Vasily Petrenko, acasă în muzica lui Enescu, și alte culmi de Festival
012 septembrie se poate să fi fost punctul cel mai înalt al Festivalului Enescu, ediţia 2025, dincolo de care nu se poate mai mult, mai bine, mai prea-plin – cât să încapă într-o inimă? Eu vă spun cum a fost, cinematografic aproape – judecaţi voi.
A plouat torențial în (unele cartiere din) București înaintea Concertului nr. 2 pentru pian și orchestră de Franz Liszt, cu Alexandre Kantorow solist, ca și cum Alexandre a trimis ploaia înainte, să-i anunțe sosirea – vă amintiți un pian murat de ploaie și un solist netulburat, în timpul deschiderii Jocurilor Olimpice de la Paris de anul trecut?
Alexandre Kantorow era solistul, cântând Ravel, Jeux d’eau, pe un pod în mijlocul Senei, în scenele de-acum iconice ale ceremoniei de deschidere – acel Alexander Kantorow e acum la Bucureşti, în premieră, la Festivalul Enescu.
Şi datorită lui, pianistul aureolat la Concursul Internațional Ceaikovski (medalia de aur în 2019), datorită Royal Philharmonic Orchestra și mai cu seamă datorită lui Vasily Petrenko, poate cel mai iubit dirijor din Festival, concertul acesta anume, din 12 septembrie, la Sala Palatului, e sold out şi o forfotă colorată, oameni care mai intră încă în sală, continuă şi după ce prima notă va fi fost cântată...
Și după ce Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, sub mâna magică a lui Vasily Petrenko, scoate la lumină toate subtilitățile din suita Peer Gynt de Edvard Grieg – chiar în ciuda unui cameraman care se crede parte din orchestră, căci face mai toate mișcările posibile, sus-jos-față-spate, repară, reglează câte ceva la instrumentul său de lucru chiar în coasta violoniștilor și în ochii atenți ai publicului spectator – deci, după ce Peer Gynt își sfârșește scurta călătorie la București, intră în scenă Alexandre Kantorow, mâini lungi, figură subțire, longilină, discretă, și-ar vrea s-o ia chiar printre instrumentiști s-ajungă la pian.
Dirijorul zâmbește, îi face semn, e la el acasă în Festival, știe drumul, așa că-l fac împreună, prin fața orchestei.
Doar câteva secunde de pauză – și-ncepe vraja. Vraja pe care știe să o creeze acest Alexandre Kantorow cu degete fine, supranumit „Liszt reîncarnat”, și, ce să vezi, chiar Liszt cântă la București, privilegiații de noi.
Și Sala Palatului nu predispune la reverie, știți bine, ci mai degrabă la aplauze furtunoase, în bloc, dar Alexandre Kantorow țese o pânză delicată de sunete și-apoi trece cu virtuozitate prin pasajele acestui concert extrem de dificil, care îți cere totul.
Iar tu îți spui convins la final: Un pianist mare a sosit la București în seara lui 12 septembrie și a cântat, cu Royal Philharmonic Orchestra și Vasily Petrenko, Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Liszt. Şi e de povestit în anii care vin: Am fost acolo când s-a întâmplat.
Voiam să fie așa, știam că va fi așa, căci aștept să-l ascult pe Alexandre Kantorow, cu a sa muzicalitate superbă, încă de când a câștigat Concursul Ceaikovski, și astrele s-au aliniat anul acesta, la Festivalul Enescu, o întâlnire norocoasă de-a dreptul.
Urale, bis, aplauze – și seara lui Alexandre Kantorow se încheie, iar a noastră abia începe, căci suntem de-acum cu totul în mâinile lui Vasily Petrenko.
Și dirijorul acesta știe că e iubit aici, în Festival, în stagiunea Filarmonicii, așa că nu-și dezminte renumele, nu-și dezamăgește armata de admiratori și mai cucerește câțiva: îl vezi, se simte acasă în muzica lui George Enescu, în Simfonia nr. 1, pe care o redă cu admirație, cu voluptate, cu dedicare deplină – și, vreme de câteva zeci de minute, cât se construiește această simfonie frumoasă, și lumea anului 1905 (Enescu avea 24 de ani când a imaginat-o), suntem cu toții în palma stângă a lui Vasily Petrenko.
Mâna care călătorește prin aerul sălii, deasupra orchestrei, fiecare deget cu viață proprie, mâna care cere, care subțiază, care solicită imperios câte o intrare.
Da, aceasta va rămâne noaptea în care Vasily Petrenko ne-a ținut inima în palmă, căci ne oferă, ce încântare, Clair de lune de Debussy la bis (iar eu aproape că mă lipesc de scaun: e pentru mine, e pentru mine!), și-apoi râde, se joacă cu noi, cu orchestra, cu aplauzele, și ne oferă bisul 2, din Bartok.
Îl avea pregătit: știe că trăim de o vreme, de la prima sa apariție în Festival, în lumea și epoca lui Vasily Petrenko.
***
Peste drum, la Ateneul Român, festinul continuă: urmează mandolinistul Avi Avital și al său Between Worlds Ensemble.
Iar eu mă tem că prea-plinul de după Petrenko nu mi-a mai lăsat energie, bucurie pentru mandolină. Dar, ce să vezi, mai am, mai e, căci Avi Avital aduce pe scena Sălii Mari cântece din sudul Italiei, din Puglia. Și o aduce mai ales pe Alessia Tondo, o cântăreață din Salento, care ne ia pe sus cu cântecele ei, pe care le simți, fiori pe şira spinării: câtă emoție, câtă trăire autentică.
Și îți răsună în cap vocea lui Daniel Barenboim, pe scena Sălii Palatului, în 2013. Tare, clar, în limba română: „Festivalul Enescu, în veci!”
Hotărât lucru: am venit la Ateneul Român, la Concertele de la Miezul Nopții, pentru Avi Avital – și am plecat acasă cu Alessia Tondo. Și acum caut pe youtube tarantelle, serenate, pizzica, virrinedda, ca să retrăiesc fiorii, fluturii.
Enescu, ai fost bun cu noi în acest mijloc de septembrie – să mai fii.
Pleci râzând din loja din Sala Mare și te duci acasă pe un norișor: Festivalul Enescu e magie.
Se încarcă comentariile...
