Vanități periculoase

În plină epocă a kitschului e greu să epatezi în registrul prostului gust. Resursele unora sunt însă nesecate, iar când blasfemia, devenită sport mondial, colaborează voios, rezultatul se poate înscrie într-o enciclopedie a grotescului ovaționat cu entuziasm. 

Coperta celui mai recent număr al publicației Vanity Fair o înfățișează pe Madonna întruchipând-o (sau imaginându-și că o întruchipează) pe Sfânta Fecioară într-o ipostază tipică iconografiei catolice – înlăcrimată și cu inima străpunsă de șapte săbii. Artista, care părea să fi epuizat atât variantele de kitsch religios, cât și unghiurile în care își arată nuditatea pe coperta celebrei reviste, propune acum o reprezentare a Celor Șapte Dureri ale Maicii Domnului – referire la tot atâtea evenimente care i-au provocat suferință Sfintei Fecioare. Într-un melanj stilistic greu de definit și de digerat, Madonna își arată chipul modificat de operații menite să îl elibereze din gheara senectuții timpurii și ridică ochii, părând să implore, cabotin, mizericordia divină. Stilizare de un prost gust studiat, cordul străpuns de săbii, echivalent teluric al Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare, venerate în tradiția catolică, pare mai potrivit în centrul unei reclame la un parfum. O parură bogată, așezată peste un văl din dantelă albă, joacă rolul unei aure deloc celeste, iar câteva cruciulițe argintii, rătăcite sub un colier de diamante, aduc unica notă de discreție a imaginii desăvârșite de fundalul care sugerează o atmosferă de telenovelă biblică.

Vanity Fair menționează că numărul respectiv este nici mai mult nici mai puțin decât The Icon Issue, iar redactorul-șef al ediției franceze a revistei susține că Madonna „nu e numai întruchiparea unei tendințe în muzică sau a unui stil vestimentar, ci și un personaj pe cât de șocant pe atât de sacru.” Dixit! Cu atât mai mult cu cât un fotomontaj o arată întruchipându-l pe Iisus Hristos la Cina cea de taină, înconjurat(ă) de unsprezece femei și de un tânăr travestit care se preling lasciv pe masă, în diverse grade de goliciune. Într-una dintre fotografii, în mijlocul scenei similare unei orgii, Madonna ridică un aluat care îi curge printre degetele încărcate de inele. Batjocorirea Euharistiei, săvârșită cu o expresie triumfător-lubrică, este un fapt divers pentru artista care în cadrul unui concert desfășurat la Roma, în 2006, a apărut răstignită, atrăgând criticile dure ale Vaticanului. În centrul unei alte imagini ea stă pe marginea unui pat, în poziție cvasiginecologică, ferecată într-un corset-cuirasă și purtând două rozarii, dintre care unul atârnând ostentativ între picioare. Deasupra chipului de adolescentă fanată câteva flori din plastic dispuse à la Frida Kahlo întregesc kitschul lamentabil.

„Aducem o energie pe deplin feminină într-un univers reprezentat în mod tradițional ca exclusiv masculin”, mărturisește, plătind tribut isteriei feministe, cea botezată cu numele pe care Maica Domnului îl poartă în reprezentări iconografice. Ironic sau nu, încă de la începutul lungii sale cariere, Madonna Louise Ciccone s-a ocupat metodic cu atacarea Bisericii și a credinței creștine, speculând ateismul devenit de bonton și reacțiile previzibil euforice ale fanilor. Unele dintre persoanele dezgustate de fotomontajul propus de VF observă pe rețelele sociale că revenirea la vocația descoperită în tinerețe sugerează teama de uitare și de declin al carierei. După răstignirea butaforică și profanarea conceptuală a Euharistiei, e greu de imaginat ce i-a mai rămas în arsenalul de seducție.

Însă dincolo de obositorul (și falsul) argument privind succesul publicității negative, spectacolul din VF îndeamnă, inevitabil, la reflecție asupra tratamentului blasfemiei în epoca noastră. Dacă publicarea caricaturilor profetului Mohamed a provocat indignare inclusiv printre creștini, care au invocat limitele libertății de exprimare și au deplâns atacul la adresa unei credințe diferite de cea majoritară în Occidentul european, iritarea celor care au acuzat-o de blasfemie pe Madonna a înregistrat cote reduse. Câteva site-uri catolice și publicații conservatoare au criticat actul artistic în care sunt batjocoriți Iisus și Sfânta Fecioară, alături de obiectul principal al cultului celei din urmă, iar forumurile unor publicații păstrează în arhivă diferite reacții sarcastice. Foarte probabil, în curând lumea va uita episodul sau îl va trata cu indulgență, umor sau înțelegere, precum tratează în general arta contemporană care denigrează religia creștină. Se va întrece în justificări, reluând-o, probabil, pe cea considerată cea mai relevantă – statutul special al Madonnei, conferit de unicitatea sa. Într-o epocă în care comportamentele scandaloase au devenit normă, defilările cu rozariul între picioare ale vedetei care etalează un chip contrafăcut și o obscenitate autentică nu deranjează pe mulți. Cea care alimentează copios o astfel de acceptare este ura pe care mulți creștini o manifestă față de propria religie, simultan cu deplina toleranță față de altele. O însoțesc ignoranța, lenea de a gândi, divertismentul facil, formele de mult golite de esență și un infantilism care alterează raționamentul până la debilitare.

Relația cu divinitatea a Madonnei Louise Ciccone este, bineînțeles, o afacere strict personală. La fel și încăpățânarea cu care ea refuză procesul fiziologic al îmbătrânirii. Însă proiectarea lor sub forma unui iconoclasm de plastic apreciat sau privit cu indulgență dă măsura confuziei identitare ce definește epoca. Dacă în 1576 cultul reginei Elisabeta I a Angliei, asimilate Sfintei Fecioare, determina Biserica Anglicană să declare ziua accederii sale la tron drept zi de sărbătoare (același lucru având să se întâmple în timp și cu ziua sa de naștere – 7 septembrie, adică ziua dinaintea Nașterii Maicii Domnului), euforia din jurul „reginei muzicii pop” se limitează la manifestări de o stridență ieftină (și totuși nocivă). Publicația care s-a afirmat, din nou, printr-o revărsare de vulgaritate este aceeași care la sfârșitul secolului trecut publica o fotografie a Madonnei cu unul dintre copiii săi, intitulând articolul care o însoțea Madonna and Child, numele acordat reprezentărilor iconografice ale Maicii Domnului cu Pruncul. Fără îndoială, Vanity Fair va continua să aibă succes de fiecare dată când o va etala pe regina butaforiei jalnice, obiectul unei venerații pământești care nu mai determină decât rareori o necesară reflecție.