe coastele cu mărăcini, ar vrea să guste, dacă se poate, puţin din ceea ce le poate oferi civilizaţia.
Adică apa.
Nu pentru consum propriu, nu, pentru asta prunii, corcoduşii şi viile îşi fac, an de an, datoria.
Pentru răsfăţ.
Aşa se numeşte posibilitatea ca la şase dimineaţa să-ţi poţi hrăni animalele cu apa de la furtun.
Dacă te obrăzniceşti, stropeşti şi prin grădină. Cei care stau mai sus de tine, următorii la scurgere cum s-ar spune, treaba lor, să se descurce.
Aşa se numeşte chiar luxul de a instala o maşină de spălat rufe.
Debit nu prea e, apa se opreşte când nu te aştepţi, dar se cheamă că ai maşină de spălat rufe în casă. Din astea mai uşoare, să nu ne întindem.
Poţi instala o cadă, un duş, poţi avea un mic rezervor ascuns de ochii vecinilor, câte nu se pot face când există apă.
Chiar şi o scurgere de la toaletă, un fel de canalizare pe jumătate, care să ducă la izvorul din apropiere. Eco, sută la sută.
Dar, ca şi la Bucureşti, de toate astea beneficiază cine e mai aproape de centru. Periferia, casele aruncate pe coaste, unele chiar exilate pe sub pâlcuri de pădure, mai au de aşteptat.
Până se aprobă proiectele, fondurile europene, până îşi întoarce faţa consiliul judeţean şi către acest loc de unde nu vine mai nimic pentru susţinerea deciziei, mă înţelegeţi..., nu că oamenii nu ar vrea să ”cotizeze”, dar în afară de ţuică nu există altă valută locală...
Dar povestea are şi întorsături neaşteptate.
Dintr-odată, într-un mijloc de săptămână, un buldozer şi un excavator au urcat prin Prunari, un fel de suburbie de sat, ceva mai defavorizată, zgârmând pe marginea drumului pentru a face loc pentru ţeava de apă. Sau furtun? În fine!
În câteva ore totul era acoperit la loc, mai puţin prin dreptul caselor, unde s-a lăsat descoperit furtunul (sau ţeava?) pentru că se poată face conectarea la fiecare gospodărie.
Când s-o face. Niciodată lucrurile nu sunt simple chiar dacă zeci de ani de aşteptare au părut a fi scurtcircuitaţi uite aşa, la o pocnitură de deget.
Lucrările astea nu sunt obiect de dezbatere publică. Mai ales la un subiect aşa de sensibil cum e apa.
Aşa e regula la Bucureşti, aşa e şi la sat.
Urmează aşteptarea. Şi întrebările. Şi răspunsurile pe care oamenii şi le dau singuri.
De unde e apa?
De la Bocu (un Everest local de vreo 800 de metri)?
De la Mocearu (un lac aflat la vreo 10 kilometri, care, în vremurile bune, poate chiar insinua senzaţia că suntem şi noi cu ieşire la mare / puteţi da o căutare pe Google pentru a afla unde sunt locurile cu numele astea exotice)?
E bună? De băut, de mâncare?
Dacă are mormoloci? Va fi pentru toată lumea?
Dar, of, a venit canicula, oamenii s-au ascuns în case şi lucrurile s-au liniştit.
Drumul are încă pe margine o rană uşoară sub care o ţeavă de apă (sau un furtun?) aşteaptă să fi în curând umplută.
La prima ploaie rana se va cauteriza, ascunzând dedesubt o potenţială comoară.
Ca să fie dezgropată, împărţită la casele în nevoie, va fi nevoie din nou nevoie de speranţă, de timp, de un semn de la judeţ, de o decizie de la primărie.
Noi ne ţinem în continuare promisiunea să nu lăsăm asfaltul să se apropie.
În privinţa apei, însă...
...povestea continuă.
Se încarcă comentariile...
